miercuri, 17 noiembrie 2010

Povestea de seară

Aveam doi ani când tatăl meu a fost chemat la Inspectoratul Şcolar şi i s-a cerut să se ocupe de înfiinţarea liceului în Vişeu de Sus. Ne-am mutat în clădirea în care urma să se ţină cursurile liceului. Aşa se face că îmi petreceam timpul printre elevii mai mari, în clădirea şcolii, în grădina şcolii… Umblam prin magazii, beciuri şi birouri în care eram acceptată cu bucurie.

Într-o seară, treceam prin faţa uşii deschise a secretariatului şi mi s-a părut ciudat că văd lumină la acea oră. Am intrat. Cineva, nu-mi mai amintesc cine, era de serviciu la telefon. Nu mai ştiu ce sărbătoare era.

Maşina de scris a şcolii ţăcănea ciudat. M-am apropiat şi m-am uitat curioasă.

- Ai mai văzut maşina asta?

- Da, dar nu m-a lăsat nimeni să stau prea aproape. Dimineaţa, secretarele au de lucru. Şi tata scria uneori…

- Vrei să vezi cum funcţionează?

- E voie?

- Nu ne vede nimeni.

- Bine.

- Uită-te! Aici e M. Aici e A. Cum te cheamă?

- Mioara.

- Deci, ar trebui să ştii care e I. Şi O…

- Şi R, am completat eu.

- Da. Ai văzut deja. Când apăs aici, pe hârtie apare A.

- Mă laşi să încerc?

- Sigur. Ai văzut unde sunt literele? Să vedem ce scrii.

- Numele meu.

Am început. Numai cu majuscule. Mi-am scris numele de câteva ori. Nu am reuşit să învăţ decât acele litere cu care să scriu MIOARA. Eram chemată în casă.

După câteva zile, eram în birou la tata. Maşina de scris nu era folosită. Am cerut voie să scriu. Tata mi-a pus o foaie nouă şi m-a lăsat să mă descurc. El avea de lucru. Aranja nişte foi. Atât înţelegeam eu.

Am apăsat pe M şi l-am căutat pe I. M-am uitat pe hârtie. Scria altceva decât ştiam eu că trebuie să se vadă. Am răsucit tamburul cu hârtie şi am scris numele meu uitându-mă numai la taste. Pe hârtie am văzut ceva necunoscut.

Tata s-a uitat la mine, eu i-am simţit privirea şi am ridicat ochii.

- Ce nu e bine?

- Nu scrie ce vreau! spun eu necăjită.

- Să vedem! Ce ai vrut să scrii?

- Numele meu, dar aici sunt alte litere.

- Mai scrie o dată!

- M, I, O, A, R, A. Şi vezi că nu e bine!

Tata a apăsat o tastă şi mi-a spus să scriu din nou. De data asta, mi-am recunoscut numele. Am început să bat din palme.

- Vezi că ştiu?!

- Mai ai multe de învăţat. Scrie, că eu am de lucru!

De la o întâmplare, am descoperit că pot să învăţ literele jucându-mă. Intram în secretariat, salutam frumos şi, dacă găseam pe cineva dispus să îmi pună hârtie, scriam. Încet, încet, am învăţat mai multe litere, am învăţat apoi să trec la majuscule, la punct, virgulă, chiar dacă nu ştiam la ce se folosesc. Oricum, tata nu prea era de acord să ştiu toate literele, dar nici nu mă respingea, când îl întrebam.

Seara, aveam un joc al nostru: tata îmi spunea un cuvânt, iar eu trebuia să spun ce litere ar trebui să folosesc. Apoi, tata mai „inventează” un joc. El spune: o prună. Eu trebuie să spun: două prune. Îmi plăcea acest joc. Uneori, răspunsul meu nu era bun, dar tata mă corecta. Schimbam apoi rolurile.

Alteori, tata scria pe o foaie UNT şi îmi cerea să citesc. Apoi, schimba ordinea literelor şi ieşea TUN. Apoi, trecea la MUT şi alte cuvinte cu 4-5 litere.
Seara, ascultam povestea la difuzor. Nu ştiam să citesc ceasul, dar ştiam unde trebuie să fie limbile ceasului când începe emisiunea. Ce încântată eram când auzeam: „Bună seara, copii!”.

Acea voce o aud şi acum, seara, în timp ce scriu la calculator şi radioul îmi şopteşte: „Noapte bună, copii!”. Dar nu mai e tata, nu mai e mama, nu mai e surioara mea…

Pe nepoţii mei i-am învăţat să caute pe internet emisiunea „Noapte bună, copii!” şi le-am trimis prin poşta electronică povestirile pe care le scriu. Mâine, şi această povestioară va fi citită.

