Cenaclul de la Roma

Cenaclul de la Roma a publicat o colecţie de texte din 2016. Sunt publicate texte de către 24 de membri ai Cenaclului. Fiecare autor are rezervate 5 pagini.

Textele mele sunt:

Doamna Mimi
Smochinele şi matematica
Anuţa

Toate textele sunt publicate pe acest blog. Fotografia este de pe pagina de Facebook a Cenaclului.

Păpădia

           Când a primit invitaţia la nuntă, Iulia era singură. Deschise plicul şi citi. Îşi aminti că pe mire îl cunoscuse la nunta lor. Era elev pe atunci. Sora lui încă mergea la grădiniţă. Încerca să-şi imagineze cum arată acum cei doi şi părinţii lor, pensionari deja.

             Seara, telefonul sună insistent. Iulia ridică receptorul.

             - Servus, Iulia! Ai primit invitaţia la nunta lui Cornel?

            - Bună seara! Da, am primit-o. Îl aştept pe Eugen să stabilim programul. Mă bucur că avem ocazia să ne întâlnim! De tare mult timp nu ne-am văzut!

            - Ne-au invitat şi pe noi. Să mergem împreună!

- Foarte bine! Este un tren de seară. Va trebui să schimbăm în Simeria. Oricum, ajungem la timp pentru distracţie. Nu mai mergem cu mirii la biserică.

- Aşa vom face! Te pup! Pupă-l şi pe Eugen!

- Şi noi vă pupăm!

Cele două săptămâni care au urmat au fost suficiente pentru pregătiri, informări… Aflaseră că sala în care este organizată masa festivă se află aproape de gară. Ieşind din holul gării, trebuia să meargă spre dreapta până la primul colţ, să treacă podul peste Cerna şi imediat la stânga se intră în curtea înteprinderii a cărei sală de spectacole serveşte evenimentului.

Toate au mers aproape după planul pe care Iulia îl făcuse. Au coborât în Simeria. Trenul spre Hunedoara era în staţie, au urcat şi-au povestit despre alte nunţi la care au mai fost împreună în zonă. Timpul a trecut uşor.

Când au coborât, s-au informat cu ce tren pot merge la Alba Iulia. Aveau un tren la ora cinci. Era foarte bine, chiar dacă trebuia să schimbe în Simeria. De acolo, luau un accelerat care mergea spre Cluj. La şapte erau acasă.

Ieşind din gară au examinat puţin locul. Vizavi erau câteva chioşcuri cu răcoritoare, gogoşi şi dulciuri preambalate.

- Să bem câte un pahar cu sirop!, propune Eugen.

- Că bine zici, aprobă mătuşa Leana.

- De câte am venit în Hunedoara, m-am răcorit cu un sirop cu sifon, preparat în faţa mea. Mă bucur că n-au renunţat la acest obicei!

Mergeau povestind despre alte rude, fără a fi atenţi la persoanele pe lângă care treceau. De pe pod examinară apa care curgea liniştit. Era aproape neagră. De aceea se şi numea Cerna, de la ciornâi care, în limba rusă, însemna neagră.

Au coborât câteva trepte într-o curte recent asfaltată. Acolo se afla un grup de persoane. S-au asigurat că au ajuns la nunta rudelor, au fost invitaţi în sală şi sfătuiţi să ocupe locurile de la masa din stânga mirilor.

Înainte de a se aşeza la masă, i-au felicitat pe miri şi naşi, pe părinţii mirilor şi au căutat alte persoane cunoscute. Tocmai când doamnele îşi aşezaseră poşetele pe scaune, îi zăriră pe verii din Simeria. Le făcură semn că au loc lângă ei şi Iulia îşi luă sacoşa cu rochia de seară şi pantofii de dans.

Verii din Simeria era mai informaţi, cunoşteau sala. Petrică îi spuse Iuliei:

- Aici nu e sala de spectacole a Teatrului Naţional. Nu sunt cabine de schimb pentru artişti. Daca vrei, schimbă-te după cortină! Am eu grijă să nu vină nimeni!

Iulia îşi luă rochia de seară şi pantofii cu toc înalt. Împătură costumul cu care a călătorit şi, cu spatele la sală, şi-a dat cu ruj pe buze. Apoi s-au aşezat la locurile lor.

La timp, pentru că vornicul le făcu semn celor prezenţi să se ridice. Urma să dezlege masa. După ce spuse rugăciunea Tatăl nostru, vornicul se adresă tuturor invitaţilor: „Distracţie plăcută!”

Pe mese se aflau gustările: tobă, „măietec” ( un preparat din ficat de porc ), jumări, caşcaval, brânză telemea şi salată de boeuf. Toate erau aranjate frumos şi decorate ce ardei, castraveţi, roşii şi măsline. Cei mai mulţi oaspeţi veniseră din alte localităţi şi unii chiar plecaseră de mult timp de acasă.

Lângă scenă era o orchestră care fusese arvunită cu mult timp înainte de petrecere. Pe lângă orchestră, era invitat să cânte Alexandru Grozuţă. El îşi începu programul cu „Lele de la Orăştie”. De la primele acorduri, sala izbucni în aplauze.

După ce vornicul s-a asigurat că oaspeţii şi-au potolit foamea, i-a invitat la dans. Orchestra schimbă ritmul. Cânta, conform obiceiului, un tango sau un vals, continua cu ceva în ritm mai rapid, bătută, învârtită, haţegană şi, după aproximativ o jumătate de oră, făceau o pauză.

Când urma să servească un nou fel de mâncare, vornicul făcea un semn, orchestra începea „Marşul lui Iancu” şi, în ritmul acestui cântec, veneau cei care serveau la masă, în special dintre rudele mirilor, cu platourile sau castroanele cu supă. Vornicul mergea la masa mirilor şi îi servea, apoi îi îndruma pe ceilalţi cum să organizeze sectoarele astfel încât fiecare invitat să aibă la îndemână mâncare şi băutură. În timp ce musafirii se ospătau, soliştii cântau romanţe sau cântece de petrecere.

După un timp, se ieşea pe ringul de dans. Iulia se bucura că are prilejul să danseze. Nu o interesa nici mâncarea, nici băutura. Păhărelul de ţuică de la deschiderea mesei şi apa minerală îi ajungeau până când se serveau sarmalele. La strigarea cinstei, era de acord să bea un pahar cu bere împreună cu mirii şi naşii.

