Planeta poveștilor

  Am primit două exemplare din Antologia de literatură pentru copii, cu titlul Planeta poveștilor, care apărut recent la Editura Universitară.

Antologia poate fi cumpărată accesând linkul de mai jos:

https://www.editurauniversitara.ro/timp-liber/planeta-cu-povesti-antologie-de-literatura-pentru-copii.html?fbclid=IwAR1Noqij7Z3qTigTgSuzT6NOJFxz4_FM0s7F0DKE7Tzo7Gvtm0CJ1lugsDE

Poeta Clelia Ifrim scrie în Prefața cărții:

„Orice poveste este un dar! 

Cateva cuvinte legate cu un fir de iarba, sau cateva stele ca niste licurici pe cer, sau un om de zapada in curtea unui castel, sunt tot atatea posibilitati de a face un dar ... povestind. Tot ce ne inconjoara are povestea lui. Iar daca noi nu o cunoastem, sa ascultam ce spun ceilalti. 

De aceea, cred ca exista o Planeta a Povestilor, o planeta undeva in Sistemul nostru Solar. Nu mergem mai departe de el, ramanem cat de cat in apropierea Pamanului, casa noastra. Sa zicem ca aceasta noua planeta este planeta cu numarul 33. Ce ziceti de aceasta descoperire?

Din cate stiu eu, diseara va avea loc un mare bal, in cinstea acestei descoperiri. Lista invitatilor este in aceasta carte. Va rog sa o cititi si, daca este cazul, sa o completati. Lista ramane deschisa. 

Va asteptam incepand cu rasaritul primei stele pe cer!” 

Întâmplare

 Sfatul zilei de azi, 3 decembrie 2021

 

Un sfat demn de urmat! Cine n-are pisoi, să-și cumpere!

 

De ce spun asta? Pentru că eram în curte, pe ploaie, cu intenția de a face o fotografie. Mi-a plăcut cum s-au descurcat pisoii mei, cum s-au ferit de ploaie.

 

Deci, eram în curte. După prima poză, în fața porții a oprit mașina care ia deșeurile. Am vorbit cu șoferul. Am cerut să-mi spună ce program au. În acest timp, el a văzut că aveam un sac cu peturi pregătit și a așteptat să-l scot în stradă. Muncitorii mi-au dat un sul cu saci pentru următoarea colectare. Oricum, nu faptul că nu mi se ridică deșeurile mă deranjează (nu am multe), ci nesiguranța, lipsa unui orar...

 

Ce bine că am pisoi!

P.S. Vântul din noaptea trecută a smuls folia de nailon de pe biblioteca din curte. Pisoii s-au adăpostit pe raftul de jos. Nu e prima dată când folosesc acel spațiu. Și mama lor, Kitty, se ascundea acolo când îi era greu să urce în pod. 

Din neatenție

             Am venit într-o zi de la școală. Eram obosită. Am plecat doar după ce elevii au măturat sala în care am avut orele. Așa se făcea curat  la liceu, în anii ´80.

            Fiica mea mă aștepta cu o veste:

            - Mamă, te-a căutat o bătrână!

            N-am spus nimic. Cred că am schițat nedumerirea.

            - Spunea că a trimis-o fiul ei…

            - Despre ce bătrână vorbești? Cum arăta femeia?

            - Avea batic și fustă largă, cum poartă maramureșencele.

            - Am înțeles! I-am spus lui Vasilică să o cheme pe mama lui la școală. A fost obraznic la ora de chimie. Poate m-a căutat acasă. E din Ieud și lucrează la Șibot. De fapt, Vasilică e de-o vârstă cu tine. Mama lui e, cu siguranță, mai tânăra ca mine. Știi că, în Maramureș, fetele care nu merg la liceu se mărită mai devreme.

            - Mamă, te rog să mă ierți! Nu m-am gândit. Dar avea batic, ca babele…

            - Nu te mai scuza! Fii mai atentă! Să știi că m-ai înveselit! Totuși, o babă de treizeci și ceva de ani…

 

Au trecut anii

             După deschiderea festivă a anului universitar, Anuța și Oara au intrat în Complexul studențesc pe poarta de pe strada Clinicilor. Povesteau și nu erau atente la persoanele care treceau pe lângă ele. În sacoșe voluminoase duceau ultimele cumpărături.

