joi, 25 octombrie 2012

Frumoasa doamnă



- Bunico, îmi spui o poveste?
- Ai fost cuminte azi?
- Sigur! Poţi s-o întrebi pe mama.
- Te cred. Aşează-te şi ascultă!
Nepoţica se aşeză lângă bunica, îşi rezemă capul de umărul bunicii şi spuse:
- Poţi să începi povestea!
- Ieri, am închis ochii şi am aţipit. În vis, am văzut-o. M-a cucerit cu zâmbetul ei discret.
- Ce înseamnă discret?
- Abia i se ghicea zâmbetul.
- Bine. Spune mai departe!
- Am privit-o mai atent. Ochii ei castanii, încadraţi într-un oval perfect, era înconjurat de bucle tot castanii. Obrajii aveau o nuanţă de frunză de păr atinsă de brumă.
- Ce înseamnă oval?
- Un cerc turtit. Cele mai frumoase artiste au faţa puţin alungită, nu rotundă…
- Înţeleg.
- La gât purta mărgele din struguri de toate culorile. Rochia ei vaporoasă era din frunze de toate nuanţele, de la verde pal la portocaliu şi cărămiziu, până la maro închis.
- Ce înseamnă vaporoasă?
- Ca aburii care ies din ceaiul care fierbe.
- Bine.
- N-avea pantofi, iar de glezna stângă i se prinsese un fir de iederă cu frunze sângerii.
- Cum sunt frunzele?
- Sângerii, adică roşii, ca sângele. Ai văzut ieri pe gardul grădiniţei…
- Aşa e. Mai departe…
- În mâna dreaptă avea un coş, împletit din nuiele, plin cu firimituri de frunze uscate. Lua câteva cu mâna stângă şi le arunca în jur. Pe unde ajungea vreo firimitură, toate frunzele îşi schimbau culoarea.
- Interesant. Cum se numea doamna?
            - Era Doamna Toamnă.

Hoţul


Rita, pisica tărcată, apăru într-o zi cu un pisoi. Înainte ca Ioana să spună ceva, fetele au rugat-o:
- Nu ne certa! E singurul pui al Ritei. Să-l păstrăm!
Ioana le-a făcut pe plac. Pisoiului avea deja un nume, Reeno, după numele eroului interpretat de Lorenzo Lamas în serialul RENEGATUL.
După ce fetele au plecat la Cluj, Reeno a rămas în grija mamei. Era mereu după Ioana, i se căţăra în spate, o prindea de papuci cu dinţii, îi fura ghemul din care tricota… Într-o zi, i-a rupt un ciorap. Atunci, Ioana s-a supărat, l-a certat şi l-a lovit pe lăbuţele din faţă. Pisoiul a stat o vreme sub un scăunel, dar a ieşit când a fost îmbiat cu lapte.
A venit iarna. Reeno avea voie să umble prin toate camerele. Rita nu intra decât în bucătărie. Mânca şi ieşea. Dormea, împreună cu puiul ei, în fânul din podul magaziei.
Într-o seară, soţul Ioanei îi spuse:
- Dă-l afară pe Gheorghe! E noapte.
Uitându-se la pisoi, ea îl chemă:
- Gheorghe, hai afară!
Pisoiul nu s-a mişcat.
- Gigi, hai să mergem!
Atunci, pisoiul se întinse, coborî de pe fotoliu şi se îndreptă spre uşă. Ioana râdea:
- Acesta e numele tău: Gigi. Ţi l-ai ales singur. Se pare că îţi place sunetul i.
Rita auzea din ce în ce mai rău. Nu mai mânca. Nu voia să iasă din casă. Într-o dimineaţă, pisica nu a mai venit la mâncare. Au strigat-o, au căutat-o, i-au întrebat pe vecini… Spre seară, un vecin le-a spus că în pivniţa lui este o pisică tărcată moartă. Era Rita. Au îngropat-o în grădină, sub un măr bătrân.
Rămas singur, Gigi era răsfăţatul tuturor. Era frumos, alb cu pete negre, o combinaţie de rasă european bicolor. Copiii vecinilor îl chemau la gard, îi dădeau dulciuri…
Pisoiul o urma peste tot pe Ioana, se înţelegeau foarte bine. Când fusese mică, ea nu se jucase cu pisicile. Nu ştia cât sunt de prietenoase, de devotate şi de jucăuşe.
Într-o dimineaţă, femeia a intrat în bucătărie, şi-a spălat o roşie, şi-a tăiat pâine şi, când să mănânce, a auzit soneria. S-a dus să văd cine e şi ce vrea. Când a revenit de la poartă, roşia nu mai era pe masă. Era singură în casă, unde să fi dispărut roşia? La un moment dat, se uită sub masă. Gigi furase roşia şi mânca din ea.
          Nu se putea hotărî… Să râdă sau să-l pedepsească pe hoţ? Până la urmă, l-a certat, dar i-a lăsat roşia.

