marți, 10 decembrie 2013

Unde e logica?


            Într-o dimineaţă frumoasă de toamna, când lumina blândă te îmbia la plimbare, Elena se gândi să ducă la studioul foto ceva de lucru. Făcuse foarte multe fotografii, dar le ţinea în calculator, le posta pe Facebook, le trimitea prietenilor. De data asta, voia să-i dea prietenei sale  fotografiile pe hârtie. Maria nu avea calculator şi nici nu o tenta să cunoască tehnica modernă de comunicare pe internet.
            Deschise uşa studioului şi se bucură că nu găsi decât un client. Se schimbase persoana care era de serviciu. Pe tânăr nu îl cunoştea. De fapt, avea să-l cunoască, dacă va mai trece pe acolo. Când termină de copiat actele clientului, tânărul i se adresă Elenei:
            - Cu ce vă putem servi?
            - Am două fotografii pe stick. Aş vrea să le faceţi pe hârtie.
            - Desigur. Sunt gata luni după-amiază.
            Între timp, lucrătorul a luat stick-ul. A selectat fotografiile, le-a salvat în calculatorul lui şi i-a întins Elenei stick-ul.
            - Plătiţi înainte…
            - Desigur, spuse Elena, scoţând portofelul. Cât mă costă?
            - Patru lei.
            - Bine, vin marţi după fotografii, pentru ca luni nu pot.
            - Când puteţi, nu e nicio problemă!
            Femeia ieşi, dar nu era lămurită. De ce i-a cerut patru lei pentru două fotografii? Pe perete era un afiş pe care, sub o fotografie 10 / 15, scria 1 leu.
            Nu avu timp să se lămurească. Dădu nas în nas cu o colegă pe care nu o văzuse de mult. Bucuria revederii, o vizită prin noul magazin deschis de curând, poveşti cu copii…
            Marţi, aşa cum promisese, Elena intră în studioul foto. În timp ce primea plicul cu fotografiile, spuse:
            - Nu sunt lămurită. Dacă pe panou scrie „o fotografie 1 leu”, de ce să dau doi lei?
            - N-aţi citit tot! Se precizează că până la trei fotografii, preţul unei bucăţi e de doi lei.
            - Da, e o problemă! Să zicem că vreau trei fotografii. Plătesc şase lei. Dacă vreau patru fotografii, trebuie să plătesc patru lei. Unde e logica?
            Tânărul deschise gura, dar Elena nu-i dădu timp să răspundă.
            - Am înţeles. Vreţi să-i determinaţi pe clienţi să facă o comandă mai consistentă. În acest caz, vor veni mai rar pe aici.
            - Nu eu am stabilit preţul…
            - Şi nici politica… Am înţeles. Totuşi, problema e bună pentru o schiţă.
            Elena salută şi ieşi voioasă din studio. Avea subiectul pe care îl aştepta!
           

           

Fira


           Fira venise la oraş numai ca să scape de gura surorii sale mai mari. Îi plăcea la ea în sat, dar la fabrică putea să câştige mai mult. Unde mai pui că pe feciorii din sat îi cunoştea şi nici unul nu se ridica la nivelul pretenţiilor fetei.

        Timpul a trecut, Fira şi-a întemeiat o familie, au primit un apartament din fondul fabricii şi a cerut un lot pe care să cultive legume şi câteva flori. Îi era dor de viaţa la ţară.

           Într-o zi, Fira era în faţa blocului cu două vecine. Vorbeau despre agricultura pe care o făceau la oraş.

         - Mi-a ieşit pătrunjelul. Începusem să cred că nu mai iese. Am cumpărat încă un plic de sămânţă.

          - Eu am luat răsaduri. Să vedeţi ce frumoase roşii am! Mai mare dragul!

          - Eu nu ştiu de ce nu mi-or ieşit dovlecii.

          - Când i-ai semănat?

          - De vreo două săptămâni. Am avut o pungă în casă… Nu ştiu ce s-o întâmplat, spuse Fira. N-or ieşit unde sămânţa era prăjită?

         - Ba nu, Firă! N-o ieşit pentru că era sărată, îi spuse vecina de la parter, stăpânindu-şi cu greu zâmbetul.

         

Punga magică

            Ioana voia să participe la „Mărul de aur”, concursul de umor de la Bistriţa. O atrăgea tema din acest an: „La omul sărac…”. În timp ce intra în micuţul magazin de la colţul străzii, se gândea ce să scrie.
            Văzuse la televizor reclama cu prepararea puiului la pungă. Parcă ar fi încercat să facă şi ea ceva deosebit în acea zi. Nu făcea prea des experienţe, dar acum visa un copănel de pui delicios.
            Îi ceru vânzătoarei o pungă din acelea la care se făcea reclamă pe toate posturile de televiziune. În timp ce plătea, îi şopti femeii că e luxul pe care şi-l permite în ziua în care a venit pensia.
            Ajunsă în scurt timp acasă, scoase puiul din frigider şi-l porţionă. Apoi, urmărind instrucţiunile de pe ambalajul pungii, aşeză o cratiţă de aluminiu cu preparatul pe un ochi al aragazului. Nu îşi permitea să aprindă focul în cuptorul vechiului aragaz. Ar fi durat prea mult, ar fi consumat prea mult gaz… Pe plită, spera să scurteze timpul coacerii puiului.
            Luă o furculiţă şi încercă să înţepe punga, conform indicaţiilor. Nu reuşi. Încercă din nou. Fără succes. Văzu cuţitul pe masă. Ce-ar fi să folosească vârful ascuţit al acestuia? Zis şi făcut. Numai că punga plesni imediat. Sucul se împrăştie în cratiţă. Puiul s-a prins de fundul vasului. Ioana a fost nevoită să schimbe reţeta din mers. A pus puţină apă în cratiţă şi a continuat prepararea puiului în modul ştiut de ea. Ce a obţinut nu semăna cu ceea ce a văzut la televizor. Friptura ei arăta jalnic.
            În timp ce puiul era pe foc, femeia a aranjat masa. Când a considerat că a terminat pregătirea, îşi invită soţul la masă:
            - Viorele, poftim la masă! Să gustăm!
            - Friptura noastră nu e frumoasă, dar măcar e fierbinte. Şi spui că ai lucrat după indicaţiile de la televizor?
            - Aproximativ. Am încercat. Am câştigat experienţă. Acum, ştiu ce voi scrie pentru concurs, spuse voioasă Ioana.

