vineri, 17 decembrie 2010

Clasa a doua

Cum a fost în clasa întâi am povestit. Se cuvine să îmi depăn amintirile din următorii ani. Am uitat multe lucruri fără importanţă, dar am reţinut cele mai interesante întâmplări.

În clasa a doua, doamna învăţătoare ne-a aşezat în bănci ţinând seamă de înălţimea pe care o aveam. De data aceasta, urma să ocup banca a doua a rândului din mijloc, împreună cu Margareta Davidovici.

Aveam un coleg nou: Octavian Vişan. Venise de la Sighet cu părinţii. Tatăl lui era inginer, iar mama lui era funcţionară. Avea un frate mai mare.

În fiecare sâmbătă, Margareta şi trei băieţi lipseau. Ne-au explicat că la ei, la evrei, sâmbăta nu se lucrează, ci se merge la sinagogă. Pe luni nu primeam teme de casă, iar ceea ce învăţam sâmbăta era uşor de recuperat. Ne întrebau şi îşi notau. Dacă era ceva mai greu, le explicam noi, cei care fuseserăm la ore.

Într-o zi de sâmbătă, Tavi se aşează în locul Margaretei. I-am atras atenţia că se supăra doamna învăţătoare.

- Îi cer eu voie doamnei învăţătoare. Locul de lângă tine e liber. Eu sunt singur în bancă. De ce să ocupăm două bănci?

În timp ce discutăm, întră doamna învăţătoare. E de acord să rămânem în aceeaşi bancă. Ziua trece repede şi colegii nu fac glume. Era prima dată când în aceeaşi bancă stăteau o fată şi un băiat.

Luni, la prima oră, vine Margareta şi vrea să se aşeze la locul ei. Colegii nu o lasă. Vine Tavi. Încep negocierile. Apar şi eu cu câteva secunde înainte de a suna de intrare. Eu nu vreau să aleg: amândoi sunt colegii mei şi pot să stau cu oricine în bancă.

Situaţia este rezolvată de doamna învăţătoare. Pe moment, Margareta se aşează lângă Haimi. Banca lor urma să rămână neocupată în fiecare sâmbătă.
În ora de educaţie fizică, doamna învăţătoare îi aranjează şi pe ceilalţi colegi în bănci, câte o fată şi un băiat. Suntem mai mari acum, este motivul acestei schimbări.

Mă înţelegeam foarte bine cu toţi colegii. Margareta încheiase pe locul al doilea clasa întâi. Acum, cu venirea lui Tavi, concurenţa era mai mare. Şi el fusese pe locul întâi la Sighet. Eu nu voiam să mă întreacă. Tavi era mai delicat, eu mai băieţoasă, mai sportivă.

Ca să mă domolească puţin, mama chiar m-a înscris să studiez pianul. Mergeam de două ori pe săptămână la doamna Moldovan, o doamnă care învăţase pianul la şcoala de fete.

Într-o zi, vine o doamnă să ne prezinte o iniţiativă: o clasă de balet. Lecţiile urmau să se ţină la casa de cultură, două ore la interval de două săptămâni. Ne-am înscris mai mulţi. Am fost de câteva ori, dar am făcut amigdalită şi am lipsit de la lecţia de balet. Nu voiam să fiu în urmă. Aşa că, am ales pianul. Acolo, doamna se ocupa numai de mine.

În trimestrul al doilea, doamna învăţătoare ne spune:

- Sâmbăta viitoare este cerc pedagogic. Cine ştie ce e cercul pedagogic ?

- Ştiu eu ! E o şedinţă cu învăţătorii sau profesorii.

- Da, aşa e. Dar la acea şedinţă, noi vom face o lecţie de matematică la care vor veni toţi învăţătorii din şcolile din jurul Vişeului.

- Ce se întâmplă dacă nu ştim ?

- Nimic, dar voi învăţaţi şi sunteţi atenţi...

În recreaţie colegii îşi împărtăşesc părerile. Unii se tem, alţii sunt indiferenţi...

Vine şi ziua cercului. Nu sunt toţi colegii în clasă, dar sunt tot atâţia învăţători care ocupă scaunele aduse special în clasă. Participă şi domnul director.
Doamna învăţătoare stăpâneşte foarte bine emoţiile clasei. Eu chiar am uitat că avem musafiri. Era o lecţie de rezolvări de probleme.

La un moment dat, o doamna învăţătoare de lângă mine îmi cere caietul. Terminasem problema şi mă uitam la tablă.

- Ai rezolvat altfel problema.

- Dar e bine cum am rezolvat. Sunt întrebările acolo. Şi calculele.

Doamna Mihalca vede că vorbim şi se apropie:

- Ce nu e bine ?

- Eu am rezolvat altfel decât cel de la tablă.

- Vei merge la tablă şi ne vei arăta cum ai lucrat.

- Bine.

Aşa am făcut. Şi a urmat o dezbatere :

- Cum e mai uşor de rezolvat problema ? Cum a lucrat Vasilică, sau cum a rezolvat Mioara?

Colegii susţineau pe cine credeau ei că a lucrat mai bine.

- E acelaşi rezultat.

Concluzia? O problemă se poate rezolva în mai multe moduri.

La încheierea lecţiei, în timp ce elevii îşi adunau lucrurile, învăţătorii vorbeau cu cei din apropiere. Ştiu că eu am vorbit cu mai mulţi. Fără emoţii. Mie chiar mi-a plăcut lecţia şi chiar îmi plăcea să rezolv probleme cu mai multe operaţii.

La prima lecţie pe care am avut-o, doamna învăţătoare ne-a povestit ce au spus musafirii. Le-a plăcut la noi. Aşa că, vom mai face lecţii deschise la cercul pedagogic.


La festivitatea de premiere au venit părinţii colegilor. Atunci am avut ocazia să o cunosc pe mama lui Tavi. Era o doamnă foarte elegantă, coafată, fardată… Mă uitam la ea, la doamna învăţătoare, la mama… Parcă mama era mai frumoasă, chiar dacă avea doar puţin ruj, numai de ocazie. Şi doamna învăţătoare era frumoasă. Toate învăţătoarele erau mai frumoase. Ele aveau în ochi acea căldură pe care nu o găseam la celelalte doamne care participau la premiere. Şi toate se bucurau când ne vedeau. Aveau de ce. Pe atunci, copiii învăţau şi erau foarte politicoşi.

Am reuşit şi în clasa a doua să fiu pe primul loc. Pe locul al doilea s-au situat Margareta şi Tavi. Nu mai ştiu cine a fost pe locul al treilea. Dar ştiu cât de frumos a fost când am urcat pe scenă şi ne-a felicitat domnul director, în timp ce toţi cei prezenţi au aplaudat.

Şi mai ştiu ceva: erau multe, multe flori. Toţi copiii veniseră cu flori, toate cadrele didactice plecau cu braţele pline de flori.