Mamă adoptivă


         
            De mai bine de o lună, bunicii erau supăraţi. Cineva îl otrăvise pe Bobiţă, motanul lor  negru cu papion alb.
            - Ce-au avut cu el? Era cuminte, chiar se temea de oamenii pe care nu-i cunoştea..
            - Să nu mai văd pisici negre în curtea mea!, spunea bunicul. Ajunge câţi pui a făcut Kitty! O să aduc eu un motan alb!
            Bunicii Maria îi părea foarte rău după Bobiţă. Abia împlinise patru ani. Era frumos, mare, pata albă de sub barbă, căreia îi spusese papion, era o carte de vizită. Vecinii ştiau că acel motan este al bătrânilor şi, dacă le intra în curte, nu-l alungau. Bobiţă nu făcea nimic rău. Din contră, când lăsau puii de găină la soare, erau siguri că nici o pisică străină nu va îndrăzni să dea iama în ei.
            Ideea de a avea un alt motan nu o încânta pe Maria. Refuza chiar să se gândească la aceasta. Spera să aibă Kitty un băieţel. Poate în anul care vine...
            Într-o zi, bunicii pleacă la rude, lângă Orăştie. Mătuşa Firuca are o pisică albă cu pete colorate. Lângă pisica mătuşii, o grămadă de pisoi. Când îi văd pe musafiri, pisoii  aleargă spre şură şi se ascund.
            Unchiul Cornel are nevoie de ajutor şi bunicul Andrei se oferă să meargă cu el.
Maria se apropie încet de pisoi. Acum, pisoii nu mai fug. Reuşeşte să îi numere. Sunt cinci. Exclamă, fără voie:
- Kitty nu a avut niciodată mai mult de patru pui!
Încearcă să-i fotografieze, dar pisoii nu stau în loc. Îşi văd de joaca lor.
            Până când mătuşa termină de spălat vasele, Maria merge să vadă ce mai e nou în gospodărie. Revine pe banca de sub corcoduş şi povesteşte cu mătuşa. Ajung şi la capitolul pisici. Aşa a aflat mătuşa de Bobiţă.
            - Dacă vrei, îţi dau eu un pisoi.
            - Nu cred că vreau. Sunt drăguţi şi jucăuşi, dar pisica mea are un pui de o lună.
            - Ăştia mănâncă tot ce le dau.
            - Şi pisicuţa noastră, Steluţa, începe să mănânce: lapte, brânză, dar nu şi carne.
            Cei doi bărbaţi se întorc de la vie. Andrei vede pisoii. Mătuşa Firuca îl abordează:
            - Am aflat că v-a murit motanul. Nu vrei un pisic?
            - Dacă mănâncă singur...
            - Da, mănâncă. Mergeţi să vă alegeţi!
            Lângă şură, pisoii se joacă. Andrei pune mâna pe cel mai mare:
            - E pisică, spune bunica.
            - De unde ştii?
            - Are trei culori.
            Mai prinde două pisicuţe, dar el vrea motan!
            - Care e motan?
            - Ăsta.
- Cel mai mic?
            - Da. Vrei să îl luăm?
            - Sigur.
Andrei vrea să fie sigur că e motan şi-l verifică. Apoi, vrea să se convingă şi că pisoiul mănâncă singur şi o întreabă din nou pe mătuşa lui. Ea confirmă. Tăviţa în care fusese mâncarea pisoilor e goală.
- Să ne grăbim! Dacă i se face foame pisoiului, cum ne descurcăm?
La început, pisoiul a stat liniştit. Apoi, a început să se foiască. Îl deranja zgomotul motorului, chiar dacă bunicilor li se pare că maşina lor toarce frumos.
Bunica încerca să-l calmeze pe pisoi, dar el încă nu avea nume. Cum să i se adreseze?
- Stai cuminte, Fernando!
- Nu îmi place numele ăsta!
- Ferdinand e mai frumos.
- Să-i spunem Fredy!
- Poate Fredie, ca lui Fredie Mercury.
- Nu, F, R, E, D, Y. E mai scurt.
- Bine, acceptă bunica. Stai liniştit, Fredy! Stai cuminte, că imediat intrăm în  Orăştie. Poate ţi-e somn şi adormi la mine în mână. Sunt curioasă cum te va primi Kitty.