duminică, 1 decembrie 2013

Trandafirul galben

Zilele erau din ce în ce mai calde. Spaţiile verzi şi parcurile oraşului erau pline de flori. Timpul frumos al începutului de iunie îmbia la visare.
Pentru clasa a şaptea, anul şcolar se încheiase. Timpul ce le rămânea absolvenţilor să se pregătească pentru examenul de absolvire era din ce în ce mai scurt.
Profesorii organizaseră un program de recapitulare şi sistematizare la materiile din care trebuiau să susţină examen. Ceilalţi elevi mai aveau cursuri, dar, în recreaţii, toţi elevii erau liberi şi se vedeau în curtea şcolii.
Într-o zi, câţiva băieţi din clasa a opta au rupt flori de pe gardul unei gospodării aflate lângă liceu. Unii, mai îndrăzneţi, au intrat în curtea femeii şi au rupt şi trandafiri.
Ce să facă băieţii cu florile? Să le ofere fetelor dintr-a şaptea. Cele mai multe fete au primit flori mov, clematite.
Ileana a primit un trandafir galben. Era puţin dezamăgită. Ar fi vrut să primească şi ea o floare mov. Cu mai mulţi ani în urmă fusese cu mama ei la cineva în vizită şi o rugase pe gazdă să-i dea o floare, dar femeia i-a spus că planta aceea e rară şi, dacă îi rupi florile, se usucă. Ileana nu a insistat.  Şi-a spus doar în gând că nu e posibil. 
Trandafirul avea culoarea soarelui, centrul era de o nuanţă mai deschisă, iar marginile petalelor aveau o nuanţă de portocaliu cu o tentă de roz. Ileana îl aşezase pe bancă şi, din când în când îşi arunca ochii spre el. Asculta explicaţiile profesorului de istorie şi nota ceea ce credea de cuviinţă. Şi totuşi, nu putea să nu se gândească la faptul că celelalte fete aveau flori mov, iar floarea ei era galbenă.
La un moment dat, îşi aminti: galbenul e culoarea geloziei. Oare cine i-a dat floarea? De ce? Voia să-i spună ceva? Sau aşa s-a întâmplat…
Pe colegul care îi dăduse trandafirul l-a cunoscut cu puţin timp în urmă. De fapt, atunci s-a întâmplat ceva neobişnuit. Îşi amintea cu lux de amănunte cum a fost.
Mergea spre casă, ca de obicei, cu Anuţa. Aveau cursuri după-amiaza. În acea zi, orarul lor fusese mai încărcat. Se înserase deja.
Un băiat s-a apropiat de fete. A schimbat câteva cuvinte cu Anuţa. În acest timp, Ileana şi-a continuat drumul. Anuţa a ajuns-o din urmă şi a întrebat-o dacă e de acord să facă cunoştinţă cu nişte băieţi. Ileana i-a spus că nu e o prioritate, dar nu are nimic împotrivă. Unele dintre colegele lor aveau prieteni mai mari şi ar fi vrut să ştie cum e să ai un prieten. Era o curiozitate încă stăpânită. Ileana era recunoscută pentru prudenţa de care dădea dovadă în situaţii în care altele s-ar fi aruncat înainte cu ochii închişi. Zodia Ilenei îşi spunea cuvântul.
La semnul pe care l-a făcut Anuţa, cei trei elevi s-au apropiat. Anuţa i l-a prezentat Ilenei pe cel cu care vorbise: „El este Nelu, o rudă din partea mamei”. Ceilalţi doi s-au prezentat singuri: „Eu sunt Florin.” „Iar eu sunt Viorel, colegul lui de bancă.”
Băieţii s-au oferit să le conducă pe fete până acasă. Era prima dată când cineva se oferea să le însoţească şi Ileana se simţea bine în rolul de domnişoară.
Florin era mai înalt, mai îndrăzneţ, se vedea că prietenii lui îl apreciau. Era şeful clasei. Pentru că trotuarul se îngusta, Ileana şi Florin au mers înainte, iar Anuţa şi ceilalţi doi băieţi i-au urmat. Au vorbit în special despre examenul care se apropia. Fiecare din cei trei băieţi avea ceva distractiv de povestit din experienţa proprie. În fond, la examenul de absolvire trebuia să dovedeşti că ai învăţat, că eşti stăpân pe tine şi să dovedeşti că meriţi acel certificat care îţi dădea dreptul să mergi mai departe la liceu sau să te angajezi ca muncitor într-o fabrică. Cele două fete făceau parte din ultima promoţie care încheia ciclul cu şapte clase.
Florin şi Viorel le-au mai condus pe fete şi în seara următoare. Au discutat despre admiterea în liceu, dar şi despre multe altele.
În prima duminică, Ileana se plimba prin parcul oraşului. Era însoţită de fratele ei. Florin s-a apropiat şi a invitat-o pe Ileana la film. Fata i-a spus că trebuie să fie acasă înainte de a se însera, dar mai poate să rămână un timp în parc. Fratele ei a întâlnit un grup de colegi şi i-a lăsat singuri.
Amândoi erau emoţionaţi. Dialogul se înfiripa greu. Mult a fost până când Ileana a început să râdă. Din acel moment, amândoi au devenit mai vorbăreţi. Fiecare a reuşit să demonstreze că e interesant, că a citit mult şi că are simţul umorului.
După revederea în minte a acestor întâmplări, Ileana şi-a propus să-l întrebe direct pe Viorel ce a vrut să spună cu acel trandafir galben. Aştepta cu nerăbdare să sune de ieşire. Întâmplător, şi băieţii aveau ultima oră. Aşa că, au plecat în acelaşi grup spre casă. Viorel le-a spus: „Culoarea însorită a trandafirilor galbeni degajă căldură şi afecţiune. Ei sunt  simbolul prieteniei.”