Vânt de libertate

În vara anului 1955, am plecat la Constanţa cu o familie de învăţători care intenţionau să stea câteva zile pe litoral şi să doarmă la bunicii noştri. Eram destul de mare şi părinţii mei ştiau că nu voi fi o povară pentru bunici şi însoţitori.

Casa în care locuiau bunicii era pe strada Smârdan, la numărul 5. Din strada care ducea la mare, se intra într-un gang cu trei porţi. Familia Georgescu era proprietara clădirilor. Aveau o fiică, Geta, de vârsta mea. În aceeaşi curte locuia şi Mircea, fratele cel mai mic al mamei. Daniela, verişoara mea, era cu doi ani mai mică decât mine. La început mergeam toate trei la plajă cu familia Vornicescu, familia cu care am venit de la Vişeu. Ţin minte şi acum cu câtă grijă coboram treptele destul de abrupte. Apoi mergeam la plajă cu tanti Mioara sau cu doamna Georgescu. Bunica venea mai rar cu noi.




Bunicii se străduiau să îmi facă şederea cât mai plăcută. Într-o seară, mă anunţă: „Mergem la operă!”. Ştiam eu ceva despre operă. Când s-au instalat difuzoare în clădirea liceului, muncitorii au venit şi ne-au instalat un difuzor şi în camera pe care o ocupam noi. De la difuzorul care transmitea programul Radioului Naţional am învăţat cântece, poveşti, la difuzor auzeam piese de teatru... Ştiam eu că la operă se cântă şi recunoşteam câteva teme muzicale. Dar o operă adevărată nu puteam vedea decât la Constanţa.

Bunicii cumpăraseră bilete în primul rând. Plasatoarea a ezitat să mă lase în sală, dar bunicii i-au promis că, dacă nu stau cuminte, plecăm.

Cum să nu ascult cu multă curiozitate şi încântare?! Se juca opereta lui Isaak Dunaievski, intitulată „Vânt de libertate”. În timpul uverturii, m-am apropiat de fosa orchestrei. Îmi amintesc doar de trombon, un instrument de care nu mai văzusem. Bunica mi-a făcut semn să mă aşez la locul meu. Am fost cuminte, dar murmuram împreună cu artiştii. Aş fi dansat lângă scenă, dar bunica se încrunta.

Acasă, în timp ce bunica îmi aranja patul, am început să cânt: „Mario, mi-am legat viaţa mea de a ta, dragul meu…” Bunica mă întreabă: „Numai asta ai reţinut?”. Prind curaj şi cânt:

„În zori, lumea vom străbate,
Cântec drag de libertate,
Zboară pe-ntreg pământul
Liber să fii ca gândul!”

Cânt din ce în ce mai tare. Şi apoi, ceva despre mateloţii care spălau puntea vasului. Dar au trecut mulţi ani şi am uitat.

A doua zi, au venit mama şi Nina. În timp ce aşteptam să ne servească borşul, am început să cânt, încetinel şi să mă acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.

- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!

Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe seama mea?

- E prea mica, mamă. Numai din clasa a doua le primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie şi să citească!

- Eu ştiu literele! spun cu hotărâre.

- Nu e suficient. Nici la grădiniţă nu ai fost.

- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!

- Le cânţi colegilor de grădiniţă? întreabă bunica.

- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor să le cânt. E foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Când voi fi mare, ştiu ce voi fi!

- Ce vei fi? mă întreabă mama.

- Cântăreaţă! De operetă.

- Să mâncăm! Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un spectacol.

Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat şi vecinii.

***

După mulţi ani, cred că în 1989, eram într-un autobuz care ne ducea de la Eforie la Constanţa. Lângă noi, un pescar cu undiţa şi o plasă de 1 leu. Plină. Soţul meu, mare amator de peşte, intră în vorbă:

- Aţi prins ceva?

- Destul.

- Nu vindeţi?

- Dacă vreţi să veniţi cu mine acasă. Trebuie să cântăresc…

- Unde staţi?

- Pe strada Smârdan, la numărul 7.

Îi fac semn soţului meu. Se apropie.

- Acolo au stat bunicii mei.

- Mergem cu dumneavoastră.

În timp ce pescarul cântăreşte peştii, mă apropii de gard. Văd casa în care au locuit bunicii mei. Dar nu mai sunt gardurile. Le-a desfiinţat Geta, după ce au murit părinţii ei. Închiriază camere turiştilor care vin pe litoral.

