vineri, 30 noiembrie 2012

Doamna Mimi


Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Era calmă şi ne privea îngăduitoare…
Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că în realitate era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi îmi pretindea să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă chiar decât alţii de vârsta mea…
Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “
Într-o zi, mama mi-a arătat un album cu foi îngălbenite. În loc de fotografii, pe foile de carton erau lipite bucăţele de pânză pe care erau cusute modele. Cele mai multe erau în cruciuliţe, dar se aflau acolo şi modele realizate în punct înaintea acului. La colţurile fiecărei file erau desene făcute cu peniţă, cu cerneală colorată. Mama mi-a povestit  că a făcut albumul când era elevă la Şcoala Normală din Brăila. Toate fetele aveau astfel de albume. Se ajutau între ele, unele au desenat şi pe albumele celor care se pricepeau mai bine să coasă. Fiecare venise cu modele de acasă şi au făcut schimb.
Eram fascinată de acel album. Îl luam uneori doar să-l răsfoiesc, alteori, mă inspiram, încercam să desenez sau să cos câte un model. Alteori, împreună cu mama, alegeam modele pentru un nou lucruşor: şerveţel, periniţă, broderie pe o bluziţă.
Mama se odihnea lucrând, cosând sau tricotând. Atunci, putea să-mi povestească şi despre caietele cu reţete de bucate pe care le completau în şcoală, îmi spunea câte ceva despre persoanele din fotografiile pe care le avea din acea perioadă.
Eram la liceu când mi-a explicat cum se coase în kilim. Ea contura şi mie îmi dădea voie să fac umplutura. La început, mă verifica, apoi, lucram independent. Eu nu aveam timp să cos decât la sfârşitul săptămânii, dar lucram mult în timpul vacanţei.
Uneori consideram că mama era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.
Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“ Şi totuşi, sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.
            Severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor. Toţi o respectau şi o admirau.
            După absolvirea Şcolii Normale, a lucrat la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. A venit în Maramureş în luna decembrie a anului 1947 (cu câteva zile înainte de a împlini 22 de ani).  Acolo, şi-a întemeiat o familie în care soţul, Dumitru Grad, era învăţător. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.
Într-o frumoasă zi de primăvară a anului 2003, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.                                                                                                                                                                                                                                                                     

 

Merită să încerci


            Începuse vacanţa mare. Măriuţa avea mai mult timp la dispoziţie, dar găsea cu ce să-l umple: un film, o carte, un spectacol, o excursie, o vizită la bunici…
            Fetiţa vedea adeseori că oamenii mari mâncau seminţe, în special la meciurile de fotbal. Ea nu avea răbdare să stea pe stadion, dar îi plăceau seminţele.
La colţul străzii, era o femeie care le vindea. Avea şi seminţe de dovleac, dar şi de floarea soarelui. Pe cele de dovleac le dădea dintr-un pahar mai mare, iar pe cele de floarea soarelui din alt pahar, mult mai mic. Măriuţa ar fi mâncat seminţe, dar tata era la o şedinţă şi nu-i putea cere bani.
Gândindu-se ce să facă, a urcat treptele aleii ce ducea în parcul oraşului, locul în care se organizau spectacole în aer liber, în special de sărbătorile naţionale. Era frumos acolo, copaci mari, interesanţi, ştia câteva locuri în care copiii mai mari i-au arătat cuiburi de pasăre. Se plimba singură…
A zărit foişorul hexagonal din care tatăl ei cumpăra bere şi sucuri în zilele de sărbătoare. S-a îndreptat spre el. Era gol. Fetei i s-a părut mai mare decât altă dată. Două bănci erau rupte. Câteva hârtii se mişcau din loc în loc, când venea câte o rafală de vânt. Nu avea cu cine să vorbească.
La un moment dat, şi-a amintit de seminţe. Avea câţiva bani acasă. Acest lucru a înveselit-o:
- Ce-ar fi să cumpăr seminţe din aceşti bani? Câte seminţe mi-ar da femeia? Dacă un pahar costă un leu, de opt bani câte îmi va da? Totuşi, merită să încerc!
A luat-o la fugă spre casă. A luat banii şi a fugit la femeia cu seminţe. A aşteptat să plece toţi cumpărătorii. Văzând-o, vânzătoarea o întrebă:
- Vrei seminţe?
- Aş vrea să cumpăr, dar…
- Nu ai bani…
- Am opt bani. Îmi daţi seminţe?
- Îţi dau.
Gândindu-se că va primi zece, douăsprezece seminţe, fetiţa a întins palma. Femeia a luat  un caiet, a rupt tacticos o foaie, a făcut o pungă şi i-a umplut-o cu seminţe din ambele feluri.
Măriuţa a mulţumit frumos, aşa cum ştia că se cade, şi a plecat fără grabă. Pe drum, se gândea că vânzătoarea i-a dat prea multe seminţe pentru cei opt bani.
Ajunsă acasă, fu întâmpinată de sora ei mai mică. Îi cerea explicaţii pentru că nu o anunţase că pleacă.
- Nu am fugit de tine! Am fost să cumpăr seminţe! Uite câte mi-a dat vânzătoarea!
- Îmi dai şi mie?
- Sigur. Nu eşti tu surioara mea?
- Mulţumesc!
- Să-i mulţumim femeii care a fost atât de darnică! Poate mi-ar fi dat şi fără bani. Dar aşa, mi-a dat mai multe. Ce bine e să fii corect!
Au mâncat împreună seminţele. Măriuţa nu mai era singură.