miercuri, 6 noiembrie 2013

Prima zi de noiembrie

              După ce am trecut prin cimitirul satului Dâncu-Mic, le-am făcut o scurtă vizită rudelor care mai trăiesc în vechea casă a bunicilor. Roboteau în gospodărie. Atunci când ai vaci, cal, porci, găini, bibilici şi o grămadă de câini şi pisici, nu prea mai poţi să stai în faţa televizorului.
            Până când Andrei a făcut obişnuita trecere în revistă a gospodăriei, eu am făcut câteva fotografii pe Moia. Am multe, frumoase din fiecare anotimp, dar cele mai colorate fotografii sunt cele din toamnă.
            Am stat mai puţin ca de obicei. Acasă, ne aştepta soacra. În ultima vreme, nu se descurcă singură. Aşa că, în scurt timp eram în maşină şi goneam spre Cugir. Totuşi, la intersecţia cu drumul spre Mărtineşti, centrul comunei, am oprit să luăm o femeia care voia să meargă la Orăştie. Ne-am bucurat că am fost utili.
            În Orăştie, în staţia de autobuz de lângă piaţă, o tânără făcea semn că merge în direcţia în care mergeam şi noi. Andrei a oprit şi a invitat-o în maşină.
            - Am oprit să iau o fată…
            - Şi aţi luat trei, spuse femeia care ţinea în braţe o fetiţă de vreo doi ani.
            - Unde vreţi să mergeţi? întreabă Andrei.
            - La Vlaicu.
            - Foarte bine.
            Andrei a vrut să spună ceva, dar fiind ocupat cu manevrele ce trebuiau făcute pentru o depăşire, a tăcut.
            - Sunteţi din Maramureş? întreabă femeia care avea chef de vorbă.
            - Eu da, răspund.
            - Cum v-aţi gândit? se miră Andrei. Maşina are număr de Alba.
            - Aveţi pălărie ca moroşenii.
            - Nu neapărat. Vedeţi că e neagră. Îmi amintesc că în Maramureş se poartă pălării verzi, ca frunza.
            - De unde sunteţi din Maramureş? insistă femeia. Noi suntem din Ieud.
- Am stat mai mult în Vişeu. Îmi amintesc ceva din 1964…
- Eu nici nu eram atunci…
- Ne duceau toamna să adunăm recoltele colectiviştilor de pe Valea Izei. Eram într-un camion. La Ieud am trecut prin vadul apei. Maşina s-a oprit. Speriaţi, ne uitam de sus. Nu ştiam ce se va întâmpla. Cu ajutorul unui om din sat, după un timp, şoferul a reuşit să pornească motorul. Ploua şi ne-a lăsat în uşa unei şcoli. Aşteptam să vină alt camion care să ne ducă la Rozavlea.
Am făcut o pauză. Prin minte îmi treceau imagini cu colegii care jucau fotbal de masă, cu monede, pe o catedră. Eu am vrut să mă aşez pe scaunul profesorului. Mi-am adunat pardesiul pe care îl ţineam pe umeri şi m-am aşezat. N-am observat că un coleg a tras scaunul. Am căzut şi, în loc să râd cu ceilalţi colegi, am luat-o la goană printre şi  peste bănci să-l prind pe cel care a făcut acea „glumă”. Nu m-am lovit, dar m-am supărat puţin. L-am ajuns şi atunci mi-a revenit simţul umorului. M-am răstit la el şi cam atât. Ridicasem mâna să-l lovesc, dar am văzut că toţi ochii erau aţintiţi asupra mea. Oricum, eram şefa clasei…
- Aşa era, interveni Andrei. Elevii de la liceu făceau muncă voluntară. Recolta era slabă, vremea proastă şi copiii mergeau să ajute.
- În final, a fost frumos, cu excepţia faptului că ne-a cam plouat, că ne-am murdărit adunând cartofii. Am găsit mult porumb necopt. L-am dus la femeia care ne-a găzduit şi am fiert o parte. Între timp, femeia a copt un ştiulete pe plită. Am gustat. Era foarte bun. Am renunţat la cel fiert.
Am făcut o pauză de câteva minute.
- Poate că cea mai frumoasă amintire a fost aceea a tocăniţei de cartofi pe care ne-au servit-o gospodinele satului. Nici până atunci, nici după aceea, nu am mai mâncat o tocăniţă atât de gustoasă.
- Eraţi flămânzi, completează Andrei.
- Nu cred. Aveam mâncare cu noi. La început, nu am vrut să mănânc.
Mi-am amintit că tatăl meu m-a convins să gust. Venise cu un grup de salariaţi ai casei de cultură, cu microbuzul pe care scria „Caravana culturală”. De altfel, cu microbuzul am mers la Vişeu. Le-am invitat pe cele două fete cu care am dormit două nopţi la femeia din Rozavlea, dar una a preferat să rămână cu colegii de clasă. De altfel, veniseră şi funcţionari de la înteprinderile din Vişeu de Sus să ajute cea mai mare gospodărie colectivă din raion. Despre acest lucru nu le-am mai povestit în maşină.
- Ce faceţi la Vlaicu?
- Mergem la cimitir.
- Nu aveţi flori, observă Andrei. Vă dau eu. Vă rog să puneţi câteva la monumentul lui Aurel Vlaicu!
- La mormânt?, întreabă cea mai tânără dintre femei.
- Nu, la monument. Ştim că a căzut cu avionul lângă Câmpina. Mormântul cred că e la Băneşti…
- A fost foarte frumos la festivităţi. Nu de mult s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui şi au fost spectacole, cuvântări…
- Ştim. Am văzut la televizor.
- Am căutat pe internet date concrete. O prietenă a vrut să participe la concursul de poezie de la Geoagiu şi o creaţie trebuia să se refere la Aurel Vlaicu. Ea nu ştia mare lucru…
La intersecţia dintre şosea şi drumul spre comuna Aurel Vlaicu, femeile au coborât. Au vrut să plătească, dar Andrei le-a oprit.
- Serviciu contra serviciu! V-am adus până aici şi, în schimb, vă rog sa puneţi şi la monument câteva flori! Aveţi aici destule, spuse Andrei întinzând un buchet de crizanteme de toate culorile.
Femeile au găsit un moment favorabil şi au traversat şoseaua. Noi ne-am continuat drumul. Eu, cu gândul că, în urmă cu câţiva ani, am fost de Ziua aviaţiei la monument, unde am lăsat un mare buchet de gladiole roşii, iar Andrei cu gândul că putem trece şi pe la cimitirul din Cugir, pentru a aprinde o lumânare la căpătâiul rudelor şi prietenilor care se odihnesc acolo.

