sâmbătă, 6 decembrie 2014

Poezia



În timp ce îşi bea cafeaua şi se gândea să scrie ceva, auzi sunetul ascuţit al telefonului. Îşi luă ceaşca în mână şi ieşi în hol.
- Alo…
- Servus, Lenuţo! Ce faci?
- Beam o cafea…
- Numai asta făceai?
- Şi mă gândeam…
- Cu asta trebuie să începi!
- Bine, cu asta trebuia să încep. Cum le ştii tu pe toate! Ca un om mare…
- Da, ca un om mare ce sunt. Ce spui dacă vin la tine?
- Vino! Sunt singură. Te aştept!
Lenuţa aşeză receptorul în furcă, sorbi puţină cafea şi se aşeză pe fotoliul din hol. Încerca să-şi amintească ultimul vers pe care-l găsise înainte de a suna telefonul. Nu reuşea. Versul a plecat cu idee cu tot!
În scurt timp, uşa se deschise parcă împinsă de tsunami şi, ca fulgerul,  în tocul ei apăru Jeni.
- Mi-am luat în fugă jacheta şi am alergat la tine. Ce faci?
- Fac ce pot.
- Şi ce poţi?
- Mai bine, întreabă-mă ce nu pot.
- Bine. Te întreb ce nu poţi.
- Nu mă pot concentra. Dacă ai răbdare, îţi povestesc. Te rog să nu mă întrerupi prea des. Ştiu că nu poţi asculta fără să intervii, dar străduieşte-te!
- Promit că te ascult.
- Uite, ai aici o ceaşcă cu cafea, ai aici biscuiţi şi sper să nu mă întrerupi.
- Sunt numai ochi şi urechi. Gura o voi folosi numai pentru alimente!
- Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit pe internet un anunţ în legătură cu un concurs. M-am gândit particip. Pentru aceasta, m-am înscris pe sait, am salvat condiţiile, am început să colaborez… Mi-a plăcut tema. Când măturam, spălam câte ceva, când mergeam la piaţă sau când mă întorceam acasă, mă gândeam cum să scriu poezia. Nu am mai scris de mult… Dar scrisul nu e ca mersul pe bicicletă. Dacă ai întrerupt, cu greu îţi intri în mână.
- Ai dreptate!
Lenuţa o săgetă cu privirea.
- Iartă-mă, tac!
- Într-o zi, în timp ce coseam nişte nasturi, mi-a venit o idee. Voiam sa notez cuvintele care veneau singure. Mai aveam un nasture când, ca vântul, a intrat Sorin: „Vino repede! A căzut mama mare!” Nasturele a rămas necusut. Şi poezia nescrisă.
- Nu ţi-ai mai amintit-o?
- Gata, a plecat în neant! Au urmat sărbătorile de iarnă, mama trebuia ajutată… Ieri, mi-am luat ceva de tricotat. Mai prudentă, am pus la îndemână un caiet şi un pix. Încercam să  intru în temă: „rezolvarea creativă a conflictelor din sufletul tău”. În mai puţin de o oră, a intrat Sorin, ştii cum umblă el, strigând că i-e foame. Am simţit un cui în creştet şi m-am ridicat. Momentul meu poetic s-a încheiat, foaia a rămas neatinsă. Am încercat şi azi, după ce au plecat copiii la fotbal.
- Când ai scăpat de probleme, am sunat eu.
- Da, dar nu e vina voastră. Se pare că nu sunt în stare să scriu. Poezia te caută, dacă nu te găseşte, pleacă la altul.
Jeni deschise gură, dar nu spuse nimic. Şi-a amintit ce a promis.
- Când eram elevă, dar chiar şi după aceea, dacă aveam o temă, o lucrare, nu începeam să scriu din prima zi. Mă gândeam, căutam variante, citeam…, dar scriam în ultima clipă. Sunt în faţa ultimei clipe. Şi nu am nimic concret.
- Acum ai rămas…
- Cu conflictele nerezolvate.