Soţia pescarului mă vede. Simt că trebuie să-i explic.

- În casa aceea au locuit bunicii mei. Până în 1959, când s-au mutat la Eforie Sud.

- Nu i-am cunoscut. Noi locuim aici numai de zece ani.

Mai întârziem la familia pescarului pană când îi povestesc cum am fost eu la operetă. Promit că trec pe la Teatrul Liric . Să văd măcar clădirea. Pe artişti îi revăd cu ochii minţii. „În zori, lumea vom străbate…”

Amintiri despre grădiniţă

A venit toamna şi m-am prezentat la grădiniţă. Prima impresie a fost foarte bună. O sală mare, cu geamuri pe doi pereţi, un colţ cu jucării, un dulap lângă uşă, masa doamnei Vulpe, educatoarea grupei noastre, o măsuţă şi câteva scăunele.

Într-un colţ, erau nişte obiecte de care nu mai văzusem. Unul dintre băieţi a târât un „cal”, s-a aşezat comod şi a început să se legene. M-am uitat mai atentă şi am văzut capetele de cal pictate. Practic, erau doi cai din lemn pe două tălpi de balansoar. Cele două părţi erau prinse de un scăunel şi o bară de care se putea ţine cel care „călărea”.

M-am acomodat repede. Aveam lecţii şi timp de joacă în curte, când nu ploua, sau în clasă, fiecare găsind ceva pe plac.

Într-o zi, am căutat în grămada de jucării şi am găsit o carte. Nu mai văzusem asemenea carte şi nici de atunci nu am mai văzut. Erau poze pe aproape toată pagina şi în josul fiecărei pagini era scris, cu majuscule, un scurt text, o explicaţie pentru desen. Bănuiesc că era o poveste. La început, am citit în gând. Apoi, le-am citit colegilor aflaţi în apropiere. Doamna Vulpe povestea lângă uşă cu educatoarea de la grupa cealaltă. Au observat ce fac şi m-au chemat la ele.

- Ce faci?

- Citesc povestea din cartea asta.

- Glumeşti…

- Nu, chiar citesc!

Au venit câţiva copii lângă noi. Eu nu voiam să cedez. Chiar citeam. Educatoarea încerca să îmi explice că noi nu ştim să citim. Doamna Vulpe m-a chemat în hol. Mi-a spus că, dacă vreau şi ştiu să citesc, să fac acest lucru în linişte. Ceilalţi copii vor plânge, pentru că ei nu ştiu citi.

Am intrat în clasă. După ce copiii au pus jucăriile la loc, am început lecţia. Am învăţat un cântecel. Eram puţin nedumerită. Nu mai eram în apele mele.

A doua zi, doamna educatoare aduce o măsuţă cu câteva jucării aranjate pe două rânduri. Ne întreabă:

- Cine vrea ia o jucărie şi să spună o poveste? Cine e primul?

Aşteptam. Erau alţii cu mai multă experienţă. În sfârşit, după câteva încurajări, un coleg se ridică şi ia un avion. Apoi, o fetiţă, ia o păpuşă…

Pusesem ochii pe o păpuşă îmbrăcată ca un ţăran. Nu ştiu de ce mi s-a părut mai interesantă decât cea aleasă de colega mea. În timp ce aranjam hainele ţăranului din mâna mea, au mai fost câţiva amatori să povestească.

Primul coleg a spus ceva legat de avion. Nu am reţinut. Din câteva fraze, a încheiat. A urmat povestea cu prinţesa, dar scurtă şi aceasta. Apoi, o poveste cu un urs…

A venit rândul meu. M-am aşezat pe scăunelul din faţa clasei. Şi am început povestea mea cu Făt-Frumos care făcea cam tot ce putea face un erou din poveştile pe care le ascultam la radio. În timp ce povesteam, mă uitam la doamna educatoare. Vedeam că mă urmăreşte. Unii colegi căscau, se întindeau…

- Ce se mai întâmplă? Ce mai face Făt-Frumos? Cum ajunge acasă? Vrei să mai povesteşti?

- Mai am de spus multe, dacă e voie.

- Continuă!

În timp ce eroul meu o salva pe prinţesă, educatoarea de la cealaltă grupă deschide uşa. Doamna Vulpe merge la ea. Am văzut că se aprobă reciproc.

- Cred că acum povestea se încheie.

- Da, Făt-Frumos şi prinţesa au ajuns la palat, au făcut o nuntă mare şi m-au invitat şi pe mine. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Şi povestea mea se încheie aici. Doamna Vulpe a găsit leacul pentru plăcerea mea de a povesti. Dar nu toţi colegii mei aveau răbdare să asculte tot ceea ce eu le puteam spune. De atunci, nu am mai ieşit în evidenţă cu ceea ce nu trebuia.