vineri, 1 noiembrie 2013

Sofia


Stând rău cu banii, Sofia a căutat soluţii pentru rezolvarea problemelor ei care păreau că nu se mai termină.

Ea scria: poezie, proză, parodii, epigrame… Scria orice, numai cu gândul la banii pe care i-ar putea câştiga. Spera să mai astupe câteva găuri, nu prea mari, făcute în bugetul ei se femeie singură. De aceea, când a văzut în ziarul local anunţul că va avea loc un concurs naţional de poezie, s-a bucurat. Avea din nou ocazia să arate lumii că e poetă.

Primul drum din acea zi l-a făcut la prietena ei, Valeria, care lucra ca secretară cu jumătate de normă la grădiniţa din apropierea blocului în care se afla garsoniera Sofiei. Valeria nu era ocupată în momentul în care Sofia a bătut la uşă.

- Intră, Sofia! Mă bucur că te văd! Bei cu mine o cafea?

- Servus, Valeri! Mulţumesc, nu beau cafea! Am o problemă…

- Vai de mine! Ce s-a mai întâmplat?

            - Tu, Valeri, tu! Am aflat că, peste o lună, se desfăşoară un concurs de poezie. Tu ştii că eu scriu… Dacă m-ai ajuta puţin…

            - Cu ce te pot ajuta eu?

            - Să mi le scrii la calculator, că eu nu mă pricep.

            - Bine, tu, Sofia! Ţi le scriu, dar nu ştiu cât de repede pot să fac lucrul acesta. Va trebui să îmi dai textele cu vreo săptămână înainte.

            - Aşa o să fac! Aş putea să iau o poezie din cartea mea…

            - Să nu faci asta! La concursuri, se acceptă numai texte nepublicate.

            - Cred că ai dreptate. Poate numai să modific ceva…

            - Care e tema?

            - Nu s-a dat o temă, dar una dintre poezii trebuie să fie dedicată poetului născut în acea localitate în care are loc concursul. Asta ar fi ceva…

            - Să căutăm pe Google!

            - Vezi că mă poţi ajuta? Dacă ai de lucru, te las. Merg la dentist. Mă doare foarte rău măseaua pe care mi-a plombat-o luna trecută…

            - Aşteaptă puţin!

            Valeria scrise repede numele oraşului şi găsi un poet care corespundea cerinţelor. Găsi şi câteva poezii scrise de el. Aşa că, până când Sofia a căutat o adresă în carneţelul din poşetă, Valeria i-a şi dat o foaie printată cu poeziile găsite.

            - Du-te şi scrie! Să mă anunţi când eşti gata!

            Sofia ieşi în grabă. Până la dentist îşi stoarse creierii să găsească o idee demnă de concurs. Totuşi, inspiraţia vine numai când vrea ea.



***



            Sofia făcea mâncare, dar se gândea la poezie. Avea carneţelul pe dulapul din bucătărie. Mergea la piaţă cu carneţelul în buzunar. Chiar şi atunci când spăla, avea carneţelul pe etajera din baie.

Când aştepta să-i vină rândul la dentist, răsfoia carneţelul. Unii o priveau curioşi, alţii se mirau şi rar trecea pe lângă ea o persoană care să nu o privească mirat.

Câteva zile, Sofia a muncit serios. Când spunea că a terminat poeziile, recitea textele şi mai făcea câte o modificare. Totuşi, considera că poate să trimită la concurs ceea ce scrisese.



***



Se trezi de dimineaţă, îşi făcu un ceai, îşi înghiţi pastilele, se îmbrăcă tacticos, ca de obicei, se privi în oglindă de câteva ori, îşi aranjă bretonul, eşarfa, îşi luă poşeta şi ieşi. În câteva minute, era în biroul Valeriei.

- Bună dimineaţa, Valeri!

- Bună dimineaţa! Şezi pe scaunul ăla până când termin de aranjat actele astea! Trebuie să le trimit azi.