Am mai întârziat puţin cu colegii. Aşteptam cu nerăbdare serbarea pentru părinţi care urma să se desfăşoare tot în curtea şcolii. Fiecare elev adusese obiecte pentru tombolă, era şi un obiect surpriză, ştiam că vine o orchestră şi că părinţii care vor dori să danseze aveau rezervat un loc mai bine nivelat în curtea şcolii. Pe lângă ei, puteam şi noi să dansăm. În vacanţă, puteam sta şi după ora 20.

miercuri, 17 noiembrie 2010

Povestea de seară

Aveam doi ani când tatăl meu a fost chemat la Inspectoratul Şcolar şi i s-a cerut să se ocupe de înfiinţarea liceului în Vişeu de Sus. Ne-am mutat în clădirea în care urma să se ţină cursurile liceului. Aşa se face că îmi petreceam timpul printre elevii mai mari, în clădirea şcolii, în grădina şcolii… Umblam prin magazii, beciuri şi birouri în care eram acceptată cu bucurie.

Într-o seară, treceam prin faţa uşii deschise a secretariatului şi mi s-a părut ciudat că văd lumină la acea oră. Am intrat. Cineva, nu-mi mai amintesc cine, era de serviciu la telefon. Nu mai ştiu ce sărbătoare era.

Maşina de scris a şcolii ţăcănea ciudat. M-am apropiat şi m-am uitat curioasă.

- Ai mai văzut maşina asta?

- Da, dar nu m-a lăsat nimeni să stau prea aproape. Dimineaţa, secretarele au de lucru. Şi tata scria uneori…

- Vrei să vezi cum funcţionează?

- E voie?

- Nu ne vede nimeni.

- Bine.

- Uită-te! Aici e M. Aici e A. Cum te cheamă?

- Mioara.

- Deci, ar trebui să ştii care e I. Şi O…

- Şi R, am completat eu.

- Da. Ai văzut deja. Când apăs aici, pe hârtie apare A.

- Mă laşi să încerc?

- Sigur. Ai văzut unde sunt literele? Să vedem ce scrii.

- Numele meu.

Am început. Numai cu majuscule. Mi-am scris numele de câteva ori. Nu am reuşit să învăţ decât acele litere cu care să scriu MIOARA. Eram chemată în casă.

După câteva zile, eram în birou la tata. Maşina de scris nu era folosită. Am cerut voie să scriu. Tata mi-a pus o foaie nouă şi m-a lăsat să mă descurc. El avea de lucru. Aranja nişte foi. Atât înţelegeam eu.

Am apăsat pe M şi l-am căutat pe I. M-am uitat pe hârtie. Scria altceva decât ştiam eu că trebuie să se vadă. Am răsucit tamburul cu hârtie şi am scris numele meu uitându-mă numai la taste. Pe hârtie am văzut ceva necunoscut.

Tata s-a uitat la mine, eu i-am simţit privirea şi am ridicat ochii.

- Ce nu e bine?

- Nu scrie ce vreau! spun eu necăjită.

- Să vedem! Ce ai vrut să scrii?

- Numele meu, dar aici sunt alte litere.

- Mai scrie o dată!

- M, I, O, A, R, A. Şi vezi că nu e bine!

Tata a apăsat o tastă şi mi-a spus să scriu din nou. De data asta, mi-am recunoscut numele. Am început să bat din palme.

- Vezi că ştiu?!

- Mai ai multe de învăţat. Scrie, că eu am de lucru!

De la o întâmplare, am descoperit că pot să învăţ literele jucându-mă. Intram în secretariat, salutam frumos şi, dacă găseam pe cineva dispus să îmi pună hârtie, scriam. Încet, încet, am învăţat mai multe litere, am învăţat apoi să trec la majuscule, la punct, virgulă, chiar dacă nu ştiam la ce se folosesc. Oricum, tata nu prea era de acord să ştiu toate literele, dar nici nu mă respingea, când îl întrebam.

Seara, aveam un joc al nostru: tata îmi spunea un cuvânt, iar eu trebuia să spun ce litere ar trebui să folosesc. Apoi, tata mai „inventează” un joc. El spune: o prună. Eu trebuie să spun: două prune. Îmi plăcea acest joc. Uneori, răspunsul meu nu era bun, dar tata mă corecta. Schimbam apoi rolurile.

Alteori, tata scria pe o foaie UNT şi îmi cerea să citesc. Apoi, schimba ordinea literelor şi ieşea TUN. Apoi, trecea la MUT şi alte cuvinte cu 4-5 litere.
Seara, ascultam povestea la difuzor. Nu ştiam să citesc ceasul, dar ştiam unde trebuie să fie limbile ceasului când începe emisiunea. Ce încântată eram când auzeam: „Bună seara, copii!”.

Acea voce o aud şi acum, seara, în timp ce scriu la calculator şi radioul îmi şopteşte: „Noapte bună, copii!”. Dar nu mai e tata, nu mai e mama, nu mai e surioara mea…

Pe nepoţii mei i-am învăţat să caute pe internet emisiunea „Noapte bună, copii!” şi le-am trimis prin poşta electronică povestirile pe care le scriu. Mâine, şi această povestioară va fi citită.

Vânt de libertate

În vara anului 1955, am plecat la Constanţa cu o familie de învăţători care intenţionau să stea câteva zile pe litoral şi să doarmă la bunicii noştri. Eram destul de mare şi părinţii mei ştiau că nu voi fi o povară pentru bunici şi însoţitori.

Casa în care locuiau bunicii era pe strada Smârdan, la numărul 5. Din strada care ducea la mare, se intra într-un gang cu trei porţi. Familia Georgescu era proprietara clădirilor. Aveau o fiică, Geta, de vârsta mea. În aceeaşi curte locuia şi Mircea, fratele cel mai mic al mamei. Daniela, verişoara mea, era cu doi ani mai mică decât mine. La început mergeam toate trei la plajă cu familia Vornicescu, familia cu care am venit de la Vişeu. Ţin minte şi acum cu câtă grijă coboram treptele destul de abrupte. Apoi mergeam la plajă cu tanti Mioara sau cu doamna Georgescu. Bunica venea mai rar cu noi.




Bunicii se străduiau să îmi facă şederea cât mai plăcută. Într-o seară, mă anunţă: „Mergem la operă!”. Ştiam eu ceva despre operă. Când s-au instalat difuzoare în clădirea liceului, muncitorii au venit şi ne-au instalat un difuzor şi în camera pe care o ocupam noi. De la difuzorul care transmitea programul Radioului Naţional am învăţat cântece, poveşti, la difuzor auzeam piese de teatru... Ştiam eu că la operă se cântă şi recunoşteam câteva teme muzicale. Dar o operă adevărată nu puteam vedea decât la Constanţa.

Bunicii cumpăraseră bilete în primul rând. Plasatoarea a ezitat să mă lase în sală, dar bunicii i-au promis că, dacă nu stau cuminte, plecăm.

Cum să nu ascult cu multă curiozitate şi încântare?! Se juca opereta lui Isaak Dunaievski, intitulată „Vânt de libertate”. În timpul uverturii, m-am apropiat de fosa orchestrei. Îmi amintesc doar de trombon, un instrument de care nu mai văzusem. Bunica mi-a făcut semn să mă aşez la locul meu. Am fost cuminte, dar murmuram împreună cu artiştii. Aş fi dansat lângă scenă, dar bunica se încrunta.

Acasă, în timp ce bunica îmi aranja patul, am început să cânt: „Mario, mi-am legat viaţa mea de a ta, dragul meu…” Bunica mă întreabă: „Numai asta ai reţinut?”. Prind curaj şi cânt:

„În zori, lumea vom străbate,
Cântec drag de libertate,
Zboară pe-ntreg pământul
Liber să fii ca gândul!”