Muzica era potrivită. Cei sosiţi din Alba Iulia şi verii de la Simeria erau aproape tot timpul la dans. Singura problemă a Iuliei era densitatea prea mare a fumului de ţigară. Erau deschise ferestrele de pe o parte a sălii, dar tot era mult fum. Se făceau pauze pentru aerisire, dar aceste pauze erau urmate de câteva minute în compania lui Alexandru Grozuţă. Uneori, artistul cânta de joc, iar musafirii îl susţineau cu vocile lor, jucând în acelaşi timp.

La o masă stăteau câteva persoane în vârstă, bărbaţi singuri. La un moment dat, unul dintre ei se ridică şi îl abordează pe Eugen:

- Vă rog să nu vă supăraţi că îndraznesc! De câteva ore vă admir cum dansaţi, cum jucaţi. Vă rog să-mi permiteţi să dansez cu soţia dumneavoastră!

- De acord, spuse Eugen, bucuros că poate să vorbească puţin şi cu rudele.

După un tango, urmă un dans ceva mai rapid... Apoi o haţegană... Iulia îl căută cu ochii prin sală pe Eugen. Când privirile lor s-au întâlnit, Iulia i-a făcut un semn să se apropie.

- Nu vă supăraţi, aţi dansat mai mult de un dans. Sper că acum îmi permiteţi să dansez şi eu cu soţia mea!

- Aveţi dreptate! Nu ştiu cum a trecut timpul. Doamna dansează ca o păpădie. Vă rog să nu vă supăraţi!

- Nu mă supăr. Fiţi liniştit!

Şi de-abia plecă bătrânul... Eugen avea prilejul să îşi necăjească puţin consoarta. Zise doar:

- Păpădia mea!...

- Ce frumos din partea domnului! Bine că n-a găsit ceva inspirat de rochia mea neagră!

N-au avut ocazia să cerceteze motivele domnului. Vornicul luase microfonul:

- Vă mulţumim că ne-aţi onorat cu prezenţa, v-aţi ospătat din bucatele pregătite de gazde, v-aţi distrat. Să vă fie de bine! Acum e rândul domniilor voastre să le uraţi mirilor o căsnicie frumoasă şi să participaţi la dotările materiale de început ale noii familii. Mai întâi naşii, părinţii spirituali ai mirilor.

Cei mai mulţi oaspeţi şi, în special rudele, erau numai ochi şi urechi. Naşii le-au oferit mirilor o sumă mare de bani, cadouri cu care să-şi înceapă viaţa de familie. Socrii au promis mobilă, bunicile le-au oferit plapume, perne, covoare, cuverturi ţesute de mâinile lor.

După rudele apropiate, urmează ca vornicul, însoţit de miri şi naşi să treacă pe la fiecare invitat, să primească un cadou, de obicei un plic cu o sumă de bani, să ciocnească un pahar cu băutură. Acest ceremonial durează în funcţie de numărul de persoane prezente, unii aduc şi plicuri din partea unor invitaţi care nu s-au putut prezenta personal. Cei care au dat plicul pot să iasă în curte, să povestească, dar cei mai mulţi fumează.

După ce plicurile cu bani au fost adunate într-o găleată nouă, familiile mirilor iau obiectele, vornicul, mirii şi naşii merg să numere banii. Până când revin în sală, orchestra cântă, cine doreşte poate să danseze.

- Acum putem să dansăm liniştiţi! Am plătit amenda, ne-au uşurat de bani.

După un timp, vornicul revine în sală şi anunţă câţi lei s-au adunat.

- Vă mulţumim tuturor! Vă rugăm să luaţi loc! Se servesc sarmalele.

Iulia îl întreabă pe Eugen cât e ora.

- E aproape patru. Mai putem sta o jumătate de ora.

- Bine. Eu merg să mă schimb.

Mătuşa o însoţeşte după perdea şi Iulia îşi înlociueşte rochia de seară cu costumul cu care a călătorit. Se întorc la locurile lor.

Între timp, bărbatul cu care a dansat Iulia se apropie de masa lor. Se vede că e derutat.

- Domnule, aş vrea, dacă nu vă supăraţi, să-mi permiteţi încă un dans cu doamna...

- Şi n-o găsiţi...

- Nu.

- E lângă dumneavoastră.

Iulia râde. Bărbatul nu mai recunoştea Păpădia. Doamna nu mai avea rochie neagră. Acum avea bluza albă şi costum în carouri.

După un vals, cei din Alba Iulia se pregătesc de plecare.

- Numai învârtita asta...

- Da, ultima.

Mătuşa aştepta la uşă. După joc, Iulia şi Eugen îşi iau lucrurile, îşi iau rămas bun de la comeseni şi se îndreaptă spre uşă.

Afară îi aşteptau mirii şi socrii. Îşi iau rămas bun de la ei. Mireasa e încruntată. Oare de ce? Privea un grup de oameni abţiguiţi care îşi ascundeau câte o sticla de bere sub haină. „N-au băut destul?” părea să spună privirea ei.

Drumul până la gară a fost scurt. Au mers repede. Trenul era la prima linie. Eugen a mers la casa de bilete, iar ceilalţi au urcat. În câteva minute, trenul a pornit.

- N-am mai văzut până acum o mireasă ca asta!

- Parcă era un miliţian. Numai puţin şi ne controla în bagaje!

- Şi? Ce găsea? Pachetele cu prăjiturile pe care ni le-a dat şi câte o sticlă de bere...

- Şi rochia ta de păpădie. Pardon! Şi pantofii tăi cu toc cui.

- Lasă glumele! Te superi că a spus că dansez ca o păpădie?

- Mă amuză.

- Atunci, e bine!

În Simeria, la case de bilete nu erau călători. Albaiulienii au luat repede tichete la accelerat.

Erau obosiţi şi nu mai aveau chef de vorbă.

La Alba Iulia în gară erau câteva taxiuri. Au luat doar unul. După ce au coborât mătuşa şi unchiul, Eugen şi Iulia au mers pe jos. Locuiau în apropiere. Aşa cum au estimat, la ora şapte erau deja acasă.

Eugen a mai tachinat-o pe Iulia, adresându-i-se cu „Păpădia mea”, dar a renunţat nu după mult timp.

Cartea copilăriilor

Am avut bucuria să găsesc în cutia poştală, în 25 august, o carte pe care o aşterptam cu nerăbdare: „Cartea copilăriilor”, volum coordonat de Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă.

Aveţi măi multe informaţii aici

Fragment din cartea DE MÂNĂ CU TATA, aflată în lucru

A doua zi, a venit mama Mama cu Nina să-şi viziteze rudele, dar şi să se întoarcă la Vişeu cu mine.