- Vezi-ţi de treabă!

Sofia se aşeză, îşi scoase carneţelul şi reciti poeziile. Îndreptă un cuvânt, îngroşă câteva litere, făcu o inversiune…

- Gata! Poate să vină curierul! Să vedem ce ai de lucru!

Spunând astea, Valeria luă carneţelul din mâna prietenei sale, care, surprinsă, nu reuşi să scoată nici un cuvânt.

- Cam greu să scriu după mâzgăliturile astea. N-ai vrea să îmi dictezi? Pot să scriu acum. Mi-am terminat ce aveam de făcut.

Sofia îi dictă poeziile, le recitiră de câteva ori, Valeria scrise şi datele de identificare a poetei, apoi le printă.

- Cred că e bine. Doamne-ajută!

- Să câştigi un premiu! Doamne-ajută!

- Îţi mulţumesc, Valeri! Ce mă făceam fără tine?

- Pentru asta sunt prietenii.

Sofia scoase din poşetă o tabletă de ciocolată amăruie şi o aşeză pe birou.

- Nu te deranja! Nu trebuie să-mi dai nimic!

- Mă supăr dacă mă refuzi. Ştiu că îţi place ciocolata.

- Bine, bine…

Sofia împătură foile şi ieşi. Era hotărâtă să trimită cât mai degrabă plicul la concurs. De emoţie, îi tremurau genunchi. Se opri şi trase adânc aer în piept şi îşi spuse în gând că trebuie să fie calmă.



***



Telefonul sună de dimineaţă. Sofia încă zăbovea în pat. Nu putuse să doarmă din pricina vecinilor. Încerca să-şi imagineze cine ar putea să o sune…

- Bună ziua, doamnă Sofia Toma! Sunt preşedintele juriului concursului de poezie… Vă deranjez pentru a vă anunţa că aţi câştigat premiul al doilea. Felicitări!

Sofia nu reuşea să deschidă gura. Vestea o bucura nespus de mult.

- Bună ziua! Vă rog să mă scuzaţi, dar încă nu-mi vine a crede că visul meu s-a împlinit.

- V-am sunat să vă spun că vă aşteptăm la festivitatea de premiere, în prima sâmbătă din luna mai.

- Vă mulţumesc! Cine a luat premiul întâi?

- Un poet din judeţul Cluj. Nu ştiu dacă îl cunoaşteţi…

- Nu cunosc nici un poet din Cluj.

- Încă nu ştim dacă putem să dăm premiul al treilea unui poet din Alba Iulia. Avem impresia că am mai citit undeva poemele pe care ni le-a trimis.

- Şi eu eram gata să fac o greşeală. Am vrut să trimit un poem care mi-e foarte drag, dar l-am publicat în prima mea carte. Prietena mea m-a oprit.

- Bine aţi făcut că n-aţi trimis poemul! Aveţi o prietenă care se pricepe la concursuri. Ea scrie?

- Încă nu a scris nimic. Îmi scoate mie textele la imprimantă.

- Nu vă mai reţin. Bună ziua!

- Mă bucură mult vestea! Bună ziua!

Sofia sări din pat. În timp ce mergea spre bucătărie, o sună pe Valeria. Ardea de nerăbdare să spună cuiva acea veste care a transformat-o brusc într-o fiinţă energică. Nu mai ştia de când nu a mai simţit atâta elan.

Convorbirea a fost scurtă. Valeria avea de lucru. Cele două prietene s-au înţeles să se vadă după ce Valeria îşi ia copilul de la şcoală.



***



Luna mai a început cu ploi. Sofia nu s-a simţit bine. Abia în a doua săptămână soarele şi-a arătat faţa.

Femeia avea de gând să facă o plimbare. Unde să meargă? La Valeria. O sună şi aranjă o întâlnire în parc. În timp ce copilul se juca, ele puteau să povestească.

- Ştii, Valeri, nu am fost la premiere.

- De ce? Te-ai bucurat atât de mult că ai câştigat…

- M-am enervat! M-a sunat din nou preşedintele juriului şi mi-a propus să contribui cu douăzeci de euro pentru festivitatea de premiere. Motivul? Sunt foarte mulţi invitaţi din alte judeţe şi nu au suficiente fonduri. Cel care a luat premiul întâi nu a venit, pentru că drumul îl costa foarte mult. Au venit din Craiova, Galaţi, Focşani şi Cluj.

- Şi te-a răbdat inima să nu mergi?

- Ştii că sunt ambiţioasă. L-am sunat şi i-am spus că vreau antologia concursului şi nimic mai mult. Gata, m-am lămurit cum e cu concursurile de poezie!

- Nu ţi se pare că renunţi prea repede?

- Nu! Sunt hotărâtă să nu mai particip la nici un concurs!

- Dă-mi voie să nu te cred!

- Sunt dezamăgită. Prea dezamăgită. Nici ăştia nu sunt mai breji ca ăialalţi din … Ştii tu de unde. Nu sunt corecţi. Dacă nu sunt capabili să organizeze un concurs corect, mai bine să stea pe fundul lor!

- Te înţeleg, Sofia, dar prea multe merg rău în ţara noastră. Mulţi învaţă să facă aranjamente de la cei care sunt mai sus ca ei.

- Sunt obosită. Poate e vinovată primăvara. Ştii poezia: „Nu eşti de vină tu!/ De vină-i numai primăvara…”

- Odihneşte-te, nu mai porni televizorul, citeşte-l pe Eminescu şi o să te simţi mai bine! Mai vorbim peste câteva zile.