luni, 1 decembrie 2014

O LECŢIE DEOSEBITĂ



Lunea, îmi desfăşuram activitatea în cabinetul în care lucra directorul liceului. De multe ori, în săliţa dintre cabinete, ne întâlneam colegii care predam matematică, aflam noutăţile, planificam activitatea în săptămâna care începea.
În prima zi de după vacanţa de primăvară, ne-am întâlnit la o şedinţă de catedră. Fiind vorba de o şedinţă scurtă, am rămas în picioare.
- Am fost la reciclare la Cluj, îşi începe prezentarea directorul Ioan Muntean. Printre altele… De ce nu luaţi loc?
- Pentru câteva minute?, întreb eu.
- Mioara, tu ai fost prietenă cu Marusceac...
- Ei, am fost prietenă, ripostez eu. Marusceac e maramureşean şi cred că e vorba de patriotism local. Răspundea, e drept, de reciclarea noastră. Andrei era un fel de şef de grupă şi am avut ocazia să vorbim şi neprotocolar. E un om comunicativ, chiar prietenos, nu numai cu cei din Maramureş.
- Mi-au spus colegii că a făcut pancreatită acută şi, în câteva zile, l-au operat, dar nu a rezistat…
M-am aşezat pe primul scaun. N-am spus nimic, dar mă întrebam cum e posibil ca într-un centru universitar, cu cei mai buni chirurgi din ţară, să se sfârşească un om în mai puţin de o săptămână.
Soneria m-a adus la realitate. Am luat catalogul şi am intrat în cabinet. Elevii mă aşteptau în linişte, tabla era ştearsă, geamul de lângă catedră era deschis, cum îmi plăcea mie.
Am luat creta şi am început să scriu: data, planul lecţiei, titlul… Nu spuneam nimic. Nu puteam să vorbesc.
Elevii au început să scrie. S-a întâmplat o dată, cu ceva timp în urmă, să scriu pe tablă toată lecţia lor la fizică, fără să vorbesc. Mă supăraseră şi, ca să fie linişte, eu nu am mai vorbit. La un moment dat, unii dintre elevi au sesizat că nu vorbesc, dar ştiau că tocmai ei mă supăraseră. O fată mi-a lăsat pe catedră un bilet: „Vă rugăm să nu vă supăraţi pe noi! Pedepsiţi-i pe cei care au făcut gălăgie!”. Le-am spus elevilor că nu vreau să se mai întâmple să se certe la oră şi le-am explicat lecţia după ce erau scrise legile, desenate schiţele şi formulele. Concluziile le-am tras împreună.
De data aceasta, elevii ştiau că nu erau ei motivul supărării. Otto s-a ridicat şi, ca pentru el, a spus: „Io, mă, că nu vorbeşte!”. M-am întors spre clasă şi le-am spus doar: „Scrieţi tot, că vă explic după ce aveţi lecţia în caiete!”.
În timp ce scriam, îmi aminteam indicaţiile metodice pe care ni le dădea profesorul Marusceac. De aceea, am scris cât am putut de ordonat, sistematizat. De altfel, tema se preta: Mulţimea numerelor complexe. Din ceea ce era pe tablă, ar fi putut să înţeleagă şi un necunoscător al limbii române, dar care era la zi cu algebra numerelor reale.
După ce am scris ceea ce aveam în plan, m-am oprit lângă fereastră şi am aşteptat să termine toţi de copiat de pe tablă. Între timp, mi-a revenit vocea. Am luat arătătorul şi le-am explicat tot ceea ce trebuia. Toţi ochii erau îndreptaţi spre tablă. Unii au mai pus câte o întrebare şi le-am promis că în ora următoare, chiar după pauză, le voi da exemple. Vom lămuri tot ce trebuie.
În pauză, fetele au venit lângă mine şi m-au întrebat ce am. Abia atunci le-a putut spune ce se întâmplase. Vestea a fost prea neaşteptată. Dacă mi-ar fi spus altcineva, nu aş fi crezut. Dar ce efect a avut vestea?!

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Complicitate



Primăvara îşi făcea simţită prezenţa. Elevii, în special cei care veneau la şcoală doar pentru un atestat în meserie, erau atraşi mai mult de o plimbare, de un film. Când  rula un film bun, unii fugeau la matineu, la Clubul Muncitoresc.
Într-o zi, aveam oră cu o clasă de a zecea, profilul agroindustrial. (Să menţionez că nu a fost clasă cu acest profil în Cugir la care să nu fi predat măcar fizica.) Era linişte, elevii aveau de lucru.
Uşa se deschide şi, cerându-şi iertare, întră dirigintele clasei. Mă roagă să îi dau voie să caute un elev. În acest timp, intră încă un maistru şi secretarul organizaţiei de bază P. C. R. pe Grupul Şcolar.
În linişte, cei sosiţi trec printre bănci. Eu mă apropii de fereastra de lângă catedră, de unde privesc de obicei elevii. Din acel loc, văd tot ce se întâmplă în clasă. Îi privesc pe elevi, încerc să deduc scopul vizitei, dar nu pot fi sigură că am aflat motivul.
Dirigintele clasei rupe tăcerea:
- Să spuneţi repede cine a fost ieri dimineaţa, la unşpe, la Club, la film!
Linişte, nimeni nu mişcă.
- Aţi venit la sigur? Aveaţi indicii? întreb eu.
- Nu se poate să nu fi fost şi de aici careva! Mi-a spus cineva, şi dirigintele ridică un deget sugerând că e vorba de o persoană importantă, că elevii au fugit atunci când i-a întrebat în ce clasă sunt. Ştii că ăştia sunt primii la prostii!
- Căutaţi, dar trebuie să ne continuăm lecţia!
- Dacă aflaţi ceva, vă rog să îmi spuneţi!
Aprob aplecând capul. Musafirii ies. Se aude, în sfârşit, un oftat de relaxare.
- Făcăleţ, nu cumva te căutau pe tine?
- De unde ştiţi?
În clasă se aud şoapte.
- De ce credeţi că mă căutau pe mine?
- De la începutul orei, încerc să descopăr ce e schimbat la tine. De ce ţi-ai ras mustaţa?
Clasa izbucneşte în râs.
- Nu mă spuneţi!, zice Făcăleţ pe un ton rugător.
- Dacă nu te spun, ce avantaj am? Ce avantaj avem?
- Fac tot ce spuneţi!
- Chiar aşa? Uite, am o propunere: să răspunzi de liniştea la orele de fizică.
- Da’ ăştia nu mă ascultă!
- Să te asculte! De azi, e problema ta.
Când zumzetul pe care îl făceau elevii depăşea o limită, era suficient să mă uit la Făcăleţ, care urmărea tot ce spuneam, şi el le atrăgea atenţia. Doar o dată a trebuit să intervin pentru a restabili liniştea în clasă. Metoda a mers.
În vacanţa de vară, i-am povestit tatălui meu întâmplarea. El mi-a confirmat că în pedagogie scrie că, uneori, se poate obţine un rezultat bun pe o cale mai scurtă: un acord tacit între membrii unui colectiv.