Ca să aibă ocupaţie, mama îi dăduse Ninei o minge şi două beţişoare. O invită apoi să cânte. Nina începu imediat să cânte: „Trandafir de la Moldova…, trandafir de la Moldova…” Am ascultat un timp, dar aşteptam să continue.

- Nina, mai departe! Te-aş iubi, dar nu-ţi ştiu vorba. – insist eu.

- Nu! Atâta! Trandafir de la Moldova…

Privesc spre mama. Ea o încuraja pe Nina şi eu eram nedumerită.

- Ascultă cu atenţie! Ce descoperi?

Ascult mai atentă.

- Nina poate să-l spună pe r!

- Ai văzut? De aceea repetă numai acest vers.

- Dar nu cântă. Recită!

- E prea mică să poată cânta.

În timp ce noi o admiram pe Nina, se apropie bunica:

- Mânca-o-ar mamaia pe ea, fată frumoasă şi deşteaptă! Cine e frumoasă?

Nina ştie că ea e frumoasă, că e pistruiată, că are buze roşii. Mă uitam la Nina şi mă amuza tenacitatea cu care continua să „cânte”. Nina era frumoasă, avea buze roşii. Eu nu aveam nici pistrui, nici buze roşii, dar eram mai mare şi bronzată, ştiam să cânt, aveam încredere în forţele mele şi asta conta cel mai mult.

În timp ce aşteptam să ni se servească borşul, am început să cânt, încetinel şi să mă acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.

- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!

Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe seama mea.

- E prea mică, mamă. Numai din clasa a doua le primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie şi să citească!

- Eu ştiu literele! spun cu hotărâre.

- Nu e suficient. Nici la grădiniţă nu ai fost.

- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!

- Le cânţi colegilor de grădiniţă? întreabă bunica.

- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor voi să le cânt. E foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Ştiu ce voi fi când voi creşte!

- Ce vei fi? mă întreabă mama.

- Cântăreaţă! De operetă.

- Să mâncăm. Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un spectacol.

Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat şi vecinii.

Nu-mi mai amintesc drumul spre Vişeu chiar dacă atunci trebuia să schimbăm trenul în Gara de Nord, Beclean pe Someş, Salva… Cred că ceilalţi călători au ajutat-o pe mama să coboare şi să urce în tren. Pe atunci lumea era politicoasă, amabilă mai săritoare, chiar cu necunoscuţii.

Îmi amintesc că am asistat, fără să vreau, la o discuţie a mamei cu prietena ei.

- Dragă Lenuş, am stat la Constanţa numai câteva zile. Nina a făcut indigestie. Cred că era prea cald. Mama mi-a spus să duc fata acasă, să nu moară pe acolo. M-am speriat şi am plecat. Ajunse acasă, Nina s-a simţit mai bine. E drept că la Constanţa îmi dăduse un medic ceva pentru ea. A doua zi, am găsit-o în grădină, şezând pe stratul cu ceapă şi mâncând pere mălăieţe pline cu noroi. Ştii tu ce fel de pere se coc pe vremea asta. Mi se înmuiaseră genunchii. Am luat-o repede pe Nina, care striga că mai vrea pere. Abia am potolit-o. Dar uite, vezi că acum e veselă, se joacă, nu mai are nimic.

Îmi amintesc şi acum că, in faţa geamului de la bucătărie creştea un păr, dar nu mi-au plăcut niciodată fructele lui. La început erau tari, se îngălbeneau, nu apucau să se îndulcească. Miezul lor se colora în maro şi se înmuia. În acea pastă moale zăceau nişte biluţe tari, grunji. În lipsa altor fructe, mâncam din ele, dar le preferam pe cele necoapte.

O întâmplare ciudată

             La mijlocul lunii iulie, pe Facebook a apărut un filmuleţ. Practic, pe Valsul Nr. 2, de  Dmitri Shostakovici erau proiectate imagini din filme. Mi-a atras atenţia partea din filmul „Ghepardul”. Şi m-au năpădit amintirile.

            Mă revăd în luna octombrie a anului 1965. Părinţii mei au fost de acord să-mi sărbătoresc ziua de naştere împreună cu colegii. În seara mult aşteptată. Invitaţii mi-au adus câte o atenţie. Cum tocmai apăruse romanul „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, m-am trezit cu trei exemplare. Un singur invitat nu a venit, dar mi-a trimis „Gepardul” de rigoare.

            După câţiva ani, am luat din biblioteca părinţilor câteva cărţi, pe cele mai dragi, pe cele care aveau pentru mine o semnificaţie deosebită. Le-am mai mutat de câteva ori pe diferite rafturi ale bibliotecilor din casă… Nu mai ştiam pe unde sunt, dar eram convinsă că măcar un exemplar al cărţii este în raftul care adăpostea colecţia Biblioteca pentru toţi.

            Datorită Facebook-ului, amintirile din anii de liceu au revenit. Am căutat cartea. Am găsit-o şi am aşezat-o lângă laptop, cu intenţia de a o reciti.

N-am avut timp în acea seară. Am deschis a doua zi cartea şi am avut o mare surpriză: în interior, pe post de semn de carte, am găsit o scrisoare pe care mi-o trimisese mama în anul 1984. M-am bucurat foarte mult. Pe foaia îngălbenită de vreme am revăzut scrisul caligrafic, rotunjit, al mamei mele şi parcă o vedeam cât de atentă era cu toate detaliile. O rugasem să-mi dea două reţete. Mă interesa cum se face zacusca de fasole şi cum se face dulceaţa de smochine. Pentru că bunica, mama mamei, era la Vişeu, am primit de la sursa cea mai autorizată reţeta de dulceaţă, cu toate secretele necesare.

Am recitit scrisoarea. Am simţit parfumul acelor ani în care încercam să fiu o gospodină bună, chiar dacă eram mereu pe fugă. Am aflat şi ce fac pensionarii familiei, ce fac rudele din zona Vişeu şi cei din Dobrogea.  

Ştiam de scrisoare, folosisem reţetele, îmi reuşiseră preparatele, dar nu găsisem scrisoarea. Am mai făcut de câteva ori dulceaţă de smochine, dar mă bazasem pe memorie şi pe experienţa pe care o dobândisem între timp, făcând alte dulceţuri. Acum, scrisoarea a apărut  în exemplarul primit chiar de la doamna dirigintă, singurul pe care l-am păstrat din cele trei. Filele ei îngălbenite sunt prea mare provocare pentru ochii mei. Totuşi, o voi citi într-o zi cu soare.