            Ajunseseră în apropierea clădirii Facultății de Biologie - Geografie. Un tânăr s-a apropiat de ele.

            - Servus, Anuța, mă bucur că te văd! Ești studentă?

            - Ce crezi că aș putea să fac aici? Mergem la cămin. Voi vă cunoașteți?

            - N-am avut ocazia, spune Oara, înainte ca tânărul să deschidă gura.

         - Ți-l prezint pe Pepe, fost coleg de clasă al soră-mii. E student la Poli-tehnică.

            - Eu sunt Oara. Sunt în primul an la Fizică.

               - Oara e fiica directorului Școlii Nr. 1, precizează Anuța.

            Pepe era puțin încurcat. Nu știa ce să spună.

           - Vă rog să mă iertați, dar mă grăbesc! Mă așteaptă colegii. Cred că au ajuns la poartă. Vă caut la cămin după masa de seară!

            - Stăm în căminul 4, camera 69.

            - Vă caut!       

            Pepe alergă după colegii lui, iar fetele și-au continuat drumul.

            Seara, în holul căminului era lume multă. Pepe le-a întâmpinat pe cele două prietene.

            - M-am gândit să vă dau câteva sfaturi, ca un student mai vechi și cu experiență ce sunt. Cei din primul an, în Cluj, sunt numiți balică/balic…

            - Sună mai frumos boboc. În fine, să nu stricăm tradiția!

            - Cunoașteți orașul?

            - Aproximativ. De ce întrebi?

            - Vă invit la o plimbare. Să vă arăt Piața Mihai Viteazul! La 10 suntem la cămin.

            Când programul le permitea, ieșeau la plimbare și cunoșteau locuri noi, vedeau părți din Clujul în care era multă agitație, indiferent de oră, vedeau doamne elegante, domni politicoși și tineri, mulți tineri.

            Într-o zi, Pepe le-a invitat pe fete în oraș. Venise însoțit de doi colegi. Fetele nu știau ce plănuise tânărul.

            După ce au ieșit din cămin, Pepe i-a prezentat fetelor pe Nelu și pe Traian. Au coborât pe strada Victor Babeș. Trotuarul nu le permitea să meargă alături. Anuța, între  Pepe și Nelu,  mergea înainte, iar Oara și Traian îi urmau îndeaproape. A aflat atunci că Traian e în anul patru la T. C. M., că e din Sebeș și că toți îi spun Nănuț. Despre Nelu nu a aflat decât că e coleg de an cu ceilalți doi și că locuiesc în aceeași cameră de cămin.

            În următoarele zile nu s-au mai întâlnit toți cinci. Se vedeau în cantină, dar băieții aveau ore în mai multe clădiri. Erau mereu gata de plecare. Uneori aveau ore la „San Siro”, pe lângă autogară, departe de centru. N-au reținut de ce îi spuneau astfel acelei clădiri.  

            Pepe era omul cel mai informat și cel mai vorbăreț dintre toți. Printre altele, fetele au aflat că în camera lor mai locuiește un Traian, dar pe acesta nu-l vor cunoaște, pentru că are o prietenă la Chimie în ultimul an.

            După câteva zile:

            - Rodica, mă ajuți să fac o glumă?

            - Ce vrei să faci?

            - Vii cu mine la căminul 8?

            - Ce să faci acum acolo? Știi bine că Nănuț e la cursuri.

            - Lasă, că vezi tu!

            - Să mergem!

            În câteva minute erau la ușa căminului 8. L-au rugat pe studentul de serviciu la poartă să-l cheme pe Traian din camera 47. În scurt timp, coborî un tânăr înalt, subțire, pășind cu grijă să nu-și piardă papucii cam largi.

            - Cine mă caută?

            - Îl caut pe Nănuț. Voiam să-i spun ceva…

            - E la curs. Să-i transmit ceva?

            - Nu, mulțumesc! Nu e ceva urgent. Ne pare rău că v-am deranjat!

            - Nu-i nici o problemă! La revedere!

            Oara a ieșit cu Rodica din cămin. A fost serioasă până la colț. Acolo a început să râdă.

            - Ce credea Pepe, că nu pot să aflu cum arată celălalt Traian?

            - Când îi spui?

            - Găsesc eu un moment potrivit! Nu știe el cu cine se întrece!