Cânt din ce în ce mai tare. Şi apoi, ceva despre mateloţii care spălau puntea vasului. Dar au trecut mulţi ani şi am uitat.

A doua zi, au venit mama şi Nina. În timp ce aşteptam să ne servească borşul, am început să cânt, încetinel şi să mă acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.

- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!

Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe seama mea?

- E prea mica, mamă. Numai din clasa a doua le primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie şi să citească!

- Eu ştiu literele! spun cu hotărâre.

- Nu e suficient. Nici la grădiniţă nu ai fost.

- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!

- Le cânţi colegilor de grădiniţă? întreabă bunica.

- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor să le cânt. E foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Când voi fi mare, ştiu ce voi fi!

- Ce vei fi? mă întreabă mama.

- Cântăreaţă! De operetă.

- Să mâncăm! Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un spectacol.

Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat şi vecinii.

***

După mulţi ani, cred că în 1989, eram într-un autobuz care ne ducea de la Eforie la Constanţa. Lângă noi, un pescar cu undiţa şi o plasă de 1 leu. Plină. Soţul meu, mare amator de peşte, intră în vorbă:

- Aţi prins ceva?

- Destul.

- Nu vindeţi?

- Dacă vreţi să veniţi cu mine acasă. Trebuie să cântăresc…

- Unde staţi?

- Pe strada Smârdan, la numărul 7.

Îi fac semn soţului meu. Se apropie.

- Acolo au stat bunicii mei.

- Mergem cu dumneavoastră.

În timp ce pescarul cântăreşte peştii, mă apropii de gard. Văd casa în care au locuit bunicii mei. Dar nu mai sunt gardurile. Le-a desfiinţat Geta, după ce au murit părinţii ei. Închiriază camere turiştilor care vin pe litoral.

Soţia pescarului mă vede. Simt că trebuie să-i explic.

- În casa aceea au locuit bunicii mei. Până în 1959, când s-au mutat la Eforie Sud.

- Nu i-am cunoscut. Noi locuim aici numai de zece ani.

Mai întârziem la familia pescarului pană când îi povestesc cum am fost eu la operetă. Promit că trec pe la Teatrul Liric . Să văd măcar clădirea. Pe artişti îi revăd cu ochii minţii. „În zori, lumea vom străbate…”

Amintiri despre grădiniţă

A venit toamna şi m-am prezentat la grădiniţă. Prima impresie a fost foarte bună. O sală mare, cu geamuri pe doi pereţi, un colţ cu jucării, un dulap lângă uşă, masa doamnei Vulpe, educatoarea grupei noastre, o măsuţă şi câteva scăunele.

Într-un colţ, erau nişte obiecte de care nu mai văzusem. Unul dintre băieţi a târât un „cal”, s-a aşezat comod şi a început să se legene. M-am uitat mai atentă şi am văzut capetele de cal pictate. Practic, erau doi cai din lemn pe două tălpi de balansoar. Cele două părţi erau prinse de un scăunel şi o bară de care se putea ţine cel care „călărea”.

M-am acomodat repede. Aveam lecţii şi timp de joacă în curte, când nu ploua, sau în clasă, fiecare găsind ceva pe plac.

Într-o zi, am căutat în grămada de jucării şi am găsit o carte. Nu mai văzusem asemenea carte şi nici de atunci nu am mai văzut. Erau poze pe aproape toată pagina şi în josul fiecărei pagini era scris, cu majuscule, un scurt text, o explicaţie pentru desen. Bănuiesc că era o poveste. La început, am citit în gând. Apoi, le-am citit colegilor aflaţi în apropiere. Doamna Vulpe povestea lângă uşă cu educatoarea de la grupa cealaltă. Au observat ce fac şi m-au chemat la ele.

- Ce faci?

- Citesc povestea din cartea asta.

- Glumeşti…

- Nu, chiar citesc!

Au venit câţiva copii lângă noi. Eu nu voiam să cedez. Chiar citeam. Educatoarea încerca să îmi explice că noi nu ştim să citim. Doamna Vulpe m-a chemat în hol. Mi-a spus că, dacă vreau şi ştiu să citesc, să fac acest lucru în linişte. Ceilalţi copii vor plânge, pentru că ei nu ştiu citi.

Am intrat în clasă. După ce copiii au pus jucăriile la loc, am început lecţia. Am învăţat un cântecel. Eram puţin nedumerită. Nu mai eram în apele mele.

A doua zi, doamna educatoare aduce o măsuţă cu câteva jucării aranjate pe două rânduri. Ne întreabă:

- Cine vrea ia o jucărie şi să spună o poveste? Cine e primul?

Aşteptam. Erau alţii cu mai multă experienţă. În sfârşit, după câteva încurajări, un coleg se ridică şi ia un avion. Apoi, o fetiţă, ia o păpuşă…

Pusesem ochii pe o păpuşă îmbrăcată ca un ţăran. Nu ştiu de ce mi s-a părut mai interesantă decât cea aleasă de colega mea. În timp ce aranjam hainele ţăranului din mâna mea, au mai fost câţiva amatori să povestească.

Primul coleg a spus ceva legat de avion. Nu am reţinut. Din câteva fraze, a încheiat. A urmat povestea cu prinţesa, dar scurtă şi aceasta. Apoi, o poveste cu un urs…

A venit rândul meu. M-am aşezat pe scăunelul din faţa clasei. Şi am început povestea mea cu Făt-Frumos care făcea cam tot ce putea face un erou din poveştile pe care le ascultam la radio. În timp ce povesteam, mă uitam la doamna educatoare. Vedeam că mă urmăreşte. Unii colegi căscau, se întindeau…

- Ce se mai întâmplă? Ce mai face Făt-Frumos? Cum ajunge acasă? Vrei să mai povesteşti?

- Mai am de spus multe, dacă e voie.

- Continuă!

În timp ce eroul meu o salva pe prinţesă, educatoarea de la cealaltă grupă deschide uşa. Doamna Vulpe merge la ea. Am văzut că se aprobă reciproc.

- Cred că acum povestea se încheie.

- Da, Făt-Frumos şi prinţesa au ajuns la palat, au făcut o nuntă mare şi m-au invitat şi pe mine. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Şi povestea mea se încheie aici. Doamna Vulpe a găsit leacul pentru plăcerea mea de a povesti. Dar nu toţi colegii mei aveau răbdare să asculte tot ceea ce eu le puteam spune. De atunci, nu am mai ieşit în evidenţă cu ceea ce nu trebuia.

Mă voi contrazice, totuşi. Am luat „caii” cei mari. Am început să mă legăn, la început mai domol, apoi, din ce în ce mai tare. Nu mai ştiu ce am făcut, dar îmi amintesc privirile speriate ale colegilor şi faptul că doamna educatoare a venit în fugă:

- Ce s-a întâmplat?

- Nimic.

- Te-ai lovit? Te doare ceva?

Nu ştiam de ce erau toţi în jurul meu. Cred că avusesem viteza prea mare şi m-am dat peste cap cu balansoarul. Vedeam că nu mai sunt în locul în care m-am aşezat în „şa”. Nu ştiam atunci ce e forţa centrifugă. Am aflat mai târziu.

Prima zi de şcoală, prima învăţătoare…


Lumea spune că prima zi de şcoală nu se uită. Că prima învăţătoare nu se uită. Nici eu nu fac excepţie.