În urmă cu o săptămână, am vorbit la telefon cu doamna dirigintă, fosta mea profesoară de matematică din liceu, Laurenţia Boldor, şi i-am povestit peripeţiile legate de carte şi scrisoare. Ne-am amintit de cunoştinţele comune, am vorbit despre şcoală, elevii de ieri şi de azi… Ne-am promis că vom ţine legătura.

Călătorie cu peripeţii

După o lună de vacanţă petrecută la bunicii din partea mamei, a trebuit să ne pregătim de plecare acasă. Eram bronzaţi, în special eu, odihniţi, bucuroşi că am văzut multe lucruri noi, că ne-am vizitat sau ne-au vizitat rudele apropiate, verişoare, unchi…

Plecam cu un tren de noapte, aşa cum şi venisem, care nu trebuia schimbat în Bucureşti, ceea ce o liniştea oarecum pe mama. Cred că, dacă n-ar fi fost acel tren, mama n-ar fi îndrăznit să plece la drum cu trei copii, oricât de mare i-ar fi fost dorul de părinţi şi de fraţi.

Călătoria spre Vişeu a început bine, nu era aglomeraţie, am reuşit să dormim puţin.

Acceleratul cu care plecasem din Vasile Roaită ajunsese dimineaţa devreme în Beclean pe Someş. De acolo, trebuia să luăm alt tren până în Salva, un tren care venea de la Cluj, poate mai de departe, şi mergea la Iaşi.

Acel tren a ajuns cu întârziere în Salva, a staţionat un minut pe linia a doua, după cum avea graficul, şi a plecat mai departe. Impiegatul a dat semnalul de plecare trenului cu care trebuia să mergem la Vişeu de Jos, chiar dacă nu reuşiseră toţi călătorii să urce în vagoane.

Printre cei care încă se mai aflau pe peron eram şi noi patru. Cineva a luat-o pe Nina pe sus şi a urcat-o în tren. Pe mama, care îl ţinea în braţe pe Doru, au ajutat-o călătorii. Eu rămăsesem pe peron. Trenul se puse în mişcare şi, fluierând, lua viteză.

Conductorul a sărit din tren, m-a prins de o mână şi m-a îndemnat să alerg împreună cu el. În acel timp, fluiera într-un anume fel să-l avertizeze pe mecanic. Alergam cât puteam de repede. Plăsuţa cu mâncare şi o bluziţă cu mânecă lungă se scutura neputincioasă în mâna mea, dar eu nu renunţam la ea. Îmi imaginam că trenul nu poate merge fără conductor şi asta mă liniştea puţin.

Cred că mecanicul a încetinit şi noi am urcat pe treptele ultimului vagon. Abia mi-am revenit din spaima care mă cuprinsese. Îi auzeam pe ceilalţi călători care comentau situaţia:

- N-am mai văzut una ca asta! Parcă ar fi fost un nod de cale ferată important, atât de mult a ţinut şeful staţiei să respecte orarul de plecare a trenului.

- Şi mecanicul… El nu a văzut că au rămas mulţi oameni pe peron?

- Se grăbea! Pe linia Salva - Vişeu circula trei trenuri dus şi întors pe zi. De ce atâta grabă?

- Oameni buni, hai să ne gândim! Trenul nostru era la peron, lângă staţie. Trenul de Iaşi a sosit pe linia a doua, cu întârziere. Călătorii au coborât între trenuri. Impiegatul nu putea să vadă câţi au coborât, nu avea de unde să ştie câţi vor urca în trenul nostru. Regula spune ca trenul care soseşte ultimul pleacă primul. Dar, aşa cum spuneam, cei din staţie nu aveau de unde să ştie ce e după tren.

- Şi nu putea să aştepte? Până la Sighet sunt vreo zece staţii. Orice tren putea să recupereze câteva minute de întârziere. Vedeţi fetiţa asta? A avut noroc cu conductorul. Ce făcea în Salva singură?

- Ai dreptate! Şi nu e singurul caz.

Am ascultat o vreme cum discutau cei de lângă mine. Mă ţineam de o bară şi priveam pe geamul ultimei uşi a trenului. Priveam mişcarea traverselor. Parcă ieşeau de sub tren şi se îndepărtau de noi, făcând loc altora. Nu mă mai gândeam că noi suntem cei în mişcare.

Nu mă mai interesa ce se întâmplă în jurul meu.

- Fetiţo, te numeşti Mioara?

- Da, am aprobat eu.

- Te caută lumea din vagon. Mama ta i-a rugat să întrebe de Mioara. Mergi mai în faţă!

Călătorii mi-au făcut loc să trec şi am ajuns lângă mama. Pe Nina a găsit-o mai repede.

Eram obosită, plictisită… Doru dormea în braţele mamei, Nina privea pe geamul vagonului, sprijinită de bancheta pe care erau mai mulţi oameni decât de obicei.

M-am rezemat de tocul unei uşi, iar prin minte îmi treceau valuri de întrebări. Oare ce îi vom spune tatii? Ştiam că ne aşteaptă în Vişeu de Jos. 

Casca bunicului

            - Bunicule, bunicule, uite ce am găsit în magazie!

            Andrei alerga spre grădina cu flori, în care se afla o bancă de lemn şi o masă, ţinând de curea o cască ruginită. Bunicul şedea pe bancă şi sorta foile dintr-un dosar.

            - Bunicule, ce e asta?

            - Ei, nepoate, asta e casca cu care am luptat eu în război.

            - Ai fost în război? Unde? Când? Îmi povesteşti?

            - Şezi lângă mine! Ascultă cu atenţie!

            Bunicul îşi adună foile şi începu:

            - Era în anul 1941. Eram sublocotenent de rezervă şi comandam plutonul 1 din compania a III-a a batalionului 9 Vânători de Munte. Am trecut Prutul prin apă între Herţa şi Noua Suliţă.

            - Bunicule, eu ştiu de Prut. Am auzit la radio. E un râu mare.

            - Destul de mare, dar găsisem un loc în care apa era liniştită şi ajungea puţin mai sus de genunchi.

            - Spune, ascult!

- Într-o noapte, o ploaie torenţială ne-a obligat să ne luptăm în lungul drumului, cu apa şi noroiul până la brâu, astfel că dimineaţa nu ne mai recunoşteam decât după voce.

- Eraţi murdari?