            Fetele n-au spus nimic nimănui, nici măcar Anuței, chiar dacă eram mereu împreună.

            Când aveau câte o seară liberă, Oara ieșea la plimbare cu Nănuț în Parcul Central. Acolo era frumos: copaci bătrâni, cu coroane interesante, bănci de lemn pe aleile largi, curate… Grupuri de studenți se plimbau pe alei. Uneori, întâlneau și bunici cu nepoți care căutau castane sau frunze interesante.

            Fără evenimente deosebite, timpul a trecut. Într-o seară, Nănuț voia să știe unde intenționează fata să întâmpine noul an.

            - Voi merge acasă. Mă așteaptă părinții. Nu ne-am văzut din noiembrie.

            - De ce să nu rămâi în Cluj? Se organizează și în cantină petrecerea de Revelion.    

            - Poate la anul… Acum voi merge acasă!

            A fost ultima seară în care a ieșit la plimbare cu Traian.

            În ianuarie, după vacanța de sărbători, Rodica o strigă:

            - Oara, vino repede! Acolo jos, în fața geamului nostru, nu e Nănuț?

            Se apropie:

            - Da, el e. Știi bine că în camera de sub a noastră sunt fetele de la Chimie. Cu vreuna dintre ele vrea să vorbească.

            - Și tu?

            - Pagubă în ciuperci! Ce-am avut și ce-am pierdut! N-am fost împreună la nici măcar un film, la nici un spectacol… Am fost într-o seară la Clubul politehniștilor, să dansăm, dar el abia se legăna. N-are ureche muzicală… Oricum, mai mult vorbeam eu.

 

* * *

           

            Au trecut câțiva ani. Vacanța de iarnă. Anuța primește invitația de a petrece câteva zile  la Alba Iulia, unde se stabilise Oara după absolvirea facultății.

            Într-o zi, coborau din Cetate discutând despre ceea ce văzuseră acolo. Anuța era încântată.  

            - Anuța, fii atentă! Îi vezi pe cei care urcă pe trotuarul celălalt.        

            - Da, și…?

            - Îți povestesc imediat!

            S-a prefăcut că e ocupată. Căuta ceva în poșetă. După ce au trecut pe lângă cei patru, a întrebat:

            - Anuța, îți mai amintești de Nănuț? Ni l-a prezentat Pepe.

            - Da… Îmi amintesc.

            - Îți amintești că a spus că mai au un Traian în cameră?

            - Da, așa e!

            - Acum, ascultă! Cei doi bărbați pe lângă care am trecut sunt cei doi cu numele Traian. Cel rotofei e Traian O., căruia îi spuneam Nănuț. E din Sebeș și cred că lucrează acolo. Celălalt e Traian N., al doilea Traian.

            - De unde îl cunoști?

            - Am fost într-o zi cu Rodica și am spus că vrem să vorbim cu Traian. Știam că Nănuț are cursuri. A venit celălalt Traian. Am făcut o glumă. Am vrut să-i arăt lui Pepe că pot să aflu orice, dacă vreau.

            - De unde-i știi numele?

            - Am lucrat un an la Școala profesională. Acolo l-am revăzut. Preda studiul materialelor. Soția lui era colega mea de chimie. Astfel i-am aflat numele. Am aflat și că el e de lângă Orăștie, unde cei mai mulți băieți au numele Traian, Cornel sau Aurel.

            - E rudă cu jurnalistul?

            - Nu știu, dar numele de familie este obișnuit în zonă.

            - Nu te-a interesat?...

            - Nu, deloc. Ce mică-i lumea?!

            - Abia aștept să mă întâlnesc cu Pepe să-i povestesc!

            - Apropo, ce mai face Pepe? Nu știu de ce a renunțat la T. C. M.. Când am plecat noi din Cluj, era student în anul al doilea la Electro.

            - Sigur. Nu știu exact ce face. Sora mea mi-a spus că lucrează la Fabrica de mobilă din oraș, dar nu știu pe ce post.

            - Unii se pierd pe drum. Îmi amintesc ce impresie ne-a făcut. Se pare că era numai gura de el. Poate că voia să-și ascundă timiditatea împuindu-ne nouă capetele cu vrute și nevrute.