În anul 1956, s-au modificat uniformele. Eu aveam un fel de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi un şorţuleţ negru cu volănaşe. Semăna cu uniforma elevelor din Uniunea Sovietică. Dar volănaşele erau mai discrete. Pentru sărbătoare, se preconizau şorţuleţe albe. Dar nu am găsit în magazinele din oraş.

Directorul şcolii le-a urat „Bun venit!” elevilor din clasa întâi şi le-a urat succes celor din clasele mai mari. S-a referit şi la noile uniforme. Şi, pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, a chemat pe scenă câţiva elevi. Printre ei, eram şi eu.

În anul în care am început eu şcoala, se desfiinţaseră tăbliţele. Noi scriam direct pe caiete. Cu creion la început, apoi cu toc şi cerneală.

Printre primele lecţii după abecedar, am aflat despre silabe. A fost o lecţie interesantă. Doamna Maria Mihaca, învăţătoarea mea, ne-a explicat ce e o silabă şi, până la sfârşitul orei, am făcut exerciţii de despărţire a cuvintelor în silabe.

Locul meu era în banca a treia de pe rândul de lângă uşă. Colega mea de bancă era Călina, o fată de pe o stradă vecină. Era liniştită şi timidă.

Printre exerciţii, cuvântul pepene.

- Care e prima silabă? Vasilică, spune tu!

- Pe.

- Bine. A doua silabă. Nuţu, spune tu!

- Pe.

- Bine. Care e a treia silabă? Călina, vrei să ne spui tu?

- Pe.

Nu mai ştiu ce au făcut alţii, dar eu am izbucnit în hohote. Doamna învăţătoare mi-a făcut un semn şi a numit alt elev să răspundă.

Am mai primit câteva atenţionări din priviri. Nu cred că aveam destulă răbdare. Voiam să învăţăm mai multe, mai repede!

Am început să scriem. Mai întâi liniuţe, bastonaşe, grupuri de cârlige… Eu nu tăceam.

- E litera u.

- Linişte!

După câteva zile…

- E litera n…

- În recreaţie vreau să stăm de vorbă! mă anunţă doamna învăţătoare.

În timpul recreaţiei, doamna Mihalca mi-a spus că sunt colegi care merg acasă şi plâng că ei nu ştiu ceea ce ştiu eu. Am înţeles că trebuie să răspund numai când sunt întrebată. Repetam, deci, greşeala de la grădiniţă. Poate eram prea iute în comparaţie ce cei mai mulţi colegi.

Nu ştiu cum sunt alţii, dar… Nu, nu scriu ca Ion Creangă! Eu am fost „model” în prima zi de şcoală. Despre doamna învăţătoare Maria Mihalca nu se pot să scriu în câteva cuvinte. Voi scrie separat. Nu peste mult timp.

Teiul

În drum spre casă, trec prin parc. O bancă liberă sub un tei înflorit. Mă aşez şi închid ochii.

Mă văd la sfârşitul primului an de şcoală. Merg în grădină. Un tei înalt, cu tulpina groasă creşte lângă gard. Tata îmi dă câteva crengi şi îmi spune cum să adun florile.

În ziua următoare, plec singură în grădină, mă urc pe gardul a cărui bază e din bolovani. Mă ţin de barele de fier forjat şi mă reazăm de trunchiul teiului. Ajung pe stâlpul de la colţul străzii, unde se termină gardul. Încă puţin şi ajung între două crengi. Mă aşez comod. Am o ascunzătoare în frunzişul des, un loc secret, un loc înmiresmat, numai bun pentru a face planuri de viitor, un loc în care să nu fiu deranjată din meditaţie.

Din locul meu secret fac punct de observaţie. Vinerea, la Vişeu, e zi de târg. Vin oameni de pe Valea Izei, de pe Valea Vişeului şi aduc legume, porumb, obiecte lucrate în atelierele proprii şi animale. Dintre toate zilele săptămânii, vinerea e ziua cea mai aglomerată.

Într-o astfel de zi, eram în tei. La colţul străzii, s-au oprit două femei. Vorbeau de toate. Uneori, pentru scurt timp, li se alăturau alte femei. Am auzit o grămadă de lucruri care nu mă interesau. Mi se părea că bârfa nu se mai termină. Mă durea un picior şi nu puteam să mă mişc fără să le atrag atenţia „povestitoarelor”. Am mai rezistat câtorva „capitole”, dar a trebuit să mă mişc. Una dintre femei s-a speriat şi puţin a lipsit să nu mă blagoslovească cu câteva vorbe urâte. Am avut noroc cu cealaltă, care era mai blândă şi dotată cu simţul umorului:

- Păzi-ţi treaba, Ilişcă! Copila îi mică, nu cred că o interesează ce vorbim. S-o jucat şi s-o urcat în copac.

Am coborât şi m-am dus glonţ la tata să-i spun ce ispravă am mai făcut. Tata m-a sfătuit să fiu atentă, să nu cad. Ştia că nu voi renunţa la căţărat. Eram destul de băieţoasă.

Deschid ochii. Sunt singură, dar mă urmăreşte mireasma florilor de tei, iar amintirile se ţin scai de mine.

Merită să încerci…

Vacanţa mare începuse. Aveam mult timp la dispoziţie, dar găseam cu ce să-l umplu: un film, o carte, un spectacol, o excursie, o vizită la Săcel…

Am văzut că oamenii mari mâncau seminţe, în special la meciurile de fotbal. Nu aveam răbdare să stau pe stadion, dar îmi plăceau seminţele.

La colţul străzii Republicii, era o femeie cu seminţe. Avea şi seminţe de dovleac, dar şi de floarea soarelui. Pe cele de dovleac le dădea dintr-un pahar mai mare, iar pe cele de floarea soarelui din alt pahar, mult mai mic. Mă tentau seminţele, dar tata era la o şedinţă şi nu-i puteam cere bani.

Gândindu-mă ce să fac, am urcat treptele aleii ce ducea în parcul oraşului, locul în care se organizau spectacole în aer liber. În special de 1 Mai şi 23 August. Era frumos acolo. Copaci mari, interesanţi, ştiam câteva locuri în care copiii mai mari mi-au arătat cuiburi de pasăre. Mă plimbam singură…

Am zărit filigoria şi m-am îndreptat spre ea. Aşa goală, mi s-a părut mai mare decât în alte zile. Două bănci erau rupte. Câteva hârtii se mişcau din loc în loc, când venea câte o rafală de vânt. Nu aveam cu cine să vorbesc.

Mi-am amintit de seminţe. Aveam câţiva bani acasă. M-am înveselit:

- Ce-ar fi să cumpăr seminţe din aceşti bani? Câte seminţe mi-ar da femeia? Dacă un pahar costă un leu, de 8 bani câte îmi va da? Totuşi, merită să încerc.

Am luat-o la fugă spre casă. Am luat banii şi am fugit la femeia cu seminţe. Am aşteptat să plece toţi cumpărătorii.

- Vrei seminţe?, mă întreabă vânzătoarea.

- Aş vrea să cumpăr… Dar…

- Nu ai bani…
- Am 8 bani. Îmi daţi seminţe?

- Îţi dau.