Fredy ţinea gura deschisă. Îi era cald. Poate şi sete. Bunica încerca să-i ude gura cu apă plată. (Aveau în maşină.) Fredy a închis gura doar câteva minute, cât timp a dormit.
Acasă, la vederea lui Fredy, Kitty se îndepărtează, nu înainte de a se răsti la noul venit. Steluţa îl cercetează şi dă semne că ar vrea să se joace.
Poate că lui Fredy îi e sete, poate îi este foame... Mătuşa le dăduse o sticlă cu lapte. În primul rând, puii. Puţin lapte nefiert în vasul pisicilor. Apoi, într-un alt vas, lapte pentru Kitty.
După ce pisicile şi-au potolit setea, prima încercare de a-l apropia pe Fredy de Kitty eşuează. Pisica nu îl acceptă. Nu o mai acceptă nici pe Steluţa. E inutil să insiste.
- Am reuşit să o îndepărtăm şi de puiul ei, spune cu părere de rău, femeia. Nu sunt convinsă că Fredy ştie să mănânce. Vezi cât e de mic pe lângă Steluţa?
Încercarea bunicii de a-i explica lui Kitty că are doi pisoi, că ambii sunt ai ei, sfârşeşte trist. Kitty nu o asculta. Steluţa se descurcă, poate să mănânce singură, dar Mariei îi pare rău că nu îl poate ajuta pe Fredy. Se consolează cu gândul că Steluţa se ocupă de noul sosit şi le asigură un loc de dormit: un preş în spatele uşii, acolo unde a văzut că preferă să doarmă Steluţa.
În dimineaţa următoare, încep tratativele cu Kitty:
- Kitty, tu eşti pisica mea bătrână. Eşti cuminte şi înţeleaptă. Vezi că pisoii au nevoie de tine. Când vrei ceva, vii la geam şi îmi ceri. Acum te rog să ai grijă de puiuţii ăştia. Îmi pare rău de ei. Ţie nu?
Cât timp o mângâie şi vorbeşte cu ea, pisica stă liniştită. Dar pleacă atunci când se apropie de ele unul dintre cei mici.
- Trebuie să facem ceva! Pisica are lapte şi puii sunt flămânzi. Trebuie să încerc! Nu ţi-e milă de Fredy? Vino şi ajută-mă!
Bunicul se apropie.
- Ce să fac?
- Eu o ţin pe Kitty şi tu pune-l pe Fredy să sugă!
La început, pisica s-a zbătut, dar când s-a convins că nu scapă, a stat cuminte. Bunica îi spunea că aşa trebuie să fie o mamă bună. De când era mică, Kitty o privea în ochi atunci când îi vorbea. Poate înţelegea ce-i spunea, poate îi plăcea tonul calm al vocii Mariei. Important e că stătea liniştită.
După ce au considerat că Fredy e sătul, au eliberat pisica şi i-au dat, ca recompensă, o bucată de peşte şi puţin lapte.
A doua zi, se reiau tratativele cu Kitty. O mângâiere pe cap, alta pe mustăţi, sub barbă, vorbindu-i calm. Între timp, bunicul vine cu Fredy. Bunica se aşează pe un scaun, o ia pe Kitty în poală şi Fredy se repede să sugă. Îi spune bunicului  să o aducă şi pe Steluţa. Kitty a mai avut pui. Cum reuşea să-i alăpteze pe toţi?
Cu Steluţa în mână, bunicul îşi ia un scaun. Apoi, o apropie pe pisicuţă de Kitty. Încearcă să o ajute să sugă. Sug amândoi pisoii, pe rând. Până la urmă, cu puţin efort, bunicii au reuşit să-i aşeze pe ambii pisoi să sugă în acelaşi timp şi Kitty nu s-a mai zbătut. A primit, e drept, o recompensă materială, nu numai laude şi mângâieri. Bunicii s-au distrat la gândul că jucau o scenă dintr-un film cu doi pensionari care hrănesc doi pisoi.
Fiecare îşi vede de treburile zilnice, dar au timp să privească la  pisici. Fredy e  când cu Kitty, când cu Steluţa: Kitty îl mângâie şi-l hrăneşte, iar cu Steluţa învaţă să lupte. Din hrana specială pentru pisici mănâncă toţi trei, fiecare are câte un vas cu lapte şi, în plus, toţi primesc carne de pui sau peşte. Kitty e o mamă foarte bună.