            A urmat o lungă tăcere. Fiecare își amintea câte ceva din studenție. Oameni, situații, întâmplări…

            - Oara, cred că ar trebui să mă pregătesc de plecare. De luni, ne întoarcem la școală.

            - Mă bucur că ai venit să cunoști orașul Marii Uniri și să ne amintim de tinerețea noastră.

            A doua zi, pe peronul gării, Oara i-a promis Anuței că, în următoarea vacanță, o va vizita. Doreau să depene și alte amintiri din anii lor frumoși, cu mai puține griji și  să mai povestească despre Clujul lor drag.

 

 

 

Ce discută vecinii în zori

- Ai văzut ariciul?

- Da. Nu de mult...

-Eu l-am văzut aseară. Mânca din vasul pisicilor. Am mers după aparatul foto. Nu l-am mai găsit.

- Vine și pe la noi...

- Crezi că e doar unul? Nu cumva sunt mai mulți?

- Capul lui e mic și se poate strecura pe sub poartă...

- L-am văzut și dimineață, tot cu botul în mâncarea pisicilor. Acum sunt sigură că el înclină cutia. Pisicile nu răstoarnă nici farfuria cu lapte... Apropo, ai prelucrat filmarea cu vulpea?

- Încă nu, dar și vecinul a văzut-o. Stă la el în grădină.

- Și n-o deranjează că lucrează la casă? Eu aud des câinii care latră noaptea. E un alt mod de a lătra. Sunt 7 silabe și apoi îi răspunde altul, de dincolo de râu.

- Toată noaptea latră. Nu mă interesează!

- M-am gândit să ies, dar e cam frig noaptea. Era lună plină. Totuși, nu merita. Pe camera de supraveghere poți să vezi ce s-a înregistrat.

- Când voi avea timp. Acum am ceva urgent de reparat.

- Bine, vecine! Spor la treabă!

Cozonacul

           Fira venise la oraş numai ca să scape de gura surorii sale mai mari. Îi plăcea la ea în sat, dar la fabrică putea să câştige mai mult. Timpul a trecut, Fira şi-a întemeiat o familie, au primit un apartament din fondul fabricii şi a cerut un lot pe care să cultive legume şi câteva flori. Îi era dor de viaţa la ţară, dar era cu totul altceva „să-ți vină căldura pe țevie” și să gătești la aragazul legat la rețea.

            Se apropia sărbătoarea Învierii Domnului și Fira cu sora ei făceau planuri:

            - Cozonacii ți-i fac eu. Tot vin la voi și am și timp, dar și aragaz nou. Al vostru nu prea mai ține…

            Maria a fost de acord. Era ocupată și ea, dar și ceilalți din familie. Cu preparatele culinare se descurcau. De nepoți se ocupa în special nora. Ea îi ducea și-i aducea de la grădiniță.

            În Vinerea Mare, Fira aduse doi cozonaci. Venise cu ei imediat ce-i scosese din cuptor. Ce se gândi? Pe ciment ar sta mai bine. Scoase cozonacii și-i așeză pe un carton sub fereastra holului, pe ciment. Îi acoperi cu un prosop și se duse să-și ajute sora.

            Nora veni cu copiii de la grădiniță, au fost întâmpinați de aroma cozonacului.

            - Mamă, e voie să gustăm cozonac?

            - Aveți răbdare! Mai întâi vă îmbrăcați de casă și vă spălați pe mâini. Apoi vă dau câte o bucată.

            Fira voia să fie utilă. Luă repede un cuțit și le dădu copiilor câte o felie.

            Ioana alergă la mama:

            - Eu nu mănânc cozonac!

            - De ce? E bun. Știi că l-a făcut mătușa…

            - Cozonacul ăsta are furnici în el!

            Fira sări în apărarea cozonacului:

            - Am fost foarte atentă. Numa´ tu vezi furnici!

            Nora îi făcu semn Ioanei să tacă. Luă felia din mâna fetei și o privi.

            Auzind ceva, dar neînțelegând ce se întâmplă, Maria veni din bucătărie.

            - Ce se întâmplă?

            - Ioana vede furnici în cozonac!

            - Dă-mi să văd!

            - Bine, tu, Firă! Cozonacul acesta chiar are furnici.

            - Cum? Și tu vezi furnici?