miercuri, 14 noiembrie 2012

Livia


Zi  frumoasă de toamnă. Complexul studenţesc era ca un stup de albine. Unii veneau cu geamantane grele, alţii plecau la cumpărături…
La etajul trei, Livia, cu coatele sprijinite de pervaz, îi privea pe cei ce veneau. Unul dintre tinerii din grupul care trecea îşi puse geamantanul jos şi, frecându-şi mâinile, îşi roti privirea. Când o zări pe Livia, îi strigă:
- Vezi să nu cazi de acolo!
- N-avea tu grijă !
- Ştii că-ţi stă bine cu capotul acela roşu ?
- Sigur că ştiu!
Fata se retrase. Nu voia să continue un dialog care ar fi putut să deranjeze pe cineva obosit din camera vecină.
Observase că tânărul avea pantofi de lac alb cu negru, ca Fred Astaire, şi vru să-i spună că-i stă bine cu pantofii de bebeluş, dar renunţă la gândul că va auzi ceea ce nu-i va face plăcere.
Seara, s-au întâlnit în holul căminului. El era tot cu pantofii bicolor. Aştepta. Livia se apropie de el :
- Ai trimis s-o cheme?
- Am trimis. Nu ştiu de ce nu vine.
- Dacă vrei, mă duc şi eu s-o caut !
- Chiar te rog ! O cheamă Reli şi stă în camera 35.
Livia urcă treptele în goană. Reveni şi-i spuse că Reli vine îndată. El îi mulţumi.
           A doua zi, când Livia se întorcea de la deschiderea festivă a anului universitar, îl găsi în hol. Se duse la sigur :
            - Oare pe cine aştepţi? Tot pe Reli?
            - Nu e acasă. Am două bilete la ,,Omul, orgoliul şi vendeta’’. Nu vii cu mine?
            - Ba da, dacă mă aştepţi să duc bagajele astea…
            - Vin la şase să te iau.
            - Strigă-mă la geam!
            - Nu ştiu cum te cheamă.
            - Livia. Dar pe tine?
            - Liviu, zise el întinzând mâna.
            - Râzi de mine!
Livia se încruntă.
            - Nici prin gând nu-mi trece!
            - Dacă vrei să te cred, arată-mi legitimaţia!
Liviu scoase din buzunar legitimaţia de student. I-o dădu Liviei. Ea citi repede şi începu să râdă.
- Suntem colegi de grupă…
- Cum? Şi tu eşti la Fizică?