joi, 16 octombrie 2014

Periplu ardelenesc




Însemnări dintr-o excursie



           Înaintea ultimului an de liceu, în vacanţa mare, am avut ocazia să merg într-o excursie prin Transilvania. Mi-am pregătit un bloc-notes şi câteva pixuri, pentru că voiam să ţin un jurnal. De atunci aveam plăcerea de a nota şi chiar de a povesti unele întâmplări, reale sau inventate.

            Am sosit în Cluj după-amiaza. Grupul cel mai numeros era format din elevi din clasele V-VIII de pe Valea Izei. De la cele două licee, eram mai puţin de treizeci. Ne însoţeau cadre didactice de la şcolile din care erau elevii.

            Aveam numărul de telefon al unchiului Dimitrie. Din holul Bibliotecii Centrale Universitare, l-am sunat şi l-am anunţat de posibila mea vizită.

            Se însera când au ajuns la internatul în care urma să fie cazaţi. Împărţeam un dormitor cu câteva colege. Mi-am aşezat bagajele, m-am îmbrăcat cu haine potrivite şi m-am dus la conducătorul excursiei:

- Domnule Lazăr, am vorbit cu unchiul Dimitrie şi i-am spus că vreau să-l vizitez. Vă rog să mă lăsaţi să plec! La ora opt, voi fi înapoi.

- N-ar trebui să pleci singură.

- Aş putea merge cu un coleg de la Borşa. Ne-am cunoscut în tren. E Vasile Timiş. Aşa, îmi daţi voie?

- Până vorbesc cu conducătorul grupului lor, du-te şi caută-l pe băiat!

Am ieşit în hol şi l-am strigat pe Vasile. I-am propus să mă însoţească în vizită. La început, Vasile a ezitat, dar când i-am spus că nu ne putem rătăci, pentru că sunt telefoane la toate colţurile, Vasile a acceptat.

De la Teatrul Naţional, ştiam că trebuie să mergem la dreapta. Am mers povestind şi când ni s-a părut că mergem de prea multă vreme şi încă nu am ajuns pe strada Andrei Mureşianu,, am oprit o doamnă care mergea în sens opus:

- Nu vă supăraţi, căutăm strada Andrei Mureşianu. Vă rugăm să ne ajutaţi!

- Eu merg în Piaţa Cipariu. De acolo, vă arăt pe unde să mergeţi.

I-am povestit doamnei că suntem în excursie, că eu sunt din Vişeu, iar Vasile din Borşa. Doamna nu-l cunoştea pe unchiul meu, chiar dacă erau vecini.

Din Piaţa Cipariu, mai aveam de urcat cel mult o sută de metri. Strada era slab luminată. Castanii bătrâni, cu crengi bogate, ne împiedicau să vedem numerele de pe case. Povestind, am trecut pe lângă casa pe care o căutam. Când am văzut 16, ne-am întors. Nu aveam timp de pierdut. Am intrat în curte şi am sunat de la uşă clădirii. Ne-a deschis unchiul Dimitrie. Începuse să-şi piardă răbdarea.

Tanti Margareta ne-a servit cu dulceaţă de vişine. Pe Diana, verişoara mea, o cunoscusem cu un an înainte, când a fost la Săcel, la bunicii mei. Pe mătuşa mea o vedeam pentru prima dată. De când a fost mică, tanti Margareta a avut probleme cu un picior şi pleca rar de acasă. Unchiul Dimitrie era pensionar. Fusese operat în urma unui ulcer gastric. El mergea la piaţă. Diana era elevă la Liceul de Muzica, la clasa de pian. Era mai mică decât mine.

Se apropia ora opt. Unchiul Dimitrie ne-a explicat cum să ajungem la internatul la care eram cazaţi, dar ne-a condus până aproape de Teatrul Naţional.

Ajunşi la internat, ne-am prezentat la domnul Lazăr şi i-am mulţumit că mi-a dat voie să-mi cunosc mătuşa. Apoi mi-am notat cum a decurs prima zi de excursie.

Vasile era însoţit de sora lui geamănă. În Maramureş, multe fete primesc numele Maria. Şi sora lui Vasile se numea tot Maria. Era retrasă, tăcută, dar se înţelegea bine cu toţi colegii de excursie.