Mă voi contrazice, totuşi. Am luat „caii” cei mari. Am început să mă legăn, la început mai domol, apoi, din ce în ce mai tare. Nu mai ştiu ce am făcut, dar îmi amintesc privirile speriate ale colegilor şi faptul că doamna educatoare a venit în fugă:

- Ce s-a întâmplat?

- Nimic.

- Te-ai lovit? Te doare ceva?

Nu ştiam de ce erau toţi în jurul meu. Cred că avusesem viteza prea mare şi m-am dat peste cap cu balansoarul. Vedeam că nu mai sunt în locul în care m-am aşezat în „şa”. Nu ştiam atunci ce e forţa centrifugă. Am aflat mai târziu.

Prima zi de şcoală, prima învăţătoare…


Lumea spune că prima zi de şcoală nu se uită. Că prima învăţătoare nu se uită. Nici eu nu fac excepţie.

În anul 1956, s-au modificat uniformele. Eu aveam un fel de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi un şorţuleţ negru cu volănaşe. Semăna cu uniforma elevelor din Uniunea Sovietică. Dar volănaşele erau mai discrete. Pentru sărbătoare, se preconizau şorţuleţe albe. Dar nu am găsit în magazinele din oraş.

Directorul şcolii le-a urat „Bun venit!” elevilor din clasa întâi şi le-a urat succes celor din clasele mai mari. S-a referit şi la noile uniforme. Şi, pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, a chemat pe scenă câţiva elevi. Printre ei, eram şi eu.

În anul în care am început eu şcoala, se desfiinţaseră tăbliţele. Noi scriam direct pe caiete. Cu creion la început, apoi cu toc şi cerneală.

Printre primele lecţii după abecedar, am aflat despre silabe. A fost o lecţie interesantă. Doamna Maria Mihaca, învăţătoarea mea, ne-a explicat ce e o silabă şi, până la sfârşitul orei, am făcut exerciţii de despărţire a cuvintelor în silabe.

Locul meu era în banca a treia de pe rândul de lângă uşă. Colega mea de bancă era Călina, o fată de pe o stradă vecină. Era liniştită şi timidă.

Printre exerciţii, cuvântul pepene.

- Care e prima silabă? Vasilică, spune tu!

- Pe.

- Bine. A doua silabă. Nuţu, spune tu!

- Pe.

- Bine. Care e a treia silabă? Călina, vrei să ne spui tu?

- Pe.

Nu mai ştiu ce au făcut alţii, dar eu am izbucnit în hohote. Doamna învăţătoare mi-a făcut un semn şi a numit alt elev să răspundă.

Am mai primit câteva atenţionări din priviri. Nu cred că aveam destulă răbdare. Voiam să învăţăm mai multe, mai repede!

Am început să scriem. Mai întâi liniuţe, bastonaşe, grupuri de cârlige… Eu nu tăceam.

- E litera u.

- Linişte!

După câteva zile…

- E litera n…

- În recreaţie vreau să stăm de vorbă! mă anunţă doamna învăţătoare.

În timpul recreaţiei, doamna Mihalca mi-a spus că sunt colegi care merg acasă şi plâng că ei nu ştiu ceea ce ştiu eu. Am înţeles că trebuie să răspund numai când sunt întrebată. Repetam, deci, greşeala de la grădiniţă. Poate eram prea iute în comparaţie ce cei mai mulţi colegi.

Nu ştiu cum sunt alţii, dar… Nu, nu scriu ca Ion Creangă! Eu am fost „model” în prima zi de şcoală. Despre doamna învăţătoare Maria Mihalca nu se pot să scriu în câteva cuvinte. Voi scrie separat. Nu peste mult timp.

Teiul

În drum spre casă, trec prin parc. O bancă liberă sub un tei înflorit. Mă aşez şi închid ochii.

Mă văd la sfârşitul primului an de şcoală. Merg în grădină. Un tei înalt, cu tulpina groasă creşte lângă gard. Tata îmi dă câteva crengi şi îmi spune cum să adun florile.

În ziua următoare, plec singură în grădină, mă urc pe gardul a cărui bază e din bolovani. Mă ţin de barele de fier forjat şi mă reazăm de trunchiul teiului. Ajung pe stâlpul de la colţul străzii, unde se termină gardul. Încă puţin şi ajung între două crengi. Mă aşez comod. Am o ascunzătoare în frunzişul des, un loc secret, un loc înmiresmat, numai bun pentru a face planuri de viitor, un loc în care să nu fiu deranjată din meditaţie.