            Nora veni cu rezolvarea:

            - Să-l mutăm în cămară. Acolo nu sunt furnici, iar cele din cozonac vor pleca. Furnicile au ieșit din fundație. Ies înainte ploaie.

            - Mă´ , da´ ce bine le știi tu pe toate!

            - Și în camera copiilor ies. Mereu trebuie să stropesc cu ceva.

            Maria decide că e timpul să încheie dezbaterea.

            - Gata! Fiecare la lucrul ei! Nu e mare necaz! Firă, altă dată să ne întrebi unde e locul potrivit pentru fiecare lucru. Îți mulțumim că ne ajuți, să nu te superi pe noi!

           

***

 

            În seara de Înviere ploua cu găleata. Fira, udă și înfrigurată, îi povestește soțului ei despre cozonacul cu furnici.

Un plic ciudat

 

            Soneria sună de două ori. Știam că e poștașul. Am mers repede la poartă.

            - Bună ziua! A sosit un plic din Statele Unite. Nu știu dacă pentru dumneavoastră sau… Adresa e greșită, dar sunteți singura familie cu numele Mironescu din oraș.

            - Așa e.

            - Problema e că adresantul e Ana Mironescu…

            - Da, e o problemă. Nu avem în familie nici o Ană. Fiica mea are o prietenă cu numele Ana, dar ea e în State. Să fi scris greșit numele?

            - Trebuie să trimit plicul înapoi.

            - Tu știi ce trebuie să faci!

            - Bună ziua! Scuzați deranjul!

            - Nu-i nimic!

            Am intrat în casă, dar nu eram liniștită. Cine să fi trimis scrisoarea? O persoană care nu ne cunoaște bine? Cu ce scop? Ce scrie? De ce Ana? Fiica mea e Iuliana, iar soacra e Mariana. Ceva nu e în regulă.

            A doua zi, eram liberă de dimineață. M-am dus la Oficiul poștal. Într-un orășel ca al nostru, lumea se cunoaște. Dirigintele a locuit vreme lângă socrii mei. Soția dirigintelui e colega mea de birou.

            Am anunțat la ghișeu că vreau să vorbesc cu dirigintele. Mi s-a spus că e în birou. Am intrat:

            - Bună ziua! Am o problemă!

            - Bună ziua! Să vedem care e problema!

            - Poate ați aflat de scrisoarea din Statele Unite…

            - Da, m-a anunțat factorul poștal.

            - M-am tot gândit. Vă rog să deschideți plicul! Poate e o veste importantă pentru cineva, chiar dacă numele destinatarului nu e tocmai corect. Soacra mea a avut un unchi în America, povestea despre el. De o vreme nu mai avea informații. Scrisese la Ambasadă, dar nu mi-a povestit ce a rezolvat.

            Dirigintele deschide ușa și cere să-i fie adus plicul.

            - Ați venit la timp. Încă nu l-a returnat.

            - Cred că se trimit retur în termen de zece zile.

            - Așa e!

            Bărbatul dezlipește cu grijă plicul. În interior o singură foaie. Citește cu voce joasă:

            - Stimată doamnă Ana, sunteți prietenă cu Maria Zaharescu. Sunt vecină cu soțul ei. Vă rog să-i spuneți că…

            Dirigintele făcu o pauză.

            - O cunosc pe Maria. E prietenă de familie. Soacra mea are grijă de fiul ei, Alin, când Maria e schimbul întâi. Îl duce și-l aduce de la școală.

            - Vă rog să luați scrisoarea! E clar că e pentru soacra dumneavoastră.

            - Vă mulțumesc! Să citească și să se descurce! E prietena ei.

            Am venit acasă. La scurt timp, a sosit și soacra mea. I-am dat plicul și i-am spus cum am ajuns în posesia lui.

            - Citește tu, că vezi bine!

            Scrisoarea conținea, în câteva rânduri, informația că soțul Mariei locuiește cu o femeie mai în vârstă ca Maria și urâtă. Mai scria că ar trebui să-i spună Mariei.

            Am lăsat scrisoarea pe masă și am plecat. Încercam să-mi imaginez ce va urma. De suferit, cu siguranță va suferi Alin, pentru că Maria, o femeie frumușică, încă tânără, simpatică și veselă, se va descurca, chiar dacă se va ajunge la divorț.