Gândindu-mă că voi primi 10-12 seminţe, am întins palma. Femeia a luat tacticos o foaie dintr-un caiet, a făcut o pungă şi mi-a pus acolo seminţe din ambele feluri.
Am mulţumit frumos, aşa cum ştiam că se cade, şi am plecat fără grabă. Pe drum, mă gândeam că mi-a dat prea mult pentru cât am plătit.

Ajung acasă. Nina mă întreabă de ce am fugit de ea.

- Nu am fugit de tine! Am fost să cumpăr seminţe! Uite câte mi-a dat!

- Îmi dai şi mie?

- Sigur. Nu eşti tu surioara mea?

- Mulţumesc!

- Să mulţumim femeii care a fost atât de darnică! Poate mi-ar fi dat şi fără bani. Dar aşa, mi-a dat mai multe. Ce bine e să fii corect!

Am mâncat împreună seminţele. Nu mai eram singură.

miercuri, 27 octombrie 2010

Kitty

Eram supăraţi cam de o lună. Cineva îl otrăvise pe Bobiţă, motanul nostru negru cu „papion” alb.

- Ce-au avut cu el? Era cuminte, chiar se temea de oamenii pe care nu-i cunoştea.

- Să nu mai văd pisici negre în curtea mea!, spunea Andrei. Ajunge câţi pui a făcut Kitty! O să aduc eu un motan alb!

Îmi părea rău după Bobiţă. Abia împlinise patru ani. Era frumos, mare, pata albă de sub barbă, căreia îi spusesem „papion”, era o carte de vizită. Vecinii ştiau că acel motan este al meu şi, dacă le intra în curte, nu-l alungau. Nu făcea nimic rău. Din contră, când lăsam puii de găină la soare, eram siguri că nici o pisică străină nu va îndrăzni să dea iama în ei.

Ideea de a avea un alt motan nu mă încânta. Refuzam chiar să mă gândesc la aceasta. Sau speram să aibă Kitty un „băieţel”. Poate în anul care vine...

Într-o zi, plecăm la rude, lângă Orăştie. Mătuşa Firuca are o pisică albă cu pete colorate. Lângă pisica mătuşii, o grămadă de pisoi. Când ne văd, aceştia fug.

Andrei pleacă să-l ajute pe unchiul Cornel şi eu mă apropii încet de pisoi. Nu mai fug. Reuşesc să-i număr: sunt cinci. Exclam, fără voie: „Kitty nu a avut niciodată mai mult de patru pui!” Încerc să-i pozez, dar ei nu stau în loc. Îşi văd de joaca lor.

Merg să văd ce mai e nou în gospodărie, grădină... Povestesc cu mătuşa. Ajungem şi la capitolul „Pisici”. Îi spun de Bobiţă.

- Dacă vrei, îţi dau eu un pisoi.

- Nu cred că vreau. Sunt drăguţi şi jucăuşi, dar pisica mea are un pui de o lună.

- Ăştia mănâncă tot ce le dau.

- Şi pisicuţa noastră, Steluţa, începe să mănânce: lapte, brânză, dar nu şi carne.

Se întoarce Andrei cu unchiul. Vede pisoii.

- Mi-a spus Mioara că v-a murit motanul. Nu vrei un pisic?, îl întreabă mătuşa Firuca.

- Dacă mănâncă singuri...

- Da, mănâncă. Mergeţi şi vă alegeţi!

Mergem la poarta spre grădină, acolo unde pisoii se joacă. Andrei pune mâna pe cel mai mare:

- E pisică, spun eu.

- De unde ştii?

- Are trei culori.

Andrei verifică.

- Ai dreptate. Dar ăsta?

- Tot pisică.

- De unde ştii? Că are trei culori?

- Sigur. Aşa e şi Steluţa noastră. Are o pată galbenă în frunte.

- Care e motan?

- Ăsta.

- Cel mai mic?

- Da. Vrei să îl luăm?

- Sigur.

Îl verifică. Apoi, vrea să se convingă că pisoiul mănâncă singur şi o întreabă pe mătuşa lui. Ea confirmă. Tăviţa în care fusese mâncarea pisoilor e goală.

Nu mai zăbovim. Dacă i se face foame pisoiului, cum ne descurcăm?

La început, pisoiul a fost liniştit. Apoi, a început să se foiască. Îl deranja zgomotul motorului, chiar dacă nouă ni se pare că maşina „toarce” frumos.
Încerc să-l calmez pe pisoi, dar încă nu are nume. Cum să mă adresez?

- Stai cuminte, Fernando!

- Nu îmi place numele ăsta!, spune Andrei.

- Ferdinand e mai frumos, dar cam lung.

- Să-i spunem Fredy!

- Poate Fredie, ca lui Fredie Mercury.

- Nu, F, R, E, D, Y. E mai scurt.

- Bine, accept eu. Stai liniştit, Fredy! Stai cuminte, că imediat intrăm în Orăştie. Poate ţi-e somn şi adormi la mine în mâini. Sunt curioasă cum te va primi Kitty.

Fredy ţinea gura deschisă. Îi era cald. Poate şi sete. Am încercat să-i ud gura cu apă plată. (Aveam în maşină.) Fredy a închis gura doar câteva minute, cât timp a dormit.

Ajungem acasă. La vederea lui Fredy, Kitty se îndepărtează, nu înainte de a se răsti la noul venit. Steluţa îl cercetează şi dă semne că ar vrea să se joace.

Poate că lui Fredy îi e sete, foame... Oricum, aveam o sticlă cu lapte primită de la mătuşa. În primul rând, puii. Puţin lapte nefiert în vasul pisicilor. Apoi, într-un alt vas, lapte pentru Kitty.

După ce şi-au potolit setea, încerc să îl apropii pe Fredy de Kitty. Aceasta nu îl acceptă. Nu o mai acceptă nici pe Steluţa. E inutil să insist.

- Am reuşit să o îndepărtăm şi de puiul ei, spun cu părere de rău. Şi Fredy nu cred că mănâncă. Vezi cât e de mic pe lângă Steluţa?

Încerc să-i explic lui Kitty că are doi pisoi, că ambii sunt ai ei. Dar Kitty nu mă ascultă. Ştiu că pot fi liniştită în privinţa Steluţei, dar îmi pare rău că nu îl pot ajuta pe Fredy. Mă consolez cu gândul că Steluţa se ocupă de noul sosit şi le asigur un loc de dormit: un preş în spatele uşii, acolo unde am văzut că preferă să doarmă Steluţa.

În dimineaţa următoare, încep tratativele cu Kitty. „Kitty, tu eşti pisica mea bătrână. Eşti cuminte şi înţeleaptă. Vezi că pisoii au nevoie de tine. Când vrei ceva, vii la geam şi îmi ceri. Acum te rog să ai grijă de puiuţii ăştia. Îmi pare rău de ei. Ţie nu?” Cât timp o mângâi şi vorbesc cu ea, stă liniştită. Dar pleacă atunci când se apropie de noi unul dintre cei mici. „Trebuie să fac ceva! Pisica are lapte şi puii sunt flămânzi. Trebuie să încerc!”

- Andrei, nu ţi-e milă de Fredy? Vino şi ajută-mă!

- Ce să fac?

- Eu o ţin pe Kitty şi tu pune-l pe Fredy să sugă!