Sofia plecă acasă hotărâtă să nu mai scrie nimic. Măcar o vreme. Ce va face peste o lună, peste două luni? Va vedea!


joi, 24 octombrie 2013

Dulceaţă de piersici



           Mătuşa Ileana era o femeie în vârstă care locuia singură într-o casă mică de la marginea satului. Avea o grădină şi câţiva pomi. Nu cerea nimic de la nimeni. Se descurca numai cu pensia de urmaş pe care o primea.

            Într-o dimineaţă, a constatat că au căzut prea multe piersici. Nu le putea mânca pe toate, înainte de a se strica. Îi părea rău de fructe, dar nici prin vecini nu erau copii cărora să le dea.

            Îi veni o idee. „Să fac dulceaţă şi voi avea şi la iarnă ceva bun şi aromat! Mai am un kilogram de zahăr.”

            Aşadar, mătuşa Ileana s-a apucat de lucru. A pus piersicile într-o găleată, apoi peste ele a pus apă caldă. A constatat că se poate lua coaja mai uşor. Apoi, spăla bucăţile obţinute după scoaterea sâmburilor şi înlăturarea părţilor strivite într-o oală cu apă rece. În cratiţa în care făcea de obicei dulceaţă, punea un strat din bucăţi de piersică şi-l pudra cu zahăr.

Mătuşa încerca să facă economie ori de câte ori putea. Apa rece din oală era tocmai bună să ude trandafirul. Numai că nu totul iese aşa cum se plănuieşte. Bătrâna a călcat pe o pietricică, oala s-a înclinat şi puţină apă a curs pe piciorul ei. „Aşa, că mi-am luat azi două perechi! Nici n-am terminat cu piersicile şi trebuie să-mi spăl şosetele.”

  După ce aşeză cratiţa la rece, îi duse resturile de piersici vecinului de vizavi. El îi spusese că adună fructe pentru ţuică şi îi spusese să-i ducă, atunci când are, coji, fructe, dulceaţa pe care nu o mănâncă… În schimbul lor, vecinul îi dădea, în fiecare an, o sticlă cu ţuică din care mătuşa îi servea cu câte un păhărel pe cei care o ajutau să taie lemne, să sape grădina, să-i facă vreun serviciu…

Obosită, s-a aşezat pe pat. A aţipit imediat şi a visat că fiersese dulceaţa, dar nu avea borcane. S-a trezit speriată. „Ce vis! Şi ce zi! Parcă toate sunt pe dos.”


Analiza


              Irina era în vizită la Ioana, prietena ei. Primise o scrisoare din Italia şi voia să o citească împreună.

            Gazda aduse o farfurie cu prăjiturele de casă şi două ceşti cu cafea. În timp ce Irina scotea scrisoarea din poşetă, a sunat soneria. Ioana a plecat să deschidă.

            - Intră, intră! Te aşteptam!

            - Bună ziua! Vă deranjez…

            - Nu mă deranjezi. Ia loc!

            - Doamna Ioana, nu pot să stau. Vă rog să achitaţi factura la apă!

            - Sigur. Plătesc şi pentru vecina de alături. E la mare. L-ai găsit pe Popa?

            - Nu a răspuns.

            - O fi la medic. Plătesc şi factura lui.

            - Ce bogată eşti!

            - Sunt mai liberă. Dacă n-aş fi acasă, şi ei mi-ar plăti factura.

            - Vă înţelegeţi bine. Bravo vouă!

În timp ce bărbatul calcula câţi bani trebuie să încaseze, Ioana l-a întrebat ce face fratele lui.

- Ce să facă? E acasă.

- Nu s-a angajat?

- Nu se merită!

- Cum? Nu are rost să lucreze? întrebă Irina.

- Doamnă, să vă povestesc! Fratele meu s-a angajat la fabrică. A primit cinci sute de lei. A lucrat două luni. Apoi s-a gândit că a pierdut mai mult decât a câştigat.

- Cum aşa? A avut carte de muncă, era angajat legal.

- Da, legal, cu carte de muncă, dar fără vechime. A socotit că abonamentul şi pachetul de fiecare zi îl costă, mai ales că nu putea să ia slănină şi ceapa sau zacuscă la fabrică. Apoi, colegii lui mergeau seara la câte un restaurant, bodegă, meci… Asta însemna alţi bani. Nu-i vorbă, mama îi dădea, dar nu din salariul lui. Să nu mai spun că nici mama nu avea ajutor. Până la urmă, şi-a dat demisia.

- Cam aşa e. O ajută acum pe mama, ea îi dă ce are el nevoie, iese când vrea în oraş. Numai un lucru nu are: vechime la pensie.

- E mai de folos mamei în gospodărie. Altfel, cu salariul mic, cu obiceiurile din oraş, parcă nu era o afacere.

- Da, ai dreptate, spuse Irina.

- În ce lume trăim?!

Bărbatul a plecat. Între cele două femei se cuibărise liniştea. Nu le mai ardea de scrisoarea din Italia.


luni, 14 octombrie 2013

Prepeliţa albă


            Iulia locuia la oraş, dar avea casă în cartierul din nord. Puţinul teren din jurul casei îl folosea pentru a cultiva câteva legume şi câteva flori. Parcă ar mai fi făcut ceva. Nu prea ştia ce, dar simţea că are energie nefolosită.

            Soluţia a venit de la radio. Un învestitor povestea cum creşte el prepeliţe japoneze şi ce profit scoate cu mijloace limitate.

În câteva minute, Iulia porni calculatorul, intră pe Google şi dădu o căutare: prepeliţa japoneză. Deschise un document nou şi aşteptă.

În mai puţin de o oră, găsi tot ce avea nevoie. Teoretic. Dar nu era o problemă! Soţul ei avea un prieten tâmplar, vecinii erau amabili şi i-ar fi putut ajuta să încropească o mică fermă. Ba, mai mult, poate ar fi vrut şi ei să crească asemenea păsări, ţinând seamă de calităţile ouălor, în special al ouălor, de prepeliţă japoneză.