- Sigur. Am luptat în ziua următoare cu ruşii din zonă şi am fost decorat cu „Coroana României” cu spade şi panglica de virtute militară.

- Erai viteaz!

- I-am condus pe bravii ostaşi români din plutonul meu, am organizat foarte bine lupta. Au urmat câteva zile de mers pe o căldură istovitoare, am ajuns la Nipru şi am mers mai departe. Lângă Marea Azov am dat peste un inamic care opunea o rezistenţă dârză. Aici a fost zona unde au dat marea bătălie vânătorii de munte. Armata sovietică nu numai că opunea o rezistenţă dârză înaintării noastre spre răsărit, dar a atacat în nenumărate rânduri, atacuri însoţite de tancuri care au pătruns în spatele liniei de apărare, ajungând la trenurile de luptă şi provocându-ne pierderi serioase, până au fost nimicite de tanchiştii germani.

- Bunicule, nu înţeleg! Ce tanchişti germani?

- Atunci, românii erau aliaţi cu germanii, luptau împreună pentru ca pământul care fusese a României să fie dat înapoi de ruşii care s-au făcut stăpâni pe el printr-un act nedrept.

- Am înţeles. Spune mai departe!

- Noi am fost lăsaţi să ne odihnim, o vreme, dar într-o noapte, am primit ordin să înlocuim o altă unitate care suferise pierderi grele. După oboseala acumulată în timpul marşului din timpul zilei, marşul de noapte pentru ocuparea poziţiei sporea oboseala. Înaintăm pe întuneric pe teren necunoscut orbăcăind totuşi în linişte. Când a început să se vadă de ziua, eram în apropierea localităţii. Inamicul care se odihnise sub căpiţe de coceni se trezeşte şi ne primeşte cu foc. Terenul pe care trebuia să înainteze compania noastră este întins, neted ca o tăblie de masă. Nici o cută de teren, care ar fi putut fi folosită ca o mască individuală sau sprijin de armă.

- Vă vedeau duşmanii, spune Andrei emoţionat.

- Focul inamicului trezit din somn şi scormonit din căpiţe era destul de dezordonat, totuşi înaintam destul de timid aproape târâş, prin salturi scurte sprijinite reciproc. Atacam în direcţia răsăritului. Soarele apărut la orizont ne stânjenea ochirea şi făcea ca obiectele metalice să sclipească. Ofiţerii şi gradaţii care aveau semne exterioare vizibile erau uşor identificaţi. „Strileaite camandiru!”, se auzea de la inamic.

- Ce înseamnă ce ai spus? În ce limbă…?

- Împuşcaţi comandantul! Aşa spuneau în limba rusă.

- Mai departe!

- Puţin spre dreapta, pe direcţia de înaintare era o pădurice de salcâm spre care se îndreptau fugarii din căpiţe, în timp ce noi înaintam. Ridicându-mă pe jumătate pentru a ordona un salt general, dinspre perdeaua de salcâmi un glonţ bine ochit era trimis spre mine. Am simţit o izbitură puternică în cap, am auzit zbârnăitul paftalei care s-a desprins de cască, am simţit cum acel teren neted şi dur în care nu puteai înfige lopata se legăna ca o barcă.

- Te-au împuşcat?

- Mă nimerise. Casca îmi sărise din cap, iar din tâmplă îmi curgea sânge. Am cerut încă un pansament, pentru că pe al meu îl folosisem.

- Ce pansament?

- Fiecare dintre noi aveam în buzunar, pentru orice eventualitate, pansamente, adică pacheţele cu tifon steril pentru a le pune pe rană, dacă e nevoie.

- Te durea?

- Eram încă surprins, nu mă simţeam prea bine. Încercam să îmi explic ce s-a întâmplat.

- Şi ai reuşit?

- Da. Glonţul inamic a fost bine ochit pentru a ajunge în centrul frunţii, dar până ca lunetistul să apese pe trăgaci, eu am mişcat milimetric capul spre stânga, ceea ce a făcut ca glonţul să mă lovească în partea dreaptă a capului. Lovitura a provocat o spărtură de 4 cm în cască şi apoi glonţul a rămas în căptuşeala căştii.

- Ai fost rănit!

- Spărtura provocată căştii a produs o rană nu prea mare, fără să spargă osul.

- Mai departe! Sunt curios!

- Vestea rănirii mele s-a răspândit rapid. Comandantul companiei a venit din sectorul altui pluton, prin rostogolire pentru a vedea starea în care mă aflu. A ordonat ca,  în măsura posibilului,  să adun forţă pentru a mă sustrage din zonă, pentru a ajunge la postul de prim ajutor. Prin rostogolire şi mai ales târâş am reuşit să ies din zona deschisă şi intrând în teren acoperit, am ajuns la postul de prim ajutor al batalionului unde mi s-a administrat o injecţie antitetanos şi mi s-a aplicat un pansament corect. Câtre seară răniţii au fost transportaţi la ambulanţa diviziei.

- Tu nu ai mers cu răniţii?

- Acolo au murit mulţi maramureşeni, vecini şi colegi de-ai mei. Cu toate pierderile suferite, vânătorii de munte n-au dat înapoi. Unităţile sovietice ce acţionau în nordul Mării Azov au fost încercuite şi nimicite. Răniţii, inclusiv eu, am fost transportaţi la Tiraspol cu ambulanţa şi camioane amenajate, iar din Tighina, cu trenul, am fost duşi la spitalul din Chişinău. Aici am stat până la vindecare şi recuperare.

- Şi casca…

            - Casca, după ce mi-a salvat viaţa în 26 septembrie la Malaja Belezjorka, am luat-o cu mine, prin spitale şi în final sora mea a avut grijă să nu se piardă. Acum ai găsit-o tu.

Am mai luat parte şi la alte bătălii şi am mai fost grav rănit şi decorat. Am rămas viu în aceea împrejurare şi cu toate că a trecut de atunci atâţia ani, mă uit şi acum la ea ca la un înger păzitor.

            - Bunicule, îmi dai voie să spun că sunt soldat şi să îmi pun casca pe cap?

            - Numai pentru joacă. Eu nu vreau să ajungi într-un război adevărat!

            Andrei, ajutat de bunicul lui, îşi puse casca pe cap şi bătea pas de defilare prin curte. Sora lui nu se putu abţine. Îi făcu o fotografie pe care să le-o arate colegilor.

În vizită la Margareta

 Locuind tot în clădirea şcolii, nu aveam voie să facem pregătiri speciale de sărbătorile religioase. Bunicii de la Săcel ne trimiteau pască cu brânză şi carne de miel.

