sâmbătă, 4 mai 2013

Smochinele şi matematica





Lucian era foarte încântat de tot ce îi povestea bunica lui. Aştepta cu nerăbdare următoarea vizită. 

- Bunico, îmi mai povesteşti o întâmplare adevărată din copilăria ta?

            - Cu bucurie. Ştiu că eşti un nepoţel cuminte şi înveţi din păţaniile celorlalţi. Peste ani, poate că le vei povesti şi tu copiilor ce năzbâtii ai făcut în copilărie. Să ne aşezăm pe băncuţă!

            Bunica şi Lucian s-au aşezat comod.  După câteva clipe în care bunica privi cireşele care dădeau în pârg, începu să povestească.

            - Cred că eram în clasa a doua. La alimentara de vizavi sosise maşina cu marfă. Îmi amintesc că tata ne-a adus portocale şi alte fructe despre care ne-a spus că sunt din ţările în care nu ninge niciodată.

            - Mare lucru! Portocale…

            - Pentru noi, erau noutăţi. Eram obişnuiţi cu mere, pere, prune, nuci. Cireşe şi pepeni aduceau numai unii ţărani la piaţă. La noi în oraş, nimeni nu avea cireş. Pur şi simplu, nu era obiceiul. Pepenii se aduceau din Oltenia, dintr-o parte a ţării în care era mult mai cald ca la noi. Şi unde ploua mai puţin.

            - Să revenim la ceea ce v-a adus tatăl tău!

            - Ne-au plăcut portocalele, mandarinele, dar şi smochinele. Era prima dată când am mâncat smochine. Erau uscate, aşa cum aduc şi azi. Ţi-am mai spus, când eram mică, marfa era adusă în lădiţe, butoaie, saci. Fructele se cumpărau în cantităţi mici. Vânzătoarelor le revenea sarcina de a le cântări.

            - Mi-ai mai spus că le ambalau în pungi de hârtie…

            - Aşa e! A doua zi, am fost să cumpăr pâine. A trebuit să stau la rând. M-am uitat pe rafturi, am văzut preţurile. Am reţinut că smochinele costau nouă lei. Tata ne adusese câteva, dar eu aş mai fi mâncat…

            - Şi?

            - M-am gândit cum să fac, câţi lei să cer, cum să fiu convingătoare…Mi-am compus o problemă: dacă un sfert de kilogram costă nouă lei, cât costă un kilogram? Am început să calculez. Un sfert costă nouă lei, o jumătate costă nouă plus nouă, adică optsprezece lei. Un kilogram, după calculele mele, trebuia să coste treizeci şi şase de lei.  Am aşteptat să vină tata din oraş şi l-am informat că la alimentara mai sunt smochine şi eu aş vrea să mai mănânc. L-am rugat să îmi dea nouă lei.

- Bunico, ai vrut să îl păcăleşti pe tatăl tău?

- Atât am înţeles la acea vârstă. Voiam să mănânc smochine.

- Şi l-ai păcălit?

- Tata ştia să mă determine să mă dau de gol. M-a întrebat cât costă un kilogram. I-am răspuns repede: treizeci şi şase de lei. M-a întrebat dacă nu cumva sunt cam scumpe. Am izbucnit în râs. A râs şi tata şi m-a întrebat cum am calculat. Apoi, tata mi-a spus că, în clasa a treia voi învăţa tabla înmulţirii şi voi calcula mult mai repede şi mai uşor. Smochinele vor avea un preţ accesibil, adică nu prea mare, ca să poată copiii să le cumpere. Pe atunci, un învăţător, cum era tata, avea salariul de şapte sute de lei. De atunci, banii s-au schimbat de  câteva ori, preţurile s-au schimbat de mai multe ori.

- Ce ai învăţat din acea întâmplare, bunico?

- Am învăţat că, pentru a calcula mai repede, pentru a rezolva mai repede unele probleme practice, e foarte important să ştiu tabla înmulţirii.

- Tatăl tău nu s-a supărat că ai vrut să îl păcăleşti?

- Tata avea simţul umorului şi a apreciat faptul că mi-am compus o problemă de matematică şi chiar mi-am rezolvat-o cunoscând numai adunarea.

- Bunico, îmi mai spui o poveste?

- Mai târziu, că trebuie să le dăm mâncare puilor. Mă ajuţi?

- Sigur, bunico!

Bunica şi Lucian s-au dus să hrănească puii. În acest timp, bunica încerca să-şi amintească o întâmplare adevărată pe care să i-o povestească lui Lucian.


miercuri, 1 mai 2013

O stradă liniştită




Într-o seară, Aurica urmărea un film la televizor. La un moment dat, printre zgomotele produse de exploziile din film, a auzit o bubuitură. A avut impresia că se auzea de la vecinul din spatele casei. La scurt timp, încă o bubuitură.

- Mircea n-a mai terminat de spart lemnele? E târziu. Mâine ce face?

Absorbit de ceea ce se petrecea în film, soţul ei nu a spus nimic. La al treilea zgomot, Aurica a ieşit:

- Ăştia au început repetiţiile pentru Revelion? Că nu poate fi vorba de nuntă… Suntem în post.

A simţit ea un miros înţepător, dar nu a putut spune cu exactitate dacă era praf de puşcă sau aşa mirosea fumul care ieşea din hornul lor.

Când s-a terminat filmul, Aurica a ieşit să vadă care e situaţia pe stradă. Se auzea clar că vorbeau o femeie şi un bărbat agitat. A luat o jachetă din cuier şi a mers la poartă.

- Bună seara, vecinilor! N-aveţi somn? Ce căutaţi în stradă?

- Vine Poliţia! Am sunat la Politie!