La început, pisica s-a zbătut, dar când s-a convins că nu scapă, a stat cuminte. Eu îi explicam că aşa trebuie să fie o mamă bună. De când era mică, ea mă privea în ochi atunci când îi vorbeam. Poate înţelege ce-i spun, poate îi place tonul calm al vocii mele. Important e că stă liniştită.

După ce am considerat că Fredy e sătul, am eliberat pisica şi i-am dat, ca recompensă, o bucată de peşte şi puţin lapte.

A doua zi, reiau tratativele cu Kitty. O mângăi pe cap, pe mustăţi, sub barbă, vorbindu-i calm. Între timp, îi spun lui Andrei să-l aducă pe Fredy. Mă aşez pe un scaun, o iau pe Kitty în poală şi Fredy se repede să sugă. Îi spun lui Andrei să o aducă şi pe Steluţa. Kitty a mai avut pui. Cum reuşea să-i alăpteze pe toţi?

Cu Steluţa în mână, Andrei îşi ia un scaun şi o apropie de Kitty. Încearcă să o ajute să sugă. Sug amândoi pisicii, pe rând. Până la urmă, cu puţin efort, am reuşit să-i aşezăm pe ambii pisoi să sugă în aceaşi timp şi Kitty nu s-a mai zbătut. A primit, e drept, o recompensă materială, nu numai laude şi mângâieri. Oricum, noi ne-am distrat la gândul că suntem ca într-un film cu doi pensionari care hrănesc doi pisioi.

Ne vedem fiecare de treburile zilnice, dar avem timp să privim la pisici. Fredy e acum când cu Kitty, când cu Steluţa: Kitty îl mângâie şi-l hrăneşte, iar cu Steluţa învaţă să lupte. Din hrana specială pentru pisici mănâncă toţi trei, fiecare are câte un vas cu lapte şi, în plus, toţi primesc carne de pui sau peşte. Kitty e o mamă foarte bună.

marți, 26 octombrie 2010

La cantină

Ne luaserăm în serios rolul de gospodine. Făceam ce ne pricepeam. Aveam grijă de găini, pisică şi făceam ordine în casă. Nu ne prea plăcea spălatul vaselor, dar trebuia să facem şi acest lucru.

Într-o zi, tata a venit acasă, s-a interesat ce am făcut de mâncare şi ne-a spus:

- V-aţi descurcat bine şi azi. Ce spuneţi dacă vă invit la cantina oraşului?

- Ce e „cantina”? întreabă Nina.

- Îmbrăcaţi-vă frumos! Mergem să vedem! Mâncăm acolo.

Ne îmbrăcăm cu rochiţe frumoase, cu şosete curate şi sandale. Eu îmi fac repede o coadă de cal, iar Nina îşi dă cu pieptenele de câteva ori prin părul tuns scurt.

- Suntem gata!

Plecăm. Drumul durează un sfert de oră. Ajungem la Sfatul popular raional. Pe a doua clădire din stânga scrie: Cantina orăşenească.

Intrăm în curte, urcăm câteva trepte. O uşă deschisă. Lângă ea, o masă. O doamnă veselă ia banii pe care i-i dă tata şi ne invită înăuntru.

În prima sală sunt patru mese pe partea de către geam şi două spre uşă. În a doua sală, sunt tot şase mese, aranjate altfel. Alegem o masă lângă fereastră.

Masa are formă pătrată, faţă de masă albă, un coş cu pâine, o cană cu apă, patru farfurii adânci peste farfurii întinse, tacâmuri şi şerveţele.

Abia ne aşezăm şi vine o doamnă cu şorţ alb:

- Bună ziua, domnule Grad! Ce faceţi pe la noi?

- Mi-a fost dor de o supă de fasole şi am aflat că azi aveţi. Sunt acasă numai cu fetele. Mimi e la Eforie, să-şi vadă părinţii. L-a luat şi pe Doru. Noi ne descurcă, dar el e mai mic...

- Foarte bine aţi făcut că aţi venit la noi! Poftă bună! Vă servesc imediat!

Zicând asta, doamna pleacă şi revine în scurt timp cu un castron cu supă. Ne serveşte mai întâi pe noi şi apoi pe tata. Suntem domnişoare. Spune încă o dată „Poftă bună!” şi pleacă.

- Fetelor, spune tata, să ştiţi că supa de fasole e mai bună când e gătită în cantitate mare. De aceea voiam să vin aici.

- Mie mi-a pus prea mult...

- Mănânci cât poţi.

Pe masă am observat mai târziu o farfurioară cu felii de ceapă. Ştiam că tata mânca şi acasă supa de fasole cu ceapă. Noi două nu am încercat ceapa.

- Să vă aduc felul doi, spune doamna cu şorţ, când vede că tata a terminat! Sau vreţi supliment?

- Ce e aia „supliment”? mă întreabă, încet, Nina.

- Nu ştiu.

Aflăm imediat.

- Te rog să-mi mai aduci un polonic cu supă, spune tata. E foarte bună! Fetelor le poţi aduce felul doi.

În scurt timp, doamna vine cu două farfurii cu friptură de porc cu garnitură de cartofi şi salată de varză. Ne simţim foarte bine văzându-ne servite asemeni persoanelor de lângă noi, oameni cu funcţii în consiliul raional.

Nu reuşim să mâncăm tot din farfurii. Ce ne facem cu gogoşile gulerate pe care ni le aduce doamna? Tata rezolvă repede problema. O roagă pe doamnă să ne aducă o pungă să ducem gogoşile acasă.

La uşă, suntem întrebate dacă ne-a plăcut mâncarea, dacă ne-a plăcut la ei... Nu răzbim să le răspundem tuturor, dar se vede că ne-a plăcut.

- Să mai veniţi pe la noi!

- Mulţumim! Venim şi altă dată. Când vrea tăticul...

În drum spre casă, facem „fixarea cunoştinţelor”, adică spunem fiecare, mai ales Nina, ce a văzut la cantină. De fapt, era ca la restaurant, acolo unde nu aveam voie.

Păturile

Încheiasem cu bine clasa a V-a. Mă aştepta o vacanţă pe care o voiam cât mai interesantă. Şi am avut această şansă.

Mama a plecat să însoţească un grup de elevi în tabără la Eforie. L-a luat şi pe Doru. Am rămas cu Nina „să avem grijă” de tata. Trebuia să facem curat, să facem mâncare, să fim atente la modul în care ieşim în lume... Eram destul de mari, dar aveam nevoie de puţin ajutor.

Tanti Tulbu, vecina de scară, îi promisese mamei că ne ajută. Dar noi aveam experienţă. Mama ne antrenase în treburile casei. Aşa că, aveam ambiţia să facem singure şi mâncare.

Vinerea era zi de lapte. (O femeie din Băşcoiel ne aducea lapte şi smântână.) Ne-am gândit să facem pături. Ştiam că tata va fi încântat.

Nu mai făcusem mămăligă. Dar nu ni se părea greu. Am aprins focul în soba din bucătărie, am pus o oală cu apă şi, când aceasta s-a încălzit, am pus sare. Apoi, am adăugat făina de mălai câte puţin, cum o văzusem pe mama, amestecând cu făcăleţul. La un moment dat, mi s-a părut că e prea multă apă. Am luat din apă. Am amestecat mai departe. Acum, compoziţia era prea groasă şi mă temeam să nu se prindă de fundul oalei înainte de a fierbe mălaiul.

- Nina, adu-mi puţină apă!