Într-o zi, vine portarul şi îl cheamă pe tata la telefon. Când se întoarce, tata îmi spune:

- Era doamna Davidovici. Mi-a spus că trebuie să plece undeva şi Margareta rămâne singură acasă. M-a rugat să te las să stai cu ea după-amiaza asta. Vrei să mergi?

- Sigur că vreau! Pot să plec de acum?

- Da.

M-am îmbrăcat repede şi am plecat la Margareta. Era singură. M-a servit cu pască, un fel de foaie de tăiţei coaptă pe plită, dar cu găurele în linie dreaptă la distanţă de 1 cm.

- Ştii, Margareta, în anul trecut, de Paşti, şi noi am făcut prăjituri. Mama şi doamna Olaru, preoteasa, au făcut ecleruri. Tu ştii ce e un ecler?

- Nu ştiu. N-am auzit până acum…

- Să-ţi povestesc! Când mergem la Constanţa, în fiecare seară ne plimbăm pe faleză, trecem prin Piaţa Ovidiu, acolo, în faţa statuii poetului roman care a fost exilat în Tomis, este o simigerie unde se  vând covrigi şi o cofetărie. Uneori, luăm covrigi cu susan, dar alteori luăm câte o prăjitură lunguiaţă, umplută cu cremă de vanilie, ca la cremeş, şi acoperită cu glazură de ciocolată.

- Îmi imaginez că e bună.

- Cum spuneam, în anul trecut, de Paşti, mama şi doamna preoteasă au făcut ecleruri. Eu eram mesagerul care duceam ceea ce era necesar de la o casă la cealaltă, un fel de poştaş. Până la casa parohială e o distanţă mică. Am ajutat-o pe mama. Mi-a dat să umplu gogoşile de formă lunguiaţă cu crema pe care a făcut-o, am avut la sfârşit plăcerea de a aduna crema de pe marginea vasului.

- Aţi avut şi musafiri?

- Da, au venit câţiva colegi de-ai părinţilor mei. Domnul Niczky, profesorul de sport, a spus că în casa noastră este o floare care trebuie udată, ca să nu se usuce. M-a întrebat dacă ştiu cu ce se udă florile. I-am spus că se udă cu apă şi m-a trimis după un pahar cu apă. I-am adus apă şi mi-a turnat câteva picături pe cap. A văzut că mă mir şi mi-a spus că la catolici, fetele se stropesc cu parfum. Şi m-a stropit cu câteva picături din sticluţa pe care a scos-o din buzunar.  L-am plătit cu un ou roşu. Aşa e obiceiul.

Margareta mi-a arătat casa cu trei camere pe care o ocupau, am mâncat şi ne-am jucat jocurile ei preferate. Ea avea radio, noi, difuzor. Ei aveau trei camere, noi numai două, dar una era şi bucătărie, şi sufragerie. Părinţii mei erau învăţători, iar ai ei lucrau în comerţ.

Pentru că, din 1958, noi nu mai sărbătoream Paştile, de 1 Mai îmi invitam colegii la o îngheţată, la prăjituri… Era ziua în care primeam haine noi, sandale şi aveam timp să ne vizităm prietenii.

Am avut prieteni de religii diferite şi ne vizitam de sărbători. Nu existau telefoane mobile, încă nu erau televizoare, dar ne jucam mult timp în aer liber, cântam, dansam, ne întâlneam şi ne sărbătoream colegii cu ocazia zilelor lor de naştere… Pregăteam programe artistice cu prilejul unor sărbători legale şi spectacole pentru părinţi şi ne bucuram mult când eram aplaudaţi. Nu primeam cadouri scumpe şi nici nu visam ceea ce nu puteau părinţii noştri să ne ofere. Dar eram fericiţi.

 http://www.revista-zeit.ro/?q=node/15

Câini comunitari

      

            Mergeam într-o dimineaţă de iarnă spre magazinul care tocmai de deschisese în oraşul nostru. Trebuia să traversez o zonă care fusese folosită drept peron pentru autogară. Eram cufundată în gânduri când, pe neaşteptate, am văzut o ceată de 8-9 câini care se grăbeau spre o bătrână însoţită de un câine.

            O cunoşteam din vedere pe bătrână. O vedeam adesea pe bulevard sau prin piaţă. Întotdeauna era însoţită de câine, un amestec de rase, nu prea înalt, în nuanţe de galben şi maro.

            Încercam să îmi explic de ce s-a adunat ceata de câini în jurul bătrânei. Le dădea mâncare? Nu. Câinii lătrau, bătrâna îi gonea cu băţul în care se sprijinea, îi certa…

            Eram derutată. Nu ştiam dacă e cazul să intervin, dacă trebuie să apelez la ceilalţi trecători, rari la acea oră.

            Am continuat să studiez mişcările celor din faţa mea. Din când în când, bătrâna făcea câţiva paşi. Ce m-a intrigat? Faptul că lovea asfaltul cu bâta şi zgomotul produs era neplăcut. Ca să nu spun că mă deranja şi pe mine. După o scurtă pauză, câinii începeau să latre.

            Am observat că, involuntar, am încetinit. Aveam metal pe tocurile cui. Cred că şi zgomotul produs de cizmele mele, mergeam ca de căpitan, cum remarcaseră colegii mei, îi deranjau pe câini.

            Mi-am impus să merg pe vârfuri. Îmi era destul de dificil, dar ce nu face omul ca să scape de câini? Mă chinuiam, iar gândurile îmi zburau, cum era firesc, la primarul oraşului. Chiar nu se poate face nimic pentru cetăţenii obligaţi să treacă prin acea zonă? Sunt copii care merg la şcoală, sunt femei care îşi duc dimineaţa copiii la creşă, la grădiniţă, sunt muncitori care lucrează în schimbul al doilea, iarna se întunecă mai devreme… Nu se poate face „curăţenie” pe străzi?

           

   

O vizită în biblioteca oraşului

             Într-o zi de vară, am plecat cu tata la plimbare. Îmi spusese că trebuie să discute cu câteva persoane pe care eu nu le cunoşteam. Mă bucuram ori de câte ori mergeam cu tata prin locuri în care nu mai fusesem.

             Am ajuns în centrul oraşului. Ne apropiem de o uşă care nu îmi spune nimic. Tata o deschide şi spune:

            - Bună ziua! Am sosit!

Între timp, intru şi eu. O doamnă vine în întâmpinarea noastră.

- Bună ziua, domnule Grad! Vă aşteptam.

