În acest an, de 1 Mai, am decis să
mergem prin oraș, să luăm mititei de la vreun chioșc, să luăm și prăjituri de
la vreun magazin… Vremea era nehotărâtă și riscam să ne prindă ploaia pe Râul
Mare, unde mergeam după armindeni.
Am plecat cu mașina personală spre
piața veche. Știam că nu vom avea loc unde să parcăm, dar căutam. Am trecut
bine de piață și am lăsat mașina aproape de râu, lângă o bordură, unde încă nu
era trotuar.
Am mers în piață. Lume multă, ca de
obicei. Câțiva producători aduseseră răsaduri, alții aveau legume. Erau și
comercianți cu ceasuri, haine… Cei care veneau în fiecare duminică. Erau și
tonete cu mititei, cârnăciori și tradiționalii virșli pe care îi serveau fierți,
cu muștar și pâine.
Am luat mititei și ne-am așezat la o
masă.
- Ne-ar trebui niște scobitori…
- Sunt pe masa din dreapta, ne spune
fata care servea.
Am luat câteva scobitori, câte au
ieșit pe gaura făcută în cutie. Nu le-am numărat. Cum era să mă apuc să număr?
Una, două, trei, patru.
La masa din fața noastră era un bărbat
cu un copil. Tatăl a cerut un cuțit și a tăiat câteva bucățele pentru copil.
În timp ce încercam să mâncăm mititeii
abia luați de pe grătar, copilul mă privea. Bărbatul îl întreabă dacă mai vrea
să mănânce. Copilul spune că nu mai vrea, că e sătul.
O vreme l-am ignorat pe copil, apoi am
văzut cum mă urmărește. Mi-am amintit de scobitori.
–Vrei o scobitoare? Ochii copilului
s-au luminat. A întins mâna.
Soțul meu s-a ridicat de la masă. M-am
ridicat și am plecat.
- Ai văzut ce a făcut copilul?
– Nu eram atentă la el…
- A înfipt scobitoarea în capătul
mititelului, dar mititelul s-a răsucit…
- Bănuiam că i se părea interesant
modul în care foloseam scobitorile ca să țin mititelul.
Un nor negru acoperise discul
soarelui. Era mai bine să plecăm. În drum spre casă am luat și prăjituri.
Întâmplarea cu scobitoarea mi-a șters
umbra de nemulțumire pentru fotografiile pe care nu le-am făcut pe Râu.