22 mai 2021

Cu capra prin sat

              Aveam câțiva ani. Poate 4, poate 5. Era Anul Nou și am auzit la ușă gălăgie. Cineva cânta la vioară și altcineva cânta la zongură, o chitară cu 5 corzi. Ritmul era păstrat de o tobă.

            Tatăl meu deschide ușa și invită acel grup vesel format din câțiva bărbați și un animal ciudat.

            Un bărbat din grup cântă: „Ta, ța, ța, căpriță, ța…” Animalul, căprița, sare și clămpănește din „gură” în ritmul muzicanților.

            Privesc curioasă animalul pe care l-au numit capră. După ce capra își încetează dansul, tata mă îndeamnă să studiez capra.

            Ce aflu? Capra e o mască sculptată în lemn, un cap cu maxilarul inferior mobil. El este mișcat cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului, şi este fixat într-un băţ cu care se sprijină pe pământ. Masca este împodobită cu o bucată de blană, ca o barbă, și două corniţe, cu panglici multicolore şi flori. Dansatorul stă aplecat, peste el se așează o pătură, o pânză sau panglici colorate.

            Tata explică: „Ceata de tineri cu capra colindă pe la toate casele din sat.  Ea nu trebuie să ocolească nici o casă la geamul căreia arde o lumină. Se crede că gospodarilor nu le va merge bine în anul care vine, dacă nu primesc colindătorii, care alungă răul și aduce binele, sănătatea și norocul.”

            Cer permisiunea de a-l înlocui pe dansator. Mă strecor sub cuvertură și încep să trag de sfoară. Capra clămpănește și eu mă amuz.

            Colindătorii sunt serviți cu țuică și prăjituri. Tata le dă și niște bani. Și ceata pleacă.

            A fost o zi frumoasă, deosebită. Am învățat ceva și am fost și artistă.

18 martie 2021

Vreau LINIȘTE!

            Dimineață, mă plimbam cu Lady pe strada de lângă rău. Ajunsesem pe unde se termină zidul de sprijin, construit pentru regularizarea cursului de apă.

            De pe partea cealaltă a râului am auzit un zgomot puternic: „Ce motor au în fabrică? Nu am mai auzit asemenea sunet!”

            La scurt timp, zgomotul a încetat. O chemasem pe Lady și ea a sosit de lângă apă.

            Am făcut câțiva pași spre casă. Lady mă însoțea cuminte. Sunetul care mă intrigase a reînceput. Eram surprinsă, emoționată… Brusc mi-am amintit că auzisem astfel de sunete în filmele de război sau în cele de acțiune.

            „Lady, să ne grăbim!” Îmi amintisem că în zona din care veneau zgomotele se află poligonul de încercare a produselor speciale unde avusese loc un accident cu doi ani și ceva în urmă. Atunci văzusem fumul degajat de explozie, nu auzisem decât sirenele ambulanțelor, SMURD-ului și ale poliției.

            Ne-am apropiat de poartă. Atunci mi-am amintit de ceea ce citisem pe Facebook, în legătură cu bombardamentul Bucureștiului din 4 martie 1944, și am avut aceeași stare de neliniște care m-a dus, cu ceva vreme în urmă, la medicul de familie.

            Când am încuiat poarta m-am simțit în siguranță. Medicul îmi spusese: „Fii serioasă, Maria! Nu ai nimic la inimă! Calmează-te!” și-mi dăduse un supliment alimentar din plante.

            M-am săturat de incertitudine, de emoțiile pe care mi le provoacă zgomotele necunoscute, neașteptate, de lumea care s-a plictisit să respecte niște reguli… Vreau LINIȘTE!

 

5 APRILIE 2021

Între timp, am aflat că poligonul nu mai este utilizabil. Zgomotul e produs de utilaj. Acum sunt liniștită, chiar dacă îl mai aud uneori.

 iulie 2021

Am aflat că doar o parte a poligonului e dezafectată. Ceea ce aud eu e zgomotul făcut de verificarea produsului special. Fabrica lucrează și au comenzi pentru export. Acum sunt liniștită.

octombrie 2021

Din BULETIN EDITORIAL, Nr. 1 (67), Ianuarie 2021

 

https://www.rador.ro/wp-content/uploads/2021/01/Buletin-semnal-editorial-ianuarie-2021-al-Agentiei-RADOR.pdf