După masa de amiază, cei doi soţi s-au instalat comod în grădină, cu câte o ceaşcă de cafea în faţă şi lista cu numerele de telefon obţinute de pe internet. Sunau şi notau. Unii răspundeau că nu au pui, alţii că vând numai ouă… În sfârşit, un cetăţean din Floreşti le-a spus că are o serie de pui de o lună. Dacă doresc, îi pot lua. Abia atunci când păsările au şase săptămâni sunt mature. Oricum, chiar dacă se nimeresc mai mulţi masculi decât sunt necesari, pot să-i taie. Carnea lor e foarte gustoasă.

- Să ne apucăm de lucru! Mai întâi să facem cuştile. Ne ajută Ghiţă. Fata lui e cam anemică şi nu i-ar strica o cură de ouă de prepeliţă.

- Îl chem la noi să discutăm. Îi propun afacerea! El să facă două cuşti şi eu să aduc prepeliţe pentru amândoi.

- E foarte bine! Să vedem şi de amestecul cu care îi vom hrăni pe pui şi, mai apoi,  pe prepeliţe! Va trebui să vezi dacă au îngrăşăminte sau suplimente alimentare la magazinul de furaje.

- Chiar mâine trec pe acolo.

- Mă bucur că voi avea o ocupaţie interesantă! De când m-am pensionat, toată dimineaţa mă învârt numai prin grădină şi nu vorbesc decât cu pisica. Fără ea, mi-ar fi tare urât! Sunt curioasă cum mă voi descurca, dar cred că totul va fi bine.





***



Într-o dimineaţă, în timp ce Iulia punea adăpătorul  în cuşca prepeliţelor, o prepeliţă albă trecu pe lângă mâna femeii şi sări pe pământ. Iulia închise repede cuşca şi plecă să recupereze pasărea. Aceasta ieşi pe trotuar şi, fiindcă avea spaţiu, se ridică în zbor. Zbură câţiva metri, nu prea sus, şi se opri lângă o tufă de trandafir.

Pisica a zărit-o. Iulia se temea ca nu cumva pisica să sară pe prepeliţă.

- Kitty, ajută-mă! Să nu o prinzi! Ieşi în faţa ei!

Ştia cât de bine vânează Kitty. De aceea avea emoţii. Pisica era deşteaptă. Se obişnuise cu  cea care a crescut-o de mică, înţelegea, după tonul vocii, ce trebuie să facă.

Kitty a ajutat-o pe Iulia să dirijeze pasărea spre colţul grădinii. Totuşi, pasărea nu se lăsa prinsă. De câteva ori, Iulia se apropiase periculos de mult de ea, dar prepeliţa albă voia să fie liberă. Culoarea prepeliţei era în avantajul Iuliei, dar prepeliţa avea alt avantaj. Pentru a scăpa, ea se înălţă printre Iulia şi Kitty, surprinzându-le pe amândouă.

Ce să facă femeia şi pisica ei? Îi ieşiră în faţă prepeliţei şi o dirijară din nou în colţul grădinii. De data asta, prepeliţa fu prinsă.

Mergând cu prepeliţa spre cuşcă, Iulia vorbea cu pisica:

- Trebuie să îţi mulţumesc, Kitty! Fără tine, aş fi alergat mult după prepeliţă. M-ai ajutat. Eşti o pisică deşteaptă şi cuminte.

Pisica se gudură pe lângă Iulia, iar aceasta o premie cu o farfurioară de lapte.





***



Într-o dimineaţă, au sosit musafiri din Braşov: fiica Iuliei cu soţul ei şi fetiţa lor, Măriuţa. După salutul şi pupăturile de rigoare, fetiţa alergă să vadă prepeliţele japoneze. Aflase despre ele când îşi sărbătorise împlinirea vârstei de cinci ani.

- Bunico, aşa-i că îmi dai mie prepeliţa albă?

- Ţi-aş da-o, dar tu nu ai unde să o ţii la bloc, nu ai mâncare pentru ea…

- Ne dai tu o pungă cu mâncare.

- Asta nu rezolvă problema. Prepeliţa nu poate să stea singură. Nici o găină nu face ouă când e singură. Păsările au o familie.

- Am înţeles. Găinile au cocoş, fac ouă, pui. Şi prepeliţele au familii?

- Da, şi prepeliţele au familii. Un cocoş are trei neveste. Cocoşul e cel pe care l-ai auzit acum cântând.

- Cântă frumos. Şi tare.

- Vezi, şi asta e o problemă. Vara, cocoşul cântă şi noaptea. Vecinii voştri din bloc nu ar putea să doarmă. Ai putea să le păstrezi curăţenia, dar ce faci cu gălăgia?

- Ştii ceva, bunico? Am găsit soluţia! Prepeliţa albă rămâne la tine, dar e a mea. Ouăle ei le pui bine şi mi le trimiţi mie. E bine?

- Eşti o fetiţă descurcăreaţă. Aşa facem! Îţi trimit ouă de prepeliţă, nu numai de la prepeliţa albă, atunci când vine cineva din Braşov pe la noi. La primăvară, o să punem în incubator şi ouă de la prepeliţa ta. Vom avea mai mulţi pui albi.

- Da, e bine, bunico! M-am gândit să îi dăm un nume prepeliţei mele.

- Sigur. Cum vrei să îi spunem?

- Mariţi.

- E un nume foarte frumos.

- Şi o sărbătorim şi pe ea de ziua mea.

- Acum, să mergem în casă! Vreau să te servesc cu ouă de prepeliţă.