* * *



Al doilea oraş vizitat a fost Turda. Am fost cazaţi la Grupul Şcolar din Câmpia Turzii. De acolo, cu autobuzul, au mers la grădina zoologică. Pe mine mă interesa cum arată turturica. Luigi Ionescu lansase, cu doi ani în urmă ( în 1963), cântecul „Turturele”. În plus, văzusem filmul „Cielito lindo” şi auzisem la radio cântecul „Paloma”. Văzusem doar guguştiuci. Doar locuiam la oraş…

Revenind de la grădina zoologică, supravegheaţi doar de două cadre didactice, cei mici au fost lăsaţi să se joace  într-un parc din centrul oraşului. Noi, cei mari, povesteam întâmplări hazlii din şcolile noastre. Făceam gălăgie, râdeam…

La un moment dat, de mine s-a apropiat o doamnă.

- Nu te supăra, nu te cheamă Maria?

- Ba da, dar mai sunt în parc încă zece cu numele acesta.

- Dar nu toate sunt fetele directorului Şcolii Speciale.

- Te pomeneşti că mă cunoşti!

- Te-am recunoscut după cum râzi.

- Te rog frumos! Cântecul spune: „Şi de pe bici l-am cunoscut…” Ce faci în Turda?

- Aici m-am căsătorit. Sunt studentă la Cluj, dar acum e vacanţă.

- Chiar nu mă aşteptam să mă cunoască cineva tocmai aici. Ce să le spun părinţilor tăi când ajung acasă?

- Când aţi plecat de acasă?

- Ieri. Ne întoarcem peste zece zile.

- Până atunci, ajung eu acasă.

În timp ce discutam despre profesorii care mai lucrează în liceu, am fost anunţată că a sosit autobusul. M-am alăturat excursioniştilor.

  

* * *



            În internatul Grupului Şcolar din Câmpia Turzii am dormit două nopţi. Personalul a fost foarte amabil. Fetele aveau nevoie de un fier de călcat. I-am spus unei femei care făcea curăţenie că ni s-au şifonat hainele şi nu putem merge aşa la masă. Administratoarea ne-a dat fierul de călcat şi astfel fetele şi-au aranjat câte o bluză, câte o fustă… Nu era apă caldă, dar eram tineri şi nu ne-am plâns.

            Mâncam la cantina şcolii. Cei mari le-am ajutat pe femeile de la bucătărie şi le-am dus celor mai mici farfuriile la masă. Mâncarea era foarte bună şi mai mult decât suficientă. Sala era curată şi aveam flori pe fiecare masă. Chiar ne-a plăcut. Nici unul dintre noi nu locuise într-un internat.

            În timpul şederii noastre la Câmpia Turzii, am văzut un film în căminul cultural, dar nu filmul era important. Era foarte cald în sală şi am preferat să ieşim la aer, să povestim şi să ne plimbăm. Cel mai mult ne-au plăcut acoperişurile caselor. În Maramureş, pantele sunt destul de abrupte, dar casele pe care le vedeam atunci aveau acoperişurile cu pante domoale şi chiar întrerupte pe la mijloc.

            Au trecut cele două zile. Ne pregăteam de plecare. Bagajele erau făcute, copiii se ajutau reciproc. Până la gară, le făceau semne cu mâna localnicilor care ne întrebau dacă am fost mulţumiţi de ceea ce au văzut în comuna lor.



* * *



            După o călătorie de două ore cu trenul, am ajuns în Teiuş. Cei mici au fost impresionaţi de agitaţia din gară. Cei mari aveau grijă de cei mici. Am avut timp să observ că pe trenul oprit pe ultima linie scria: Teiuş - Cugir. Acasă, aveam maşină de spălat fabricată la Cugir. Acum, aveam pentru prima dată ocazia să văd măcar zona pe care o ştia de pe hartă.

            În Teiuş n-am stat mult. Au urcat în trenul care ne-a dus la Blaj. Cei mici erau plictisiţi, le era foame… Aveau hrană rece şi încercau să-şi astâmpere foamea mâncând pe genunchi.

            La Blaj, am fost cazaţi la internatul Grupului Şcolar pentru Prelucrarea Lemnului. Ne-am lăsat bagajele şi au plecat să vedem parcul din centrul oraşului. Acolo, am văzut teiul lui Eminescu şi apoi au mers la Câmpia Libertăţii. Am  văzut muzeul şi clădirea Seminarului teologic, am primit explicaţii de la unul dintre profesorii din Blaj… Ciudat, dar nimeni nu a făcut nici o poză. Nici un elev nu avea aparat de fotografiat, iar profesorii nu aveau film.

            La amiază am mâncat la un restaurant din parc, apoi, obosiţi, am plecat la internat. Pe drum, ne-a prins ploaia. O ploaie de vară, cu fulgere şi tunete. De pe deal veneau şuvoaie de apă murdară, copiii erau îmbrăcaţi cu haine subţiri. Am ajuns la internat uzi până la piele. Am avut noroc. La baie era apă caldă.

            Pentru elevii de liceu, gazdele au organizat o seară de dans, într-un birou. Localnicii care se aflau în şcoală au adus plăci de vinil cu muzică uşoară şi un pick-up. Am uitat de oboseală şi, până la ora 22, s-a dansat. A fost foarte frumos, mai ales că am reuşit să ne cunoaştem mai bine.



* * *



            A doua zi, am luat un tren spre Sibiu.

