sâmbătă, 1 septembrie 2012

Ieri şi azi



Ţinând-o de mână pe bunica ei, Ioana iese mândră pe poarta grădiniţei. Vizibilă bucurie stăruie pe chipul femeii.

- Bunica Maria, putem să ne plimbăm puţin?
- Da, trecem prin parc, dacă vrei.
- Sigur că vreau. Şi pe tine te lua bunica ta de la grădiniţă?
- Nu. Grădiniţa mea era foarte aproape de casă şi mergeam singură. Eu am fost numai la grupa mare. Tu eşti mică…
- Un pic mică şi un pic mare. Am aproape cinci ani.
- Ioana, ai văzut ce frumos e copacul din dreapta? Toate frunzele lui sunt galbene ca mierea. Să ne aşezăm pe banca asta şi să-l admirăm!
- Bunica Maria, îmi povesteşti despre bunica ta?
- Cu plăcere! Cam ce ai vrea să ştii?
- Cum se numea, unde locuia, ce lucra…
- Am înţeles. Îţi voi spune ce îmi amintesc despre bunica mea de la ţară. Mama tatălui meu se numea Maria…
- Cum? Şi tu ai avut o bunică Maria?
- Da. Şi nu numai bunica se numea Maria. Şi mama mea, naşa mea şi câteva mătuşi şi verişoare aveau acest nume.
- Povesteşte-mi!, spuse Ioana, aşezându-se mai comod pe bancă.
- Bunica mea era o femeie foarte bună, blândă, vorbea frumos, nu se grăbea niciodată. Purta o cămaşă albă, cu mânecile largi. Cămaşa era încreţită la gât şi la încheietura mâinii. La gât, era cusut, cu aţă neagră, un model mărunt. Purta poale albe, un fel de fustă destul de lungă, peste care purta, în faţă, un şorţ negru, iar în spate avea o pânzătură ţesută chiar de ea, cu dungi negre şi roşii. Nu cred că ai văzut o pânzătură.
- Nu am văzut. Explică-mi, te rog!
- Era ca o bucată de pătură din lână, lată cât să acopere un scaun.
- Înţeleg. Spune mai departe!
- Bunica avea un pieptar închis în faţă…
- Ce e acela pieptar?
- O vestuţă. Pieptarul bunicii mele era din blană de miel, era alb şi era înfrumuseţat cu cusături din fâşii de piele roşie pe margine. Nu se încheia în faţă ca vestele de la oraş, ci lateral, în partea stângă. Pe cap, bunica purta un batic negru cu ciucuri de mătase pe margine. În picioare avea opinci din cauciuc.
- Cum sunt opincile?
- Imaginează-ţi o bucată de material ca o foaie de hârtie. La un capăt, îndoim marginile si le coasem. Se formează un vârf. În partea cealaltă a foii, încreţim marginea. Cam aşa era o opincă. Pe margine se prindea un şnur şi cu acest şnur se lega de picior. Iarna, bunica purta ciorapi de lână, făcuţi chiar de ea. Vara, umbla şi desculţă.
- Nu am văzut niciodată opinci.
- Am nişte opincuţe mici, ca pentru păpuşi. Eu nu am purtat opinci, dar acele opincuţe mi-au plăcut foarte mult. Le-am văzut în piaţă la Vişeu şi le-am cumpărat să le ţin în vitrină.
- Vreau să le văd! Când mergem la voi?
- Poate chiar în prima duminică. E bine?
- Da, e bine. Mai povesteşte-mi!
- Bunicul meu era mai bătrân decât bunica. Purta o cămaşă albă din cânepă sau din pânză albă cumpărată de la magazin. Cămaşa bunicului avea mânecile largi, nu erau strânse la capăt, ca ale bunicii. Vara purta pantaloni largi în partea de jos, din acelaşi material cu cămaşa. Iarna, bunicul meu purta pantaloni din pănură, adică o stofă groasă pe care bunica o ţesea în casă. Şi bunicul avea pieptar şi purta o pălărie neagră, dar numai când ieşea din casă. Iarna, avea o căciulă din blană de miel. Purta opinci. Într-o iarnă m-am uitat cum se încălţa. Era un adevărat spectacol. Şi-a înfăşurat obielele, două bucăţi de pânză groasă în loc de ciorapi, şi-a pus o opincă şi a început să înfăşoare nojiţele, adică şiretul, în jurul piciorului. Operaţiunea a durat destul de mult, dar şiretul acela era foarte frumos aşezat. Bunica a văzut cum priveam insistent şi m-a întrebat dacă aş putea să mă aranjez la fel. I-am răspuns ca prefer ghetele mele cu şiretul care se leagă mai simplu şi mai repede.