- Ea e Mioara, fiica mea.

- În ce clasă eşti?

- Am trecut în clasa a treia.

- Îţi place să citeşti?

- Foarte mult. Avem multe cărţi şi a casă… Nu atât de multe ca aici.

Tata asistă la dialogul meu cu doamna. Îmi spune:

- Dacă vrei, poţi să te uiţi la cărţi. Noi avem de discutat.

Privesc în jur. Camera, nu prea mare, cam cât clasa noastră, are cărţi pe rafturi. Unele sunt pe lângă pereţi. Pe mijlocul sălii erau câteva rafturi pe care cărţile erau aranjate frumos.

Am trecut cu grijă printre rafturi. Nu vedeam decât culori, cărţi mai subţiri,mai voluminoase… Biblioteca era mult mai mare decât cea de la şcoală în care fusesem de câteva ori.

- Uite, aici e raftul cu cărţi pentru copii, spune bibliotecara. Te descurci.

- Mulţumesc!

Iau cărţile de la dreapta spre stânga. Le răsfoiesc, le aşez la loc. Nu mi se „prind de mână”. În final, găsesc două cărţi pe care aş fi vrut să le citesc. Privesc spre uşă, acolo unde tata vorbea cu doamna. Observ că mă vede.

- Ai găsit ceva?

- Aş vrea să citesc cărţile astea. Le pot împrumuta?

- Mioara, vino să facem o fişă! La şcoală ai fişă de cititor?

- Am, dar nu prea am împrumutat cărţi. V-am spus că citesc din biblioteca noastră. De obicei, tata îmi cumpără cărţile care îmi plac.

- Am înţeles. Cărţile astea sunt mai vechi. De aceea nu le ai.

În timp ce doamna îmi completa fişa, tata s-a oprit la un raft cu cărţi de economie. N-am mai rămas în bibliotecă decât să promit că returnez cărţile în cel mult o săptămână. Am vrut să întreb dacă pot să vin cu colegele mele, dar am renunţat. Bănuiam că s-a făcut o excepţie. Eram fata tatii! 

Povestea muguraşului

Într-o dimineaţă de aprilie, soarele încălzea un muguraş de viţă de vie. Fiindu-i cald, muguraşul şi-a desfăcut coaja şi a văzut că în apropierea lui erau şi alţi muguri, mai mari.

- Sunt frăţiorii mei. Ce bine că nu sunt singur!

Timp de câteva zile muguraşul a privit în jurul lui. Tot ce vedea era nou. Pe lângă el a trecut o muscă:

- Cine eşti?

- Sunt o muscă.

- De unde ai apărut?

- Din casa din apropiere.

- Şi cum de nu te ţii de nimic? Nu ţi-e teamă că ai să cazi?

- Deloc! Noi, muştele, zburăm.

- Şi eu vreau să zbor!

- Nu se poate! Tu eşti un muguraş al viţei de vie. Rostul tău e altul.

- Care e rostul meu?

- Ştii ceva, spuse musca puţin supărată. Eu nu am timp să ţin lecţii! Trebuie să ajung la o farfurie cu mâncare…

Musca a zburat. Muguraşul a rămas singur. Nu pentru mult timp. Îi veni o idee: să vorbească cu mugurii de lângă el, cu fraţii lui.

Mugurii mai mari s-au bucurat că pot să împărtăşească muguraşului din experienţa lor. Unul dintre ei a început să se lungească şi era din ce în ce mai tăcut. Ceilalţi şopteau: „Acuş-acuş o să înflorească!”.

Muguraşul nu înţelegea nimic. Se aşeză mai bine pe crenguţa care îl sprijinea. I se făcu somn. Aţipi. Se trezi şi se întinse. Lângă el era o frunză:

- Tu de unde ai răsărit?

- De lângă tine.

- Cum? Nu înţeleg.

- În timp ce dormeai, eu m-am întins şi m-am desfăşurat.

- Vor mai apărea şi alte… cum se numesc?

- Frunze? Desigur. Şi e posibil să crească şi flori.

- Am auzit că un frate mai mare va înflori, dar n-am înţeles.

- Nu te grăbi! Ai timp să afli!

Muguraşul îşi propuse să aibă răbdare, să asculte şi să înveţe.

Trecu o săptămână şi descoperi că din el se desprindeau frunze. Acum ştia cum se numesc. Apoi, vârful lui începu să crească, să crească… şi într-o zi semăna cu vecinul lui despre care fraţii mai mari spuneau că va înflori.

Se bucura că a crescut atât de repede. Nu ştia ce se va mai întâmpla, prin ce peripeţii va trece.

Într-o dimineaţă, de florile care acum aveau un parfum delicat, s-a apropiat o fiinţă, care nu era muscă.

- Tu cine mai eşti? o întrebă curios fostul muguraş.

- Sunt o albină. Adun polen şi nectar din florile tale.

- De ce le aduni?

- Le duc în stup, aşa se numeşte casa noastră, şi acolo facem miere.

- Sunteţi multe în stup?

- Tu ştii să numeri?

- Nu prea. N-am fost la şcoală.

- Da, suntem multe şi harnice. Luăm câte puţin din fiecare floare, dar se adună…

- Cine mănâncă mierea?

- Copiii?

- Ce sunt copiii?

- Măi, dar tu chiar nu ştii multe! Lasă, că vei afla! Eu mă grăbesc.

Muguraşul nu era mulţumit de răspuns, dar începu să se înveselească atunci când veniră mai multe albine şi chiar o vietate cu aripi mari, albe.

- Tu nu eşti nici muscă, nici albină. Ce eşti?

- Sunt un fluture.

- Şi tu zbori?

- Zbor din floare în floare, duc polen de pe una pe alta… Florile pe care am dus polen vor face fructe. Dar eu sunt grăbit. Am mult de lucru. Acum plec, poate revin. Rămâi cu bine!

Fluturele se îndepărtă. Muguraşul vedea că florile lui se scuturau, iar în locul lor se formau nişte bile mici verzi.

Tocmai voia să ceară părerea unui vecin, dar lângă el se aşeză o vietate mare, rotundă, care lovea creanga pe care se afla ciorchinele cu câteva frunze, toate crescute din muguraşul nostru.

- Tu cine mai eşti?

- Sunt un piţigoi. Caut insecte şi omizi.

- De ce?

- Să le mănânc. Dacă nu le culeg, omizile îţi vor roade frunzele…

- Şi voi fi urât.

- Da, urât, dar strugurele nu se va coace, frunzele se vor usca, vor cădea de pe crengi, copiii nu vor mânca struguri.