            Din gară, am format un şir lung şi dezordonat. Cei mari trăgeau cu ochiul la vitrine, cei mici erau plictisiţi…

            Ştiam că vom fi cazaţi într-un internat. Drumul până acolo ni s-a părut nesfârşit. Totuşi, am văzut unde este o sucursală a C.E.C.-ului. Mi se cam terminaseră banii din buzunar. Tata m-a sfătuit se nu umblu cu mulţi bani la mine. Era mai sigur libretul de economii. Aveam bani depuşi încă din timpul anului şcolar.

            Am fost cazaţi în două camere mari, fetele în cea mai mare. Când au întrebat ce fel de internat are asemenea camere, am aflat că suntem într-o instituţie de învăţământ militar. Elevii erau în vacanţă.

            La amiază, am mâncat la un mic restaurant în centru, în piaţa mare a oraşului. Apoi, am vizitat muzeul Bruckenthal. Cei mici au trecut repede prin sălile muzeului şi au ieşit în piaţă. Cei mari au zăbovit în sălile cu picturi din Renaştere, au solicitat ghizilor amănunte, au vizitat expoziţia de la parter şi au cumpărat „vederi” şi pliante.

            După masa de seară, elevii de liceu au cerut voie să iasă la plimbare în oraş. La poartă, santinela ne-a atras atenţia să ne luăm buletinele de identitate, pentru că în Sibiu este obiceiul ca patrule mixte să legitimeze trecătorii.

            Am trecut podul şi, în grupuri mici, ne-am îndreptat spre parc. Eram cu Vasile Timiş. Ne-am aşezat pe prima bancă. Plănuiau pe unde să ne plimbăm. Nu eram atenţi când, un domn însoţit de un soldat ne-a cerut buletinele. Le-am arătat actele şi le-am cerut sfatul pentru a ne orienta în oraşul în care ne aflam pentru prima oară.

            Nu ne-am plimbat decât o oră, fiecare povestind despre colegii lui, despre excursiile pe care le-a mai făcut cu şcoala. Când am revenit la internat, sora lui Vasile se simţea rău. Împreună cu o învăţătoare şi cu Vasile am plecat la un post de prim-ajutor despre care am aflat de la ofiţerul de serviciu. Am găsit farmacia deschisă şi, înainte de ora zece, eram la internat. Maria se simţea mai bine. Ne temeam să nu aibă apendicită. Ar fi însemnat să nu mai vină cu noi.

            A doua zi, de dimineaţă, am mâncat la o cantină şi am vizitat secţia de Istorie naturală a muzeului Bruckenthal. Alt parc în care cei mici au putut să alerge şi să se joace. Cei mari au zăbovit în faţa unor fosile despre care aveau să înveţe în anul şcolar care se apropia. Am luat pliante şi ilustrate. Am avut timp să trimitem şi acasă veşti, chiar dacă ştiam că era posibil să ajungem înaintea ilustratelor.

            După masa de prânz, au avut program lejer. Am mers la cumpărături, ne-am plimbat… Abia în zori plecam mai departe.



***



            La Copşa Mică, schimbam trenul. Urma să stăm o oră în gară.

Am a reuşit să scriu câteva cărţi poştale ilustrate. Am ieşit din gară, am traversat strada şi am intrat într-o clădire mică, întunecoasă. Era clădirea poştei. Am cumpărat timbre şi am pus „vederile” în cutie. Ieşind, mi-am rotit privirea. Toate casele erau murdare. Mi-am amintit ce citisem despre Combinat. Aveam ocazia să văd cu ochii mei cum e acolo. Şi aerul era murdar. Până la tren, mă murdărisem pe mâini.

În Braşov, trenul a intrat în noua gară. Cu un an înainte, când ne întorceam de la mare, am văzut şantierul. Clădirea era impunătoare, dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că trenul poate să meargă mai departe, fără a schimba locul locomotivei.

Am fost anunţaţi că nu vom dormi în Braşov. Am mers în coloană până în centru, am vizitat oraşul, la amiază am mâncat la un restaurant din piaţa centrală. Parcă toată lumea era obosită.

Vestea că rulează un film cu Gianni Morandi ne-a înviorat puţin. Nu ştiu cine a convins-o pe plasatoare să ne permită să vedem filmul, în ciuda faptului că nu aveam locuri. Norocul nostru a fost acela că filmul ne-a plăcut. Ştiam de la radio cântecul care dădea filmului titlul. Era difuzat destul de des: „În genunchi mă-ntorc la tine”.

Nu mai scrisesem de mult în jurnal. Erau prea multe evenimente. Adunasem multe pliante şi speram să refac din memorie părţile lipsă.

În aşteptarea trenului, unii copii au adormit în sala de aşteptare aflată le etaj. Am plecat noaptea, târziu din Braşov. Se lumina de ziuă când am ajuns la Beclean pe Someş.

Aşteptam sosirea trenului care să ne ducă la Salva. Era frumos, cald… Am găsit vânzători ambulanţi care ofereau fructe, după obiceiul locului. 

Nu mă interesa ceea ce vedeam. Simţeam că se întâmplă ceva. Nu era numai oboseala.

M-am apropiat de profesori. I-am auzit. Am înţeles că rămăseseră bani neutilizaţi. Cineva a propus să ne abatem de la circuit. Să mergem la Năsăud.

Văzând că sunt foarte aproape, domnul Lazăr mă întrebă:

- Ce spui? E bună ideea?