Deformaţie profesională


Mă uit la calendar. E 20 septembrie,  ziua în care s-a născut tata. Ar fi împlinit 99 de ani dacă…
Tocmai a început un nou an şcolar şi mă văd copil clasa a doua. Îmi amintesc că nu înţelegeam tot ce spunea tata, dar el ştia să mă lămurească printr-o povestioară, o glumă, un joc.
Într-o zi, tata a spus: „Cadrele didactice se cunosc de la distanţă. Vorbesc mult, tare şi gesticulează mult”. A observat că-l privesc cu oarecare nedumerire, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat în şoaptă, dacă am văzut cum îşi spun reţetele de prăjituri doamnele învăţătoare. Nu fusesem atentă, nu mă interesase. Atunci, tata îmi arătă o reţetă şi, când vorbea de bătutul albuşurilor, dădea din mâini de parcă avea un tel şi un castron.
- Facem amândoi o tocăniţă de cartofi?
- Facem!
Mama urmărea jocul nostru. Nu era încântată. Tata a văzut-o, dar a continuat pe acelaşi ton.
- Luăm o cratiţă…
Şi tata se prefăcea că ia o cratiţă din dulap.
- O aşezăm pe sobă… Cu grijă, să nu atingem plita cu mâna.
- Luăm sticla cu ulei, spun eu. Deschid dulapul, iau o sticlă, îi scot dopul şi torn în cratiţă, apoi o aşez la locul ei, în dulap.
- Trebuie să ne grăbim, spune tata. Cine curăţă ceapa?
- O curăţ eu!
În timp ce spuneam ce fac, cu mâinile deschideam un dulap imaginar, scoteam dopul sticlei, curăţ o ceapă imaginară, chiar îmi şterg ochii, o tai aşchiuţe şi o arunc în ulei.
- Nu te grăbi! Trebuie să lucrezi finuţ, să nu sară uleiul încins pe tine!
- Sunt atentă. Merg după cartofi!
- Ai grijă de ceapă, să nu se ardă!
- Am înţeles. Amestec ceapa!
Continuam jocul, învârteam cu o lingură imaginară într-o cratiţă imaginară.
Mama se încrunta. Nouă nu ne pasa. Noi eram bucătari. Făceam tocăniţă.
- Ai grijă când pui apa peste ceapă! Să nu sară uleiul! Încă o cană de apă!
- Sunt atentă! Merg să aduc cartofi din pivniţă.
- Ia din plasa aceea de lângă uşă!
- Ai dreptate, sunt eu de acord.
În timp ce curăţ cartofii, tata îi face un semn mamei. Eu îmi văd serios de treabă. Spăl cartofii, îi pun în apa care clocoteşte şi, până fierb cartofii, caut foile de dafin.
- Ne trebuie pătrunjel. Merg eu în grădină să aduc! Trebuie să fie proaspăt!
- Bine, du-te!
- Am adus. Imediat îi tai.
- Lasă, că-l tai eu, spune tata.
Şi îmi arată cum îl toacă mărunt cu muchia mâinii drepte pe palma stângă.
- Tocăniţa e aproape gata. Of, spun eu, nu am pus sare! Imediat o sărez.
Iau solniţa imaginară de pe masă şi, cu trei degete, presar puţină sare peste cartofi. Tata mă ajută. El presară pătrunjelul.
- Tocăniţa e gata! Cine vrea să mănânce?
Nina, sora mea mai mică, vine în fugă cerând tocăniţă.
- Nina, ne-am jucat. Nu e nicio tocăniţă!
- Am mimat numai că facem tocăniţă, spune tata.
- Ce-i aia „mimat”? Adică, ne-am prefăcut? Am dat din mâini ca şi cum ar fi fost adevărat?
- Da, ai înţeles.
După ani şi ani, de câte ori văd persoane care vorbesc mult, tare, care gesticulează în timp ce vorbesc mă întreb dacă nu cumva sunt cadre didactice. De cele mai multe ori, chiar sunt. Ori au lucrat în învăţământ.

vineri, 2 noiembrie 2012

Miciu Piciu


O vecină i-a spus Monicăi că toată noaptea a plâns un pisoi. Al ei fusese lovit de o maşină, dar nu avea putere să plângă. Zăcea întins pe o periniţă.
După ce Blondy, pisoiul Monicăi, a închis ochii, ea a văzut cine mieuna. Era un pisoi cu pete maro asimetric dispuse pe un fond alb. Era flămând. Mieuna sfâşietor. Femeia s-a apropiat de el, a vrut să îl prindă, dar pisoiul a zgâriat-o. A înţeles şi l-a lăsat în pace.
           A doua zi, l-a descoperit în podul magaziei şi i-a făcut prima fotografie. Cu bliţul. Din fotografie priveşte un pisoi speriat cu ochi fosforescenţi.
          