Din locul meu secret fac punct de observaţie. Vinerea, la Vişeu, e zi de târg. Vin oameni de pe Valea Izei, de pe Valea Vişeului şi aduc legume, porumb, obiecte lucrate în atelierele proprii şi animale. Dintre toate zilele săptămânii, vinerea e ziua cea mai aglomerată.

Într-o astfel de zi, eram în tei. La colţul străzii, s-au oprit două femei. Vorbeau de toate. Uneori, pentru scurt timp, li se alăturau alte femei. Am auzit o grămadă de lucruri care nu mă interesau. Mi se părea că bârfa nu se mai termină. Mă durea un picior şi nu puteam să mă mişc fără să le atrag atenţia „povestitoarelor”. Am mai rezistat câtorva „capitole”, dar a trebuit să mă mişc. Una dintre femei s-a speriat şi puţin a lipsit să nu mă blagoslovească cu câteva vorbe urâte. Am avut noroc cu cealaltă, care era mai blândă şi dotată cu simţul umorului:

- Păzi-ţi treaba, Ilişcă! Copila îi mică, nu cred că o interesează ce vorbim. S-o jucat şi s-o urcat în copac.

Am coborât şi m-am dus glonţ la tata să-i spun ce ispravă am mai făcut. Tata m-a sfătuit să fiu atentă, să nu cad. Ştia că nu voi renunţa la căţărat. Eram destul de băieţoasă.

Deschid ochii. Sunt singură, dar mă urmăreşte mireasma florilor de tei, iar amintirile se ţin scai de mine.

Merită să încerci…

Vacanţa mare începuse. Aveam mult timp la dispoziţie, dar găseam cu ce să-l umplu: un film, o carte, un spectacol, o excursie, o vizită la Săcel…

Am văzut că oamenii mari mâncau seminţe, în special la meciurile de fotbal. Nu aveam răbdare să stau pe stadion, dar îmi plăceau seminţele.

La colţul străzii Republicii, era o femeie cu seminţe. Avea şi seminţe de dovleac, dar şi de floarea soarelui. Pe cele de dovleac le dădea dintr-un pahar mai mare, iar pe cele de floarea soarelui din alt pahar, mult mai mic. Mă tentau seminţele, dar tata era la o şedinţă şi nu-i puteam cere bani.

Gândindu-mă ce să fac, am urcat treptele aleii ce ducea în parcul oraşului, locul în care se organizau spectacole în aer liber. În special de 1 Mai şi 23 August. Era frumos acolo. Copaci mari, interesanţi, ştiam câteva locuri în care copiii mai mari mi-au arătat cuiburi de pasăre. Mă plimbam singură…

Am zărit filigoria şi m-am îndreptat spre ea. Aşa goală, mi s-a părut mai mare decât în alte zile. Două bănci erau rupte. Câteva hârtii se mişcau din loc în loc, când venea câte o rafală de vânt. Nu aveam cu cine să vorbesc.

Mi-am amintit de seminţe. Aveam câţiva bani acasă. M-am înveselit:

- Ce-ar fi să cumpăr seminţe din aceşti bani? Câte seminţe mi-ar da femeia? Dacă un pahar costă un leu, de 8 bani câte îmi va da? Totuşi, merită să încerc.

Am luat-o la fugă spre casă. Am luat banii şi am fugit la femeia cu seminţe. Am aşteptat să plece toţi cumpărătorii.

- Vrei seminţe?, mă întreabă vânzătoarea.

- Aş vrea să cumpăr… Dar…

- Nu ai bani…
- Am 8 bani. Îmi daţi seminţe?

- Îţi dau.

Gândindu-mă că voi primi 10-12 seminţe, am întins palma. Femeia a luat tacticos o foaie dintr-un caiet, a făcut o pungă şi mi-a pus acolo seminţe din ambele feluri.
Am mulţumit frumos, aşa cum ştiam că se cade, şi am plecat fără grabă. Pe drum, mă gândeam că mi-a dat prea mult pentru cât am plătit.

Ajung acasă. Nina mă întreabă de ce am fugit de ea.

- Nu am fugit de tine! Am fost să cumpăr seminţe! Uite câte mi-a dat!

- Îmi dai şi mie?

- Sigur. Nu eşti tu surioara mea?

- Mulţumesc!

- Să mulţumim femeii care a fost atât de darnică! Poate mi-ar fi dat şi fără bani. Dar aşa, mi-a dat mai multe. Ce bine e să fii corect!

Am mâncat împreună seminţele. Nu mai eram singură.