- Cum, să nu coborâm în Salva? E o idee, dar cum venim de la Năsăud la Salva?

- Îl plimbăm pe conductor de la unul la celălalt şi ajungem în Salva.

Am zâmbit. Era tentantă o astfel de aventură.

Ne-am adunat grupul celor din liceu şi am stabilit să-i supraveghem pe cei mici să nu cumva să coboare din tren. La fiecare uşă erau şi profesori, dar şi dintre elevii mari.

Am ajuns în Năsăud. Am vizitat liceul, am văzut noile clădiri ale casei de cultură şi restaurantul de vizavi. În acel restaurant am servit masa de amiază. Şi acolo am ajutat la servirea celor mici. Personalul a suplimentat numărul de locuri la mese, dar erau puţini ospătari. Grupul nostru nu a putut fi servit într-o singură serie. Cei mari am avut mai multă răbdare şi eram mai înţelegători.

Ne-am plimbat puţin înainte de a merge la tren. Nu am găsit ilustrate. Ziarele nu ne interesau. Aveam emoţii, gândindu-mă la deplasarea pe care urma să o facem.

Am reuşit, fără incidente, să ajungem în Salva. Conductorul trenului care venea de la Iaşi nu a avut timp să întrebe unde sunt documentele grupului de elevi care a urcat din Năsăud.

În scurt timp, trenul cu vagoane vechi, cu bănci de lemn, pleca spre Vişeu. Mai aveam câteva ore până acasă.

Când a pornit trenul, am început să vorbesc, aşa cum făceam când aveam emoţii, mult şi tare. Am văzut că nimeni nu îmi ţine companie. L-am întrebat pe Vasile de ce e atât de tăcut. Am bănuit că se întâmplase ceva.

I-am făcut semn să mă urmeze şi am ieşit pe culoar:

- Trebuie să avem o discuţie serioasă! S-a întâmplat ceva. Spune-mi de ce taci!

Vasile continua să tacă. Am insistat.

- Cineva, o persoană binevoitoare, ţi-a povestit ceva despre mine. Nu putem să rămânem prieteni? Eu am fost corectă, nu m-am ascuns, nu am spus decât ceea ce am crezut. Nu ştiu ce ţi-ai imaginat. Ştii că sunt cunoscută în Vişeu, ai văzut în Turda. Am foarte mulţi prieteni. Cred că cineva ţi-a spus că am un prieten care a reuşit la facultate. Nu am mai vorbit cu el de foarte mult timp. Suntem vecini. Nu ştiu ce îmi rezervă viitorul, dar, dacă nu vorbeşti cu mine, nu-i nimic. Eu nu mă supăr!

Am coborât în Vişeu de Jos. Tata mă aştepta pe peron. Colegii din Borşa aşteptau în trenul care trebuia să-i ducă acasă. Încă mai circula. Noi luam autobusul spre Vişeu de Sus, pentru că ajungeam mai devreme.

Înainte de a pleca, m-am dus la grupul celor din Borşa, am dat mâna cu toţi, le-am urat spor la învăţătură şi succes la bacalaureat. Eram sigură că nu ne vom mai vedea.

Am alergat la autobuz. Ştiam că sunt aşteptată.


miercuri, 1 octombrie 2014

Bila



           
            La Grupul Şcolar, am predat în mai mulţi ani fizică decât matematică. Neavând înscrisă pe diplomă această specialitate, ţineam legătura cu colegii care predau numai fizică. Aflam noutăţile şi mă străduiam să includ, de câte ori aveam ocazia, în timpul lecţiilor, experienţe potrivite.
            Periodic, în şcoală se aducea material didactic. Laboratorul de fizică a primit, între altele, o trusă pentru ilustrarea şi studiul mişcărilor mecanice.
            În studiul mişcării sub acţiunea gravitaţiei am folosit montajul la o clasa de „afiliaţi”. În acea zi, erau puţini elevi. Experienţa era simplă. Se dădea drumul la o bilă şi se cronometra timpul în care bila parcurgea o distanţă stabilită anterior.
            Am făcut o demonstraţie. Apoi, am discutat cu elevii. Am stabilit concluziile şi ne-a mai rămas timp. Elevii erau curioşi şi voiau să repete experienţa.
            În ordinea din bănci, treceau la catedra, dădeau drumul bilei şi cronometrau. Trăgeau concluzia şi dădeau bila următorului. Toţi elevii erau în picioare, să vadă experienţa
            Toate ar fi fost bune, dacă montajul nu ar fi fost solicitat prea mult. Venise rândul unui elev din banca a treia. A dat drumul bilei. Piedeca n-a oprit-o şi bila a lovit parchetul, dar nu s-a oprit. A început să se rostogolească şi a găsit un locşor prin care s-a strecurat sub catedră. Podiumul era vechi. Când am venit eu în Cugir l-am găsit acolo.
            A început agitaţia. Unii erau dezamăgiţi că nu le-a venit rândul, alţii au sărit să recupereze bila. A trebuit să organizăm activitatea. Doi elevi au luat catedra şi au aşezat-o lângă uşă. Alţi doi elevi au ridicat podiumul. Un strigăt de uimire a pornit din grupul de fete. Atâta praf, gunoi, atâtea hârtii nu au crezut că pot fi adunate într-un spaţiu atât de mic. Bila nici nu se zărea.
            O elevă a luat mătura, un băiat a luat făraşul… Bine că le-au găsit lângă uşă! Alt băiat a luat coşul de gunoi. Au adunat cu grijă să nu le scape din ochi bila. În sfârşit, au găsit-o!
            Suna de ieşire când am reuşit să aranjăm sala de clasă. Am plecat cu bucuria că am făcut şi experienţa, dar şi curăţenie într-o clasă în care nu prea ţineam orele. Cei care nu au avut ocazia să participe efectiv la lecţie, aveau de ales între a fi dezamăgiţi sau amuzaţi de ocazia pe care ne-o oferise bila.