Am turnat puţină apă rece în oală. Am adăugat şi puţină sare.

Iar aveam o problemă. Acum, era prea moale şi ar fi durat mult timp să devină potrivit de tare. Am luat din apă... Apoi, am adăugat.

După mai multe manevre, am hotărât că mămăliga e gata. Am râs amândouă şi ne-am îmbiat una pe cealaltă să guste, dar nu am gustat. Am continuat să facem păturile.
Într-o cratiţă am pus puţin ulei, un strat de mămăligă, unul de brânză de burduf, apoi mămăligă, brânză... Deasupra, am pus smântână din belşug. Apoi, am băgat cratiţa în cuptor, aşa cum o văzusem pe mama.

Aşteptam glumind pe seama talentului nostru de gospodine. La un moment dat, tanti Tulbu a bătut la uşă.

- Ce faceţi, fetelor?

- Am făcut mâncare.

- V-a reuşit?

- Imediat vine tata şi mâncăm. Dacă vreţi, gustaţi! spun eu şi-i dau doamnei o furculiţă.

Păturile arătau îmbietor. Doamna Tulbu ia puţin, suflă, gustă, apoi mai ia puţin... Nu spune nimic. Noi ne uitam când la ea, când ne aruncam priviri pe furiş. Ştiam cum a decurs procesul de fierbere a mămăligii.

După timpul necesar deliberării, auzim verdictul:

- Aţi făcut o mâncare foarte bună. Credeam că nu vă pricepeţi, dar chiar e foarte bună mâncarea voastră. Şi mai luă o dată din cratiţă.

- Ai văzut, Nina, că e bună?

- Trebuia să fie bună!

Vecina a ieşit voioasă. Noi ne-am abţinut până când ea a închis uşa apartamentului său. Apoi, am luat câte o furculiţă şi am început să o imităm. La început cu grijă, apoi cu curaj. Mămăliga cu brânză chiar era bună.

În timp ce râdeam, a venit tata. Ne-a întrebat de ce suntem atât de vesele. I-am servit, cu un aer serios, masa şi, când l-am văzut că ne laudă, am prins curaj. I-am povestit tot ce am păţit, insistând pe faza cu gustarea preparatului.

- Chiar dacă mămăliga nu era destul de fiartă, cât timp a stat în cuptor, mălaiul s-a umflat destul. Păturile voastre sunt foarte bune.

Prima zi de preparare a prânzului a fost o experienţă reuşită. Aceasta ne-a dat curajul să mai încercăm să facem şi alte preparate. Au urmat budincile în fiecare zi de marţi şi clătitele cu brânză de vaci. Dar de primele pături ne-am amintit peste ani, revăzând scena în care doamna Tulbu a gustat din „preparatul” nostru.

marți, 1 iunie 2010

Cum se recită o poezie

Iarna pusese stăpânire pe oraş. Îmi terminasem lecţiile pentru a doua zi. La lumina veiozei, citeam „Omul invizibil”.

Uşa se deschide şi intră mama. Ne repezim să o ajutăm. Are câteva pachete. După ce aşează cumpărăturile, mama deschide coletul primit de la bunicii din Constanţa. Suntem numai ochi.

Câteva dulciuri, o maşinuţă şi două cămăşuţe de noapte. Cea roz e mai mică. O ia Nina. Eu o iau pe cea bleu.

- Bunica ştie că mie îmi place albastrul, spun cu bucurie. Ce de volănaşe! Ce frumoasă e!

Tata se apropie de noi:

- Cămăşi ca de prinţese. De relon. Sunt sigur că vă plac.

- Şi a mea e foarte frumoasă, spune Nina.

- Să le probăm! Eu nu mai am răbdare!

- Aveţi timp şi după ce mâncăm. Până când mămica aşează masa, vă povestesc ceva. Văd că Doru e ocupat cu maşinuţa.

- Foarte bine! Abia aştept! Îmi plac poveştile tale.

- În timpul războiului, spune tata, ruşii au trecut pe la noi prin ţară, urmărindu-i pe nemţi. Femeile din armata sovietică au văzut un magazin de galanterie şi au făcut cumpărături. Seara, la bal, s-au îmbracat cu rochii cu dantele şi volane. Nu ştiau că sunt cămăşi de noapte.

Râdea Nina, dar eu râdeam în hohote. Îmi aminteam cât ne străduiam noi să ne facem rochii de prinţese pentru serbările şcolare, dar nu ne-am imaginat că ne-am putea îmbrăca în cămăşi de noapte, ca în filmele americane.

Tata ne-a lăsat să râdem. După un timp, am observat că e serios.

- La ce te gândeşti? îl întreb.

- Mi-am amintit ceva.

- Ne spui şi nouă? Masa nu e gata.

Tata ne întreabă dacă ştim poezia: „Păsărică albă-n cioc...”. Nina ne aruncă o privire de reproş. „Cine nu ştie!?”

- Hai şi recit-o frumos!

Nina se codeşte. Mă ridic, improvizez o scenă şi încep:

- „Păsărică albă-n cioc” (şi arăt spre cioc), „Subţirică la mijloc!”(îmi întind gâtul şi mă înalţ pe vârfuri, de parcă nu aş fi destul de deşirată), „Trag cu puşca” (în acest timp întind mâna stângă şi cu dreapta mă prefac că pun degetul aratător pe trăgaci), „Nu ia foc” (spun cu un aer dezamăgit), „Păsărica-i cu noroc!” (iau un aer fericit).

- Destul de bine! Ştii să faci o reverenţă? mă întreabă tata.

- Cum fac reginele din filme?

- Cam aşa.

Şi o imit pe doamna din filmul pe care îl văzusem cu câteva zile în urmă. Dar tata nu e vesel. Încerc să aflu motivul. Le ce se gândeşte?

După un timp, tata îmi face semn să mă aşez lângă el. Şi începe povestirea.

- Eram în spitalul de campanie. În patul de la geam se afla un aviator rănit. A doua zi de când a fost adus, primeşte o vizită: soţia, soacra şi fetiţa lui de 4-5 ani. În câteva minute, fetiţa pleacă de lângă patul tatălui ei. O chem lângă mine. Astfel, cele doua femei pot să vorbească în linişte cu aviatorul. O întreb pe fetiţă cum o cheamă. Nu mai ştiu cum mi-a răspuns. O întreb dacă ştie poezia pe care tocmai ai recitat-o. Ea mi-o spune pe nerăsuflate. Atunci, încerc să fac pe regizorul cu ea. Îi explic cum să facă o reverenţă şi cum să recite artistic. Fata înţelege şi, după două repetiţii, aleargă să-i recite şi tatălui ei poezia. Toţi cei care se aflau în salon o aplaudă.

- A mai venit şi a doua zi?

- Nu. A doua zi, aviatorul nu mai era în salon.

- S-a făcut bine? întreabă Nina.

- Acum, nu-l mai doare nimic.

- Atunci, e bine.

- A doua zi, a murit.

Îmi stăpânesc emoţia şi întreb: „Mai ştii cum îl chema?”. Tata îmi spune un nume. Nu-l reţin.

Mama ne cheamă la masă.

* * *

După mulţi ani, tata îmi dă dosarul în care a scris ceea ce şi-a mai amintit. A trecut prin multe. Citesc pe nerăsuflate cele 120 de pagini dactilografiate.