- Copiii… repetă muguraşul ca trezit dintr-un vis. A auzit de copii, dar nu am văzut nici măcar un copil.

- Aşteaptă să se coacă boabele! Atunci vor veni copiii.    

- Bine că mi-ai spus! Aştept.

Au trecut câteva zile în care a plouat, frunzele pomilor şi-au schimbat culoarea. Parcă şi frunzele din jurul mugurului nostru arătau altfel. Boabele de strugure erau din ce în ce mai mari şi mai colorate.

- E timpul să cunosc copiii, îşi spuse vechiul mugur.

Într-o zi, veniră copiii. Erau mai mari decât tot ce văzuse mugurul nostru până atunci. Şi făceau o gălăgie! Unii cântau, alţii alergau…

De strugurele acum copt s-a apropiat o fetiţă. Întinse mâna să ia un bob.

- De când te aştept! spuse obosit prietenul nostru.

Fetiţa se minună. Îşi făcu curaj şi spuse:

- N-am mai văzut struguri care să vorbească. Te rog să îmi povesteşti ce ai făcut de când erai doar un mugur pe viţă!

- Mă bucur că am cui să-i povestesc prin câte întâmplări am trecut şi ce am aflat în scurta mea viaţă!

Fetiţa asculta povestirea rupând câte un bob delicios din strugure. Când povestea se sfârşi, fetiţa îi mulţumi bătrânului mugur şi-l asigură că, pe locul în care a deschis el ochii, în anul următor va fi un alt mugur care va trece prin aceleaşi întâmplări.

- Peste un an, eu voi veni să culeg un alt ciorchine, cu boabe la fel de bune şi de gustoase!

Bătrânului mugur îi căzu o lacrimă, dar era fericit că fetiţa se va întoarce. Închise ochii şi îşi imagina viitoarea întâlnire cu fetiţa şi cu ceilalţi copii.

Lady de Venera City

            Nenea Ion, aşa-i spuneau toţi cei care îl cunoşteau, cumpărase la Vinerea o bucată de pământ pe care voia să o lucreze după ce se pensionase. Pleca aproape zilnic cu bicicleta pe care îşi lega de cu seara uneltele. Dimineaţa, îşi punea în rucsac un pachet cu mâncare şi o sticlă cu apă rece.

            Ajuns la terenul lui, nenea Ion observă un căţeluş care alerga spre el. Căţelul gâfâia şi dădea voios din coadă.

            Bărbatul îşi rezemă de un prun bicicleta şi scoase sticla cu apă.

            - Te pomeneşti că ţi-e sete…

            Căţelul dădea din coadă, parcă ar fi vrut să răspundă.

            - Să văd cum mă descurc! Stai aşa, că am o pungă de nailon în rucsac!

            Scoase punga, o aranjă într-o gropiţă în aşa fel încât să semene cu un castron şi puse puţină apă.

            - Vino de bea! Sigur ţi-e sete. Cine ştie de când eşti pe coclauri!?

            În câteva secunde, apa fu băută.

            - Stai, că îţi mai pun, dar să nu o verşi!

            Nenea Ion îşi luă sapa şi plecă la lucru. Noul lui prieten se aşeză la umbră şi, din când în când, lătra la câte un om care trecea pe cărarea din apropiere. Îşi luase în serios rolul de paznic.

            Soarele ardea şi nenea Ion obosise. Parcă îi era şi foame. În drum spre bicicletă, rupse două roşii şi un ardei. Din primăvară plantase câteva legume să nu le mai aducă de acasă. Mai avea acolo un strat cu ceapa, castraveţi, fasole şi dovlecei. Totuşi, cea mai mare parte din teren era ocupat cu porumb.

            Căţelul îi ieşi în întâmpinare.

            - Te pomeneşti că acum ţi-e foame… Hai să mâncăm! Am nişte brânză, nişte slănină…

            Cei doi îşi împărţiră mâncarea, nenea Ion îi mai puse apă căţelului şi se întinse pe iarbă lângă noul lui prieten.

            După ce se odihni, omul merse să sape. Nu mai avea acelaşi spor. Trecuse de amiază şi aerul ardea.

            - Măi, Cuţulică, nu ştiu cum te cheamă, eu plec!

            Ghemotocul cu blană se ataşase de cel care îi dăduse atenţie şi-l privea curios. Chiar trebuie să fie părăsit din nou? Lătră scurt şi dădu din coadă. Nenea Ion era milos din fire şi, cum tot nu avea acasă un câine, se gândi să rezolve două probleme în acelaşi timp:

            - Nu cumva vrei să vii cu mine?

            Căţelul parcă înţelegea. Dădu două ocoluri bicicletei lătrând vesel.

            Nenea Ion avea în raniţă, pentru orice eventualitate, o sacoşă de nailon. O scoase şi îi făcu semn căţeluşului să se apropie. Luă fiinţa drăgălaşă cu o mână şi îi făcu din pungă un culcuş comod şi sigur. Agăţă de ghidonul bicicletei sacoşa şi părăsi Vinerea. 

            Ajuns acasă, fu înconjurat rapid de nepoţi. Ghemotocul de blană scânci:

            - Uite ce ne-a adus bunicul! Un căţel!

            - Cum îl cheamă?, întrebau nepoţii.

            - Încă nu are nume.

            - Să-i spunem Bobby, propuse cel mai mic.

            - Iar Bobby?

            - Staţi aşa!, interveni cel mai mare dintre nepoţi. E căţel sau căţeluşă?

            - Nu ştiu, spuse nenea Ion. Să vedem!

            Bunicul le dădu vestea:

            - E căţeluşă! Cum îi punem numele?

            - Pamela!, striga cel mai mic.

            - Nu e bun, e prea lung! Găsiţi un nume mai scurt!, spuse bunicul.

            - Lady e bun?

            - Foarte bun! De azi, vom avea o Lady de Venera City!

            - Ce înseamnă asta?

            - E un nume de doamnă de familie. Hai să îţi explic!.

            - Să doarmă în cuşca lui Bobby!, propuse mijlociul.

            - Vino să mă ajuţi, îl invită bunicul. Curăţăm şi vopsim cuşca. O facem ca nouă!

            Copiii aveau o nouă şi plăcută activitate de vacanţă. Nenea Ion era mulţumit şi bucuros. Şedea pe scăunelul lui şi-şi privea cu drag nepoţii. Ograda lor răsuna din nou de strigătele vesele ale copiilor.