luni, 15 septembrie 2014

Struguri timpurii




            Se pensionase cu doi ani în urmă. Era liniştită, reuşea să îşi ducă la bun sfârşit majoritatea planurilor pe care şi le făcea. Îi plăcea să se ocupe de flori, nu se dădea în lături nici de la alte munci în gospodărie.
            Luna august era pe sfârşite. Viţa de vie adusă de rudele de la Drăgăşani începuse să îşi coacă strugurii. Irina rupea câte un ciorchine, mai mult să îşi potolească setea, atunci când avea mai mult de lucru prin curte.
            Într-o zi, după ce îi duse soacrei sale mâncarea de amiază, o întrebă:
            - Ai mânca un strugure? Au început să se coacă.
            - Da, răspunse monosilabic bătrâna care, de când era ţintuită la pat, uitase cum e să iei fructele direct din pom, cum e să faci mâncare, cum e să faci curăţenie…
            Irina luă o scară mai uşoară, cam veche, şi o rezemă de peretele casei. Alesese cu grijă locul. Scara nu putea să alunece, de pe ea ajungea destul de bine să ia struguri şi să-i aşeze provizoriu pe pervazul ferestrei.
            Rupse un bob, îl strivi cu plăcere în gură, adună 4-5 ciorchini şi se întinse după altul. Auzi un pârâit şi, în aceeaşi clipă alunecă. Se opri pe fuşteiul următor celui pe care se sprijinise.
            Surpriza fusese atât de mare că nu îndrăznea să se mişte. Nu îşi mai simţea piciorul drept şi mâna dreaptă. Ştia că durerea se va atenua cu trecerea timpului. Încercă să mişte mâna. Avea o zgârietură la încheietură. Nu era o problemă! Îşi făcea curaj repetându-şi în gând că, de când a avut mâna ruptă, a luat sistematic o combinaţie care conţine şi calciu, recomandată de farmacistă.
            Nu  ştia cât de gravă e situaţia. La un moment dat, s-a gândit să cheme pe cineva în ajutor. Pe cine? Pe vecina de vizavi, care pleacă mai rar de acasă, pentru că şi ea  locuieşte cu mama ei în vârstă. În condiţia în care era, Irina nu ştia dacă vecina o va auzi.
            Mai avea o variantă: să apeleze la vreun trecător, care tocmai ieşise de la schimbul I şi merge spre casă. Zâmbi acestui gând. Şi-ar fi stricat imaginea. Lumea o ştia luptătoare, sprintenă, energică, descurcăreaţă.
            După un timp, care putea fi de zece minute sau mai puţin, Irina îşi făcu curaj şi, fără grabă, sprijinindu-se de scară, lăsându-şi greutatea numai pe piciorul stâng, se răsuci cu faţa spre trotuar şi reuşi să păşească pe locul solid. Nu se lăsă pe piciorul drept. Se temea să nu se fi rupt. Căzuse pe el, de acolo cedase fuşteiul.
            Întoarse capul să privească încă o dată scara. Arăta ca o gură ştirbă. În toamna trecută, tot de pe acea scară culesese strugurii, dar acum…
            Mâna nu o mai durea. Încercă să păşească pe piciorul drept, sprijinindu-se de zid. Prinse curaj nesimţind durere. Totuşi, nu insistă.
            Îşi spunea că are prea multe de făcut pentru a-şi plânge de milă. În primul rând, soacra aştepta strugurii, apoi, pisica o chema să ducă ceva de mâncare pisoilor pe care îi dusese în podul magaziei. Pe soba din bucătărie fierbea bulionul. Trebuia supravegheat.
            Irina luă farfuria pe care o adusese pentru struguri, merse şchiopătând la bucătărie, aprecie situaţia, spălă strugurii şi merse la soacra ei, căreia îi spuse că a căzut cu scara. Nevăzând nicio reacţie din partea bătrânei, nu se necăji.
            Verifică bulionul, luă într-o cutiuţă puţină hrană uscată pentru pisici, urcă atentă scara din magazie, lăsă mâncarea şi reveni în bucătărie după lapte. Duse laptele în ambalajul de carton în care se afla. Mereu atentă să aibă o mână pe scară şi să se sprijine pe piciorul stâng, operaţiunea „Pisoii” se desfăşură bine.
            După ce aşeză  sticlele de bulion între pături, îi duse soacrei mâncare şi o pregăti de seară. Apoi, se aşeză în faţa televizorului din sufragerie. Voia să vadă ultimul episod al unui serial. În timpul unei pauze publicitare, verifică ce face soacra. Dormea.
            Când s-a sfârşit filmul, s-a ridicat în grabă, ca de obicei, şi a constatat că o mai doare piciorul. Şi-a amintit că trebuie să fie prudentă.
            Coborî cu grijă treptele casei în care locuia soacra, amintindu-şi că fiica ei mijlocie i-a atras atenţia că nu mai e veveriţă… Dar nici struguri nu mai visează.