- Bunicii tăi aveau paltoane?
- Purtau sumane, adică un fel de jachete făcute din stofă groasă, ţesută la război, obiect care nu lipsea din nicio gospodărie ţărănească. După ce femeile ţeseau pănura, aşa se numea stofa aceea, o duceau la piuă, adică la o baie în apă rece, unde era învârtită şi bătută până când se îndesa suficient. Îmi amintesc că am observat cum foloseau ţăranii mânecile lungi ale acelor sumane. Când nu era foarte frig, mânecile se îndoiau cât să acopere încheietura mâinii. Când era mai frig, mânecile erau dezdoite şi oamenii băgau mâna dreaptă în mâneca stângă şi mâna stângă în mâneca dreaptă. Aveau un fel de manşon.
- Ce e acela manşon?
- Ai văzut în filmul de aseară? Domnişoara avea ceva ca un sul din blană în care îşi ţinea mâinile.
- Am văzut. Dar bunicii tăi nu aveau aşa un manşon.
- Nu ca domnişoara din film, dar ţi-am spus cum îşi încălzeau mâinile… Am uitat să-ţi spun că sumanele nu aveau buzunare.
- Am înţeles acum. Spune mai departe!
- Bunicul meu nu auzea bine, dar se trezea de dimineaţă, se îmbrăca şi mergea la grajd. El le dădea mâncare vacilor, şi iarna, şi vara. Apoi, stătea în casă şi citea. Ţinea cartea mai departe de ochi, dar nu purta ochelari. Ne plăcea să povestim cu bunicul. Era un om simpatic, glumeţ, vesel. Singura problemă era că trebuia să vorbim mai tare.
- Bunica ta îţi spunea poveşti?
- Nu prea… Îmi amintesc doar că ne aducea mere din grădină, că aducea ouăle de la găini, că avea flori interesante în grădina de lângă casă, ca îi plăcea foarte mult să ne audă pe noi, nepoţii de la oraş, cum spuneam poezii, cum cântam. Îmi amintesc că o vedeam torcând lână. Am rugat-o să mă înveţe să torc. Nu am reuşit. Era prea greu să fiu atentă în mai multe locuri.
- Bunica ta te ducea la mall?
- În sat nu era decât un bufet la care unii oameni beau câte o bere. Bunicii mei cumpărau numai zahăr şi ulei de la Vişeu. Aveau o grădină foarte îngrijită din care bunica aducea ceapă, morcovi, pătrunjel. Mătuşa scotea cartofi numai atunci când avea nevoie. Fasolea şi varza erau în grădina casei. Aveau şi porumb în acea grădină, chiar dacă pe deal mai aveau locuri în care cultivau cartofi şi porumb. În apropierea casei aveau pomi fructiferi: doi nuci, un păr de vară, unul de iarnă, câţiva meri şi mai mulţi pruni. Din fructe, în special din prune, bunica făcea dulceaţă. Nu era nevoie să meargă să cumpere de la magazin nici lapte, brânză şi unt, pentru că aveau vaci şi oi. Bunicii aveau o scroafă cu purcei şi creşteau un purcel pentru noi, cei care locuiam la oraş. Cu banii pe care îi primeau pentru alt purcel, luau făină de grâu. Bunica făcea pâine în casă şi o cocea în cuptorul care se găsea în camera de toate zilele. Toamna, puneau conservele şi legumele la păstrare într-o groapă săpată lângă casă. Iarna, în Săcel ningea mult, dar bunicii făceau cărări spre fântână, spre grajd, spre groapa cu alimente şi puteau să stea mult timp fără să plece după cumpărături. Periodic, aduceau petrol pentru lampă.
- Am văzut o lampă la cineva. Miroase urât şi scoate fum…
- Aşa e! Lumina lămpii era mai slabă decât cea a becurilor, dar la sat nu era curent electric. Noua casă pe care au făcut-o în locul celei vechi are frigider, televizor, telefon, becuri electrice… Nu mi se pare interesantă. Era mai frumos când bunica ne aştepta pe prispă şi ne servea cu porumb fiert, când bunicul venea plin de zăpadă pe haine şi noi spuneam că e Moş Crăciun…
- Bunica Maria, îmi place cum povesteşti…
- Mai povestim şi mâine. Acum trebuie să mergem. Am zăbovit cam mult în parc. Uite, deja ne sună mama ta!