luni, 1 octombrie 2012

Francesca

- Vai, tu, Viorica, tu! Aşa sunt de supărată, tu!
Francesca se opri. Înghiţi de două ori, îşi şterse o lacrimă şi continuă:
- Aşa de supărată sunt! Ştii că ţi-am povestit de Leo…
- Da, mi-ai spus că e foarte drăguţ… Ce s-a întâmplat?
- Leo al meu… nu mai este. Cum pot să fie unii aşa?...
Şi Francesca începu să plângă. Viorica ştia că Francesca avusese mai mulţi pisoi. Într-o primăvară, venise tot aşa, supărată, şi-i povestise că Nero a murit. Nero fusese un motan negru, zdravăn, de care Francesca s-a ocupat după ce şi cel mai mic dintre copiii ei plecase la facultate. Se ataşase de ghemotocul de blană imediat ce îl primise. Atunci, Viorica i-a dat un pisoi negru, de o lună, pe care îl avusese Kitty, pisica ei. De câte ori venea Francesca, îi povestea Vioricăi ce giumbuşlucuri face Tano. Aşa îi pusese numele. Se obişnuise cu motănelul care o însoţea peste tot.
- Vai tu, Viorica! Toată săptămâna am plâns. Cum pot fi unii oameni aşa de răi? E al cincilea pisoi pe care mi-l otrăvesc.
- Şi mie mi-au murit doi motani: unul bătut de un criminal, fără glumă, chiar e închis acum, iar al doilea, otrăvit. Şi eu am fost foarte supărată. Cine crezi că face acest lucru oribil?
- Am un vecin rău. Nu suportă nici un animal. Leo era aşa de prietenos, intra în casă şi, dacă dormeam, îmi punea lăbuţele pe faţă, să mă trezesc.
Francesca îşi întoarse capul şi îşi şterse o lacrimă. Viorica nu spuse nimic. O urmărea cu îngăduinţă pe femeia din faţa ei.
- Cred că ştiu cine mi l-a otrăvit pe Leo. Am un vecin ursuz şi răutăcios. Nu suportă să-i intre nimeni în curte. Şi ceilalţi vecini au suferit din pricina lui. Poate îl ştii, este Vasile Brad, stă lângă noi, pe Scăunel.
- Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.
Între cele două femei, se aşternu liniştea. Francesca avea nasul roşu, arăta de parcă avea gripă.
- Nu de mult, ţi-am spus că am un pisoi tărcat. A trecut pe aici o fată, cred că era la liceu, l-a prins şi l-a mângâiat. Am întrebat-o dacă îi place. A spus că e foarte frumos şi prietenos. I-am spus că poate să îl ia. Era aşa de surprinsă că nu îndrăznea să spună nimic. I-am spus că e al pisicii mele şi că i-l dau bucuroasă. Fata a plecat cu pisoiul, care încă nu avea un nume, dar noi îi spuneam când Tigrişor, când Dunguliţă, când Miţu. Cu siguranţă, i-a dat ea un nume frumos.
- Tu, Viorica, sunt tare supărată! Nu pot să dorm, nu pot să mănânc. Aştept să vina Leo să-i dau şi lui ceva…
- Dacă am fi în altă ţară… Există o legislaţie care l-ar putea pedepsi pe acel Brad, dar la noi nu îi face nimeni nimic.
- Sigur, numai noi suferim…
De cele două femei, care vorbeau lângă poartă, se apropie un vecin.
- Bună ziua, doamnelor! Ce mai faceţi?
- Buna ziua, vecine! Povestim despre ale noastre.
- Doamna Francesca, păreţi bolnavă…
- Nu e bolnavă! E supărată! Cineva i-a otrăvit motanul.
Francesca îşi întoarse capul. Vecinul se apropie de Viorica şi, cu o voce scăzută îi spuse:
- Tocmai m-a vizitat Iulia. Şi ea era nervoasă. Nu ştia cine a sfâşiat motanul negru pe care mi se pare că Aurica îl avea chiar de la tine, vecino. Eu cred că ştiu cine a fost autorul. Bag mâna în foc că el e autorul! Dar nu am martori. Vecina e acum in Franţa şi Iulia, sora ei, a venit să îi dea ceva de mâncare pisoiului. L-a găsit… Nu se putea opri din plâns.
- Exact despre pisoi vorbeam cu Francesca. Chiar nu pot fi pedepsiţi aceşti indivizi fără inimă? 
Vecinul le făcu un semn de salut şi plecă. Nici el nu ştia cum să continue.
Cele două femei au tăcut o vreme. Viorica simţea că trebuie să spună ceva, să o încurajeze pe Francesca. Dar ce ar ajuta-o? Să-i spună că un alt pisoi ar mai înveseli-o? Totuşi, vecinul ei nu l-ar suporta. Şi nici Francesca nu e dispusă să mai treacă printr-o experienţă de acest gen.
Soţul Francescăi le trezi la realitate. Pornise motorul maşinii, semn că doamnele trebuie să pună capăt dezbaterii.