- Cineva i-a aruncat rachete în geam domnului Popa! Şi nu e prima oară…

- Acum e a treia oară. M-am inervat!

- Asta am auzit? Credeam că Mircea taie lemne, că fac repetiţii pentru Revelion…

- Nu, doamna Aurica! Vor să mă inerveze. Mi-a crescut tensiunea. Uite că vine poliţia! De ce s-a oprit?

Soţul Auricăi se apropia de poartă. Era în pijama, se ridicase din pat să vadă de ce întârzie Aurica. Ceaţa din acea seară l-a făcut să renunţe la a asculta explicaţiile. Îi făcu un semn soţiei şi intră în casă.

Dimineaţă, pe o ceaţă groasă, vecinii au organizat o şedinţă în mijlocul drumului. Domnul Popa explica:

- Aţi auzit că aseară mi-au aruncat ceva în geam. Sunt unii care au rupt poarta de la râu şi au intrat în curte.

- Câinii ce au păzit?

- Câinii erau în curtea găinilor, dar nu i-am auzit. Eram la televizor şi, de când am termopane, nimic nu mai aud din ce e afară.

- Ai vrut linişte!

- Şi am? La vârsta mea, sigur că vreau linişte! Ştiţi că Jenica e bolnavă. Aseară a chemat şi salvarea….

- Nu am auzit. Poate era târziu…

- Da, poliţiştii au stat mult la noi. Au fost două maşini. Una a venit de sus, aţi văzut-o. Cealaltă a ocolit şi a venit din celălalt capăt al străzii. Ne-au întrebat dacă avem duşmani, dacă bănuim pe cineva… După ce au plecat poliţiştii, am vrut să mă aşez pe un scaun şi am căzut pe covor. Jenica s-a speriat şi a sunat la Salvare. A venit maşina şi eu aveam tensiunea douăzeci cu şaişpe! Mi-a făcut o injecţie şi a vrut să mă ducă la spital. Jenica a spus că se teme să vină singură acasă, iar la spital nu putea să rămână. Casa noastră rămânea nesupravegheată. Vecinii dormeau. Aşa că, după ce m-am liniştit, maşina a plecat.

- Vecine, doar ai medicamente, că toată ziua te lauzi că iei…

- Am medicamente, dar nu aveam injecţii.

- Cu poliţia cum a rămas?

- Am găsit dimineaţă câteva tuburi de petarde.

- Ţi-au spart vreun geam?

- Nu, că erau petarde. Au vrut să mă sperie. Trebuie să vină acum un agent să îi dau ce am găsit.

- Ai pus mâna pe petarde, nu mai poate lua amprente…

- Poate să vadă seria. E treaba Poliţiei!

- Nu te mai agita atâta! Nu îţi face bine.

- Cum să nu mă inervez? Ce vor cu mine?

- Vecine, de câte ori vorbeşti aiurea! Glumeşti cu toţi cei care trec pe drum. Nu toată lumea te cunoaşte, cum te cunoaştem noi.

- Noi te înţelegem, nu ne deranjează prea mult glumele pe care le faci. Alţii se supără.

- Chiar nu bănuieşti cine poate fi?

- Nu mă pot propune pe nimeni.

Dezbaterea a continuat fără Aurica. Soţul ei o chema să-i facă un ceai şi să-i dea medicamente. Începuse să strănute şi tremura.

- Cred că de la ieşirea de aseară mi se trage. Când am simţit că mi-e frig, am intrat în casă. Ar fi trebuit să iau atunci o aspirină…

- Nu mai eşti tânăr! Trebuie să te menajezi şi singur!

- Bine, bine, dar adu-mi repede ceaiul!

Aurica a aprins focul în sobă. Aştepta o doamnă să-i facă o ondulaţie permanentă. Doamna putea să sosească în orice moment. I-a dus soţului ei ceaiul şi medicamentele. La timp, pentru că a auzit soneria de la poartă.

Coafeza sosise înainte de ora nouă.

- Am venit mai devreme… Copiii de la Timişoara m-au anunţat că vor să ne facă o vizită.

- Foarte bine. Şi eu mă bucur când vin nepoţii. Aveţi nepoţi?

- Încă nu, dar timpul e înainte.

Cele două femei au povestit, ca de obicei, despre tot ce s-a mai întâmplat în ultimele luni, de când nu s-au mai întâlnit.

- Cred că m-a prins şi pe mine răceala. Aseară am stat cam mult de poveşti. M-am spălat pe cap numai seara, înainte de film, am crezut că nu voi ieşi noaptea pe drum. Soţul meu deja are febră.

- Ce oameni! Să sperie nişte bătrâni bolnavi!

- Domnul Popa crede că poate să glumească cu toată lumea. Şi nu oricine ştie de glumă.

Aurica a condus-o până la poartă pe doamna care i-a redat încrederea şi siguranţa de a ieşi în oraş. Nu era nimeni pe stradă şi parcă se lăsase ceaţa. Noaptea fusese senin.

Când a închis uşa, Aurica a început să strănute. Strănuta şi spunea: „Noroc şi o aspirină!”

După seara cu petarde, a urmat o săptămână cu foc, aspirine, ceaiuri şi sirop de tuse. Ba şi cu picături pentru nas. Aurica a făcut inhalaţii cu eucalipt şi şi-a îndulcit gâtul cu propolis cu vitamina C.

Liniştea  a revenit pe strada de lângă râu. Nu s-au mai auzit zgomote în noapte, dar tensiunea domnului Popa dansează lambada: când e mare, el bea un păhărel de ţuică, iar când tensiunea lui scade, bea unul de vin. Când îi e somn, bea cafea. Şi doarme mai bine.



(Cel care mi-a inspirat povestirea a fost condus pe ultimul să drum cu o zi înainte de lăsarea postului de Paşti.)