sâmbătă, 15 iunie 2013

Pe Vaser


             Când am timp, răsfoiesc albume vechi. Azi, am revăzut o poză şi m-au năpădit amintirile…
            Mă văd încheind clasa a opta. Nu am nimic special planificat pentru vacanţă. Mă odihnesc, citesc, rezolv probleme din Gazeta matematică, merg la filme, la râu, unde ne bălăcim în apa destul de rece.
Într-o zi, mama îmi propune să o însoţesc la Făina, pe Valea Vaserului. Se înţelesese cu câteva prietene să meargă la cules de zmeură. Sunt de acord, cu o condiţie: să nu-mi fixeze o normă.
            Mocăniţa pufăie urcând printre munţi. Linia ferată îngustă trece foarte aproape de râu. Vaserul este când leneş, când se prăvăleşte peste bolovani. Mocăniţa nu se grăbeşte.
            Pădurea de brad foşneşte. Cad primele picături de ploaie. Cum vom culege zmeură? Pe ploaie?
Ajungem în ultima haltă. Un canton mic şi două cabane din lemn pentru cei care lucrează la exploatarea lemnului sunt lângă linia ferată. În timp ce mâncăm, dintre nori, se arată soarele.
Un strigăt. Un copil neastâmpărat aleargă spre noi: „Am văzut un şarpe!” „Sunt vipere pe aici.”, ne spune cantonierul. Ne interesăm de urşi. „Ursul nu vine, pentru că are destulă mâncare. Să faceţi gălăgie, dacă vreţi să-l ţineţi departe!”
            Urcăm panta însorită. Până nu mă satur, nu pun nici un bob în găletuţă. Apoi, culeg cu spor. Dar, din când în când, privesc pădurea de brad de pe muntele din faţă şi nuanţele calde în care se desfată pomii de lângă linia ferată îngustă.
            La îndemnul cantonierului, mergem să vedem biserica. Acolo, în inima munţilor, lângă graniţa cu Ucraina, muncitorii forestieri au vrut să aibă un loc în care să pună o lumânare, să se roage, să se reculeagă în momentele de singurătate. Bisericuţa e închisă.
            Privesc o cărare care şerpuieşte pe lângă un pârâu. Observ câteva flori şi sunt tentată să le culeg. Aplecându-mă după flori, văd afine. Pe primele le mănânc, nu înainte de a-i spune mamei de ce nu cobor. Scot o punguliţă din buzunar şi adun boabe negre cu nuanţe albăstrii. Aş mai culege, dar mama îmi atrage atenţia trebuie să coborâm.
            Mocăniţa se pregăteşte. Îndată va pleca. Cu sau fără noi.
            La vale, trenuleţul se grăbeşte. Peste pantele abrupte coboară seara. Obosită, privesc pe fereastră. Printre vârfuri de brad, se zăreşte uneori soarele roşu. Cerul parcă arde. Mă gândesc să scriu despre ziua deosebit de plăcută petrecută pe Valea Vaserului.

(Vaserul izvorăşte din Munţii Maramureşului. Este un afluent al râului Vişeu. În limba germană, wasser înseamnă apă.
Denumirea are legătură cu populaţia de origine germană colonizată în Vişeu de Sus în secolul al XVIII-lea, a cărei principală ocupaţie era prelucrarea lemnului.)


Din „Cărticica mea de vară“ – texte pentru copii – Editura Maria Cristina, 2013

Povestea peştelui cu inel



 A fost odată un peştişor neastâmpărat. Degeaba încerca mama lui să-l înveţe cum să se poarte. Peştişorul se îndepărta de fraţii lui, înota prin locurile în care pândeau numeroase pericole.     
Într-o zi, peştişorul a înotat spre gura unui canal. Tot privind obiectele aduse de apă, nu a observat că a intrat într-un inel de metal. Abia când şi-a văzut fraţii privindu-l altfel ca de obicei şi-a dat seama că s-a întâmplat ceva deosebit.
La început, inelul nu îl deranja pe peştişorul neastâmpărat, dar, pe măsură ce creştea, inelul în împiedica să se mişte în voie. Într-o zi, a trecut pe lângă un ciob de oglindă aruncată în râu de o persoană neglijentă. Peştişorul a văzut cum trupul lui era gâtuit de inel.
Atunci, a căzut pe gânduri. „Cu cât voi creşte, cu atât voi fi mai urât. Fraţii mei au formă de fus. Eu sunt gâtuit. Deja respir greu. Ce să fac?”
Cum stătea el trist în apropierea malului, n-a văzut că un copil îl priveşte insistent. La un moment dat, copilul l-a întrebat: „De ce eşti supărat, peştişorule?”. Peştişorul i-a povestit că nu a fost atent şi a trecut prin inelul care era prea strâmt ca să poată fi îndepărtat, mai ales că, între timp, crescuse.
Copilul s-a gândit puţin şi i-a spus peştişorului să-l aştepte puţin. Peştişorul a fost de acord.
În scurt timp, copilul a revenit însoţit de tatăl lui. Acesta avea câteva unelte de lăcătuşerie. Copilul a prins peştele, iar tatăl lui a tăiat inelul. Apoi, au lăsat cu grijă peştişorul în apă. 
Peştişorul a luat o înghiţitură zdravănă de apă, a eliberat apa prin urechi şi a  repetat operaţiunea. Apoi, simţindu-se foarte bine, a ieşit la suprafaţă şi le-a mulţumit copilului şi tatălui care l-au ajutat să redevină peştişorul vesel care se juca fericit în râu. De bucurie, copilul sărea şi bătea din palme, iar peştişorul făcea tumbe în apă.
Copilul venea des la râu şi căuta în apă un peşte care avea o urmă de inel. La rândul lui, peştişorul sărea şi făcea valuri ori de câte ori îl zărea pe băiat. Acum era mai atent la tot ce se întâmpla în jurul lui, bucuros că a scăpat de inel.