A doua zi, de dimineaţă, la o cafea:

- Am citit aseară tot ce ai scris. Nu am găsit povestirea cu „artista” pe care ai învăţat-o să spună poezii.

- Sunt şi alte evenimente despre care nu am scris.

- Poate completezi...

- Nu mai scriu, mă înterupe tata. Scrie tu!

- Eu nu ştiu să scriu.

- Poţi să încerci.

- Cum se numea aviatorul?

- Nu ştiu exact: Andreescu, Alexandrescu... Au trecut aproape 50 de ani. Am uitat multe...

Numeralul


În drum spre casă, trec pe la tata. Îl găsesc la birou. Îmi spune să-l aştept. Nu mai are mult şi termină lucrarea.

Merg în sala de repetiţii şi chinui pianul câteva minute. Nu mă ascultă degetele. Nu mă mir: nu am mai cântat de mult.

Pe drum, tata mă întreabă ce am învăţat azi? Am spus că deja ştim să numărăm în ruseşte. Privesc spre tata. Gândurile lui parcă au zburat departe.

- La ce te gândeşti?, îl întreb.

- La o întâmplare din vremea războiului. Eram cazat la o familie din satul în care ajunsesem. Gazda mea avea un copil de vreun an. Mă jucam cu el, în timp ce femeia pregătea ceva de mâncare. Copilul râdea şi chicotea. „Жeнaтe?”, mă întreabă gazda. „Nu mă jenez”, îi răspund. Femeia începe să râdă: „Скoлькo вaм лeт?” Eu prind curaj: „Tpинaцaть один”.

- Aveai 13 ani?, întreb râzând.

- Printre hohote, femeia mă întreabă: „Şi nu credeţi că sunteţi prea tânăr pentru un ofiţer?”.

- Era de înţeles. Ai spus că ai 13 şi un an. Cum să nu râdă?!

- Dar cum trebuia să spun?

- Tридцaть один.

- Am vrut să văd dacă ai fost atentă la şcoală.

- Dar mi-ai povestit ceva de pe front. Îmi mai povesteşti?

- Să mergem mai repede! Ne aşteaptă mama cu masa. Îţi povestesc după ce îţi termini lecţiile.

Aşteptam cu nerăbdare următoarea întâmplare pe care aveam să o aflu. Colegii mă invidiau pentru ceea ce ştiam eu despre război.

Seară de vară

Mă cufund în lectură. Pierd legătura cu lumea. Mă surprinde gălăgia din curte. Astfel de ciripit nu am auzit de mult...

Seară de vară –
gălăgioase vrăbii
în fundul curţii

Ies în grabă. În mărul de vară, vrăbiile ciripesc. Sub măr, Bobiţă, motanul meu.

O pală de vânt –
nemişcat stă motanul
privind speriat

Mă uit la el. Ţine în gură prada: un pui de vrabie. După un moment de cumpănă, văzând vrăbiile care ciripesc disperate, îl mângâi pe Bobiţă şi-i spun: „Bravo, băiete! Îţi meriţi mâncarea. Prea s-au înmulţit vrăbiile în curtea noastră! Şi tu trebuie să-ţi câştigi hrana. Măcar câte o trufanda.”

La barieră

Aştept la barieră. Privesc ceasul. E zece şi cinci minute.

În dreapta, dincolo de şanţul de la marginea şoselei, pe o ridicătură de pământ, nişte tufe. Din ele, mă privesc nişte ochişori curioşi.

Soare arzător –
câteva porumbele
într-un tufiş

În stânga, nişte scaieţi. Parcă şi buruienile aşteaptă trenul. Nici vântul nu adie...

Dar ceva se mişcă!

Umbră de salcâm –
un sticlete cercetând
scaietele mov

Privesc tabloul viu colorat şi regret că nu pot face o poză. Maşinile din faţa mea pornesc motoarele. Trece mărfarul.

Teiul copilăriei

În drum spre casă, trec prin parc. O bancă liberă sub un tei înflorit. Mă aşez şi închid ochii.

Mă văd la sfârşitul primului an de şcoală. Merg în grădină. Un tei înalt, cu tulpina groasă creşte lângă gard. Tata îmi dă câteva crengi şi îmi spune cum să adun florile.

În ziua următoare, plec singură în grădină, mă urc pe gardul a cărui bază e din bolovani. Mă ţin de barele de fier forjat şi mă apropii de trunchiul teiului. Încă puţin şi ajung între două crengi şi mă aşez comod. Am un punct de observaţie într-un loc înmiresmat, numai bun pentru a face planuri de viitor, un loc în care să nu fiu deranjată din meditaţie.

Deschid ochii. Sunt singură. Dar mă urmăreşte mireasma florilor de tei. Şi amintirile.

A-nflorit din nou
teiul copilăriei –
potop de gânduri

Început de an

Concertul de Anul Nou care are loc la Viena este cel mai important eveniment din prima zi a fiecărui an, un balsam pentru suflet şi ochi, dar şi un mod de informare.

Prima zi din an
cu ger de crapă pietrele –
muzica Vienei

Orchestra cântă în Sala de Aur a Musikverein, sală construită în stil baroc, splendid luminată şi împodobită cu frumoase aranjamente florale, aduse, în ziua concertului, din oraşul italian San Remo. Pe ecranul televizorului se proiectează imagini din palatele Vienei sau din jurul fostei capitale a Imperiului Habsburgic. De cele mai multe ori, valsurile şi polcile sunt însoţite de dansatori care evoluează în acele splendide săli sau pe treptele palatelor.


Privesc. Prin minte îmi trec amintiri. Mă revăd împreună cu tata, ascultând la vechiul difuzor concertul din 1967. Parcă o văd pe mama murmurând, împreună cu orchestra, Voci de primăvară.

In acest an, anul Haydn, orchestra cântă şi piese scrise de Franz Joseph Haydn, timp în care sunt difuzate imagini din Muzeul Haydn. Începe Simfonia Despărţirii (în varianta originală Abschied Symphonie). Câte un instrumentist se ridică, îşi ia instrumentul şi iese în linişte. Dirijorul, Daniel Barenboim, se arată nemulţumit, dar piesa este interpretată fără greşeală.


După programul principal, câteva bis-uri.

În Sala de Aur
imnul neoficial al Vienei:
Dunărea Albastră

Apoi muzicienii urează în cor audienţei un An Nou fericit.

Dirijorul se întoarce spre orchestră. Ridică bagheta. Şi renunţă. Se întoarce spre public şi îi face semn să asculte în linişte.

Primele note
din Marşul lui Radetzky –
public serios

Înainte de refren, dirijorul priveşte sala. Spectatorii ştiu ce urmează: păstrează ritmul bătând din palme, mai tare sau în surdină, după cum sunt dirijaţi.

Ultimele minute ale ediţiei cu numărul 70. Amintirile vin în ritm de marş: tata bătând, cu un creion, ritmul în tăblia mesei pe care e părăsit rebusul la care lucra, sora mea mărşăluind în jurul mesei din sufragerie, mama privindu-ne cu drag...

Marşul se-ncheie
în ropot de-aplauze –
concert de Anul Nou


(Haydn a compus Simfonia Despărţirii, varianta originala Abschied Symphonie, pentru a-i atrage atenţia prinţului Esterhazy că muzicanţilor le e dor de casă.)