Monica şi-a propus să-l îmblânzească. L-a urmărit, i-a pus mâncare la îndemână, pe acoperişul coteţului găinilor. A văzut că se simte bine în curtea găinilor. Motănelul ieşea din magazie şi se urca pe acoperişul locului unde se găseau cuibarele.
Curtea găinilor era înconjurată cu plasă de sârmă care a fost reparată, completată… Într-un loc, din plasa veche se formase un fel de lingură în care l-a văzut pe mititel dormind la soare.
I-a mai făcut o fotografie. A observat că zgomotul făcut de aparat nu l-a deranjat şi s-a apropiat. A reuşit să-l prindă. I-a mai făcut o fotografie, ţinându-l în mâna stângă. N-a vrut să îl sperie, aşa că, l-a eliberat, după ce l-a mângâiat şi i-a vorbit cu blândeţe.
A doua zi, pisoiul a trecut în grădina vecinilor. Acolo era linişte, nu-l deranja nimeni. Vecinii nu locuiau acolo. Veneau numai când trebuia să adune ceva de prin gradină. În plus, pisoiul putea să treacă din nou la găini în curte şi să bea apă, dacă îi era sete, sau putea să mănânce de la pisicile Monicăi. A văzut şi el unde găseşte ce are nevoie. Femeia s-a bucurat văzând cât de repede s-a acomodat pisoiul.
          
Încet, încet s-a obişnuit cu pisicile casei. A primit numele Miciu Piciu, dreptul să intre în bucătăria de vară, a învăţat să iasă la comandă, dar dormea tot în podul magaziei.
Pe la 16 luni, Miciu Piciu, a dispărut. Monica ştia că şi ceilalţi motani pe care i-a avut au plecat de acasă. S-au întors speriaţi, flămânzi, murdari… Dar s-au întors. Era convinsă că şi acest tânăr motan, crescut şi răsfăţat de ea, va reveni după două săptămâni.
A trecut o lună şi Monica îl visează, îl cheamă la mâncare, îl aşteaptă, e atentă la  modul în care latră căţeluşa. Încă mai speră…

Portăriţa


            Îngrijită bine, hrănită cu mâncare bună, prezentată periodic la medic, vaccinată şi tratată imediat ce apărea câte un simptom de boală, Lady a crescut, s-a făcut frumoasă şi atrăgea ochii tuturor celor care treceau întâmplător pe lângă ea.
            Avea un program destul de lejer, ieşea de două ori pe zi la plimbare. Atunci, trebuia să facă puţin efort. I se părea că e cam grăsuţă. Alerga după mingea de tenis aruncată de Andrei, sărea în râu şi recupera câte o bucată de lemn aruncată de Andrei…
            Un singur lucru îl neliniştea pe Andrei: cum nu avea ocupaţie, Lady sărea şi lingea pe câte un trecător. Unii se speriau când vedeau un lup care se apropia, copiii ţipau… Andrei o certa.
Cel mai mult a avut de îndurat preotul din vecini. Într-o zi, omul era în maşină. Oprise în faţa atelierului de reparaţii să se programeze şi deschisese uşa. Lady a profitat de neatenţia bărbatului şi şi-a pus labele pe genunchii lui, lingându-i cu sârg faţa. Andrei certat-o, dar preotul, îngăduitor din fire, a insistat să o ierte. Lady s-a retras, preotul a închis uşa, dar fereastra rămăsese deschisă. Lady a sărit şi l-a mai dat preotului o mângâiere cu limba. 
Într-o zi, Lady a găsit la râu o minge dezumflată. O aruncase vreun copil supărat că mingea nu mai sare. Pe căţeluşă nu o deranja. Alega după minge şi i-o aducea lui Andrei la picior. El îi dădea mingii o lovitură, iar Lady alerga să o aducă înapoi. Îi plăcea mult acest joc.
A descoperit apoi că nu trebuie să alerge după minge. Îl urmărea pe Andrei până când îşi aranja mingea şi, când el se pregătea să şuteze, Lady sărea şi dădea cu botul în minge.
- Ce bine se descurcă! E bună de portar, spuse un trecător care a văzut ce abilă e Lady. N-am mai văzut una ca asta.
Între timp, s-au apropiat câţiva copii. Lady nu s-a mai dus la ei. Îşi luase în serios antrenamentul de portăriţă. Se simţea bine ca vedetă.