Prima zi de şcoală



            O frumoasă zi de toamnă îi adună pe platoul şcolii pe părinţi, elevi, dascăli şi oficiali. E 15 septembrie şi, cum se spune mai puţin academic, începe şcoala.

            Mihaela, însoţită de mama ei, aşteaptă cu nerăbdare să se termine cu agitaţia din curtea mare, plină de persoane gălăgioase.

            - Mămico, nu începe odată şedinţa? Eu nu mai pot să stau în picioare. La grădiniţă era mai frumos!
            - Vrei să mergem să vedem clasa în care vei învăţa?
            Mihaela acceptă bucuroasă. Cele două au traversat strada şi au intrat în clădirea în care, de ani buni, învăţau cei mai mici elevi. Mama ştia cine se va ocupa de fetiţa ei, dar nu îi spuse nimic Mihaelei.
            - Bună ziua, doamnă profesoară!
            O femeie de serviciu, care tocmai ieşea din sala cu material didactic, o cunoştea pe mama Mihaelei.
            - Bună ziua, Lenuţo! Care e sala domnului Măruţiu?
            - Asta din faţă.
            - Mulţumesc! Fetiţa mea e în clasa dumnealui.
            Mihaela nu mai avea răbdare. Alergă în clasă, îşi aşeză ghiozdanul în prima bancă de pe rândul din mijloc. Apoi, se uită pe pereţi. Era mulţumită cu ceea ce vedea. Planşe colorate, fotografii înrămate, perdele albe şi parasolare portocalii…
            În acest timp, mama povestea cu fosta ei elevă. Îi spunea cu s-a îmbrăcat Mihaela cu uniforma surorii mai mari, cum a rugat-o pe sora ei sa îi prindă părul în două codiţe, cum şi-a pus cordeluţa, cum a luat ghiozdanul în spate şi a ieşit în curte, unde, la umbra cireşului bătrân, erau adunate rudele care îi sărbătoreau împlinirea celor 6 ani.  La comentariile celor din curte, care spuneau că fetiţa e prea mică să meargă la şcoală, Mihaela a întins mâinile. Apoi, i-a întrebat dacă, în anul următor, uniforma nu îi va fi prea mică. Era abia luna august, iar fetiţa creştea destul de repede.
            - Mihaela a venit cu mine să se înscrie la şcoală. Secretara nota într-un registru ceea ce îi răspundea fetiţa, nu înainte de  verifica din ochi dacă e corect. Tot ce a spus, data naşterii, numele părinţilor, adresa, era corect.
            - Vreau să văd şi celelalte clase! E voie?
            - Sigur. Nu ne grăbim.
            Mihaela a mai intrat în câteva săli. Apoi, veni supărată şi spuse:
            - În celelalte clase, sunt flori pe bănci. În clasa mea, nu sunt…
            - Doamnă profesoară, vă dau eu flori! Mi le-a adus o prietenă. Vi le dau!
            - Îţi mulţumesc, Lenuţo! Mihaela, hai să împărţim florile!
            Când toate arătau aşa cum dorea, fetiţa aplaudă:
            - Acum, putem merge la şedinţă!
            Mihaela o prinse de mână pe mama ei şi o trăgea spre ieşire. Începuse ceremonialul. Se cânta imnul.
            După discursul directorului, după ce au luat cuvântul un părinte şi un elev din clasa a opta, copiii erau invitaţi să meargă în sălile de clasă. Majoritatea lor participaseră la  ultimele retuşuri. Cei mari ştiau ce săli le erau repartizate.
            „Bobocii” au părăsit curtea şcolii în aplauzele celor mari. Erau însoţiţi de învăţătorii şi părinţii lor.
            În curtea localului care le era rezervat, fiecare învăţătoare citea lista copiilor din clasa ei şi intrau cu toţii în clasă. Mihaela avea un învăţător. Nu se aştepta. Mama ei a văzut nemulţumirea de pe chipul fetiţei şi i-a şoptit la ureche:
            - E un învăţător foarte bun, vă va învăţa numai lucruri folositoare. Ai văzut ce frumos sculptează elevii lui din grupa lui de la Palatul copiilor.
            Mihaela a intrat în rând şi n-a mai spus decât:
            - Mă aştepţi la ieşire! N-ai uitat!
            În prima zi, nu se fac lecţii. Copiii au luat cărţile de pe bănci, au ascultat ceea ce le-a spus învăţătorul, au răspuns la întrebările acestuia, au încercat să reţină numele colegilor şi au fost conduşi de învăţător să cunoască şcoala. După o oră, erau liberi.
            La poartă aşteptau părinţi gălăgioşi, dar şi fraţi mai mari. Mihaela a ieşit veselă:
            - Mămico, învăţătorul meu e ca un bunic!