- Foarte bine! Sunt curioasă cum arată şi ce gust au! Să fii cuminte, Mariţi! Acum, eşti a mea!

Măriuţa îi făcu prepeliţei un semn, o prinse de mână pe Iulia şi intrară în bucătărie. Ceilalţi au rămas să studieze cuşca, prepeliţele şi să dezbată problemele pe care bunicii le-au avut cu ele.


marți, 1 octombrie 2013

Normalitate


             Telefonul sună în zori:
            - Bună dimineaţa! Mă scuzaţi că vă deranjez! Am primit o notă telefonică…
            - Bună dimineaţa! Ce grăbită eşti! Bine că am văzut cine mă sună! Ce s-a întâmplat?
- Doamnă Ionescu, vă rog să mă iertaţi! Eu n-am vrut să vă deranjez, dar avem o problemă.
- Spune! Te ascult!
- Am fot anunţaţi că trebuie să vă reţinem impozitul pentru tichetele cadou pe care…
- Le-am primit înainte de a mă pensiona.
- Da. Trebuia să reţinem impozit. Atunci nu s-a specificat. Cineva a calculat impozitul, penalizare la impozitul neplătit şi penalizare la penalizare…
- Cu ce suntem noi de vină? Pentru două sute primite în 2008, cât trebuie să reţineţi acum?
- Aproape două sute.
- Viorel, inginerul, a murit între timp. Dacă muream, cine trebuia să plătească greşelile din 2008?
- Asta nu ştiu. Nu ştiu nici cât se va reţine, nici cum, nici cum se calculează.
- Nu mi se pare corect! Două sute în vremea când eram angajată nu reprezenta mare lucru. Acum, înseamnă a cincea parte din pensie. Mai bine nu ni le dădea…
- Am vorbit şi noi, aici! Cineva ne-a întrebat ce face sindicatul.
- Chiar, ce face? Doarme?
- Ştiţi, nimeni nu vrea să fie lider. Cel care a fost ales nu prea se descurcă.
- Şi nimeni nu poate spune nimic?
- Nu ştiu ce să vă răspund…
- Mulţumesc! M-ai pus în gardă.
- N-am vrut să vă supăr.
- N-ai vrut, am înţeles. Vorba lui Hamlet: „Ceva e putred în Danemarca…” La noi e şi mai rău.
- La revedere!
- Să mă ţii la curent!
- Când am date concrete, vă sun! Sănătate şi numai bine!
Doamna Ionescu aşează telefonul pe masă şi iese în stradă. Are acum un subiect de dezbătut cu vecinele. De data asta, nu despre mâncare sau nepoţi, ci despre harababura din finanţe.


***

            A trecut o săptămână de când a primit acel telefon. Când a văzut cât de frumos zâmbea soarele în geamul ei, doamna Ionescu s-a pregătit să iasă în oraş.
            - Bună dimineaţa! Ce mai faci, Mimi? Nu te-am mai văzut de mult.
            - Nu prea mai ies. Ştii, reumatismul acesta, care trece… dintr-un loc în altul, nu prea îmi dă voie. Şi-apoi, am câteva cărţi pe care vreau să le termin.
            - Ce face Victor?
            - Bine. E la vărul lui. Îl ajută să construiască ceva. Nu prea ştiu eu ce…
            - Se simte bine, din câte văd.
            - Da, se simte bine. E puţin supărat.
            - De ce?
            - Cum de ce? Nu ştii ce au făcut „prietenii” noştri? Ne-au cadorisit…
            - Am auzit. După lungi discuţii, consiliul orăşenesc a aprobat acele tichete cadou pentru noi.
            - Da, ne-au dat…
            - Şi au uitat să spună că trebuiau impozitate. Dacă nu îşi dădeau seama acum, peste puţin timp, s-ar fi prescris, dar cei care au venit recent în control au observat.
            - Victor a spus că sindicatul îi poate da în judecată. Pot să plătească un avocat, cum au făcut şi altă dată.
            - Da. Până s-ar judeca, ar trece timpul. Nu ştiu de ce nu face nimeni nimic. Noi suntem pensionari, iar cei care încă lucrează sunt mai comozi.
            - Am auzit că la unele şcoli au făcut liste şi au început unii să dea banii.
            - Cam cât?
            - Aproape cât au primit. Au rămas cu cadoul de 42 de lei.
            - Eu mă întreb cum de nu s-au sesizat contabilii? Ştii că ei s-au opus mereu când am cerut câte ceva…
            - Nu pot să îmi dau seama.
            În timp ce femeile căutau răspunsuri, contabila liceului trecea pe lângă ele. Mimi a oprit-o.
            - Bună ziua, Rodica! Ştii despre ce discutăm!
            - Pot să bănuiesc.
            - Vrem să găsim o explicaţie pentru întâmplarea cu tichetele cadou.
            - Da. Aţi primit tichetele pe baza unui tabel. Nu s-a specifica atunci că trebuie reţinut impozitul. Între timp, s-au făcut verificări. Orice venit se impozitează. Nu vă ia impozit pe pensie?
            - Ba da, dar nici cu asta nu sunt de acord! Mi-au fost impozitate o dată veniturile. De pensie, care e o parte din venitul de bază, nu trebuie să se atingă!
            - Alţii gândesc altfel.
            - Am înţeles că a fost o bâlbâială a voastră. Cum de nu s-a gândit nici măcar unul dintre voi să spună ceva până la controlul din vara asta? Au trecut atâţia ani.
            - Aveţi dreptate. A fost o greşeală.
            - Eu l-aş pune să plătească pe acel care a greşit! Era în fişa postului să respecte legea. Eu am primit nişte bani în urmă cu cinci ani şi acum îmi luaţi din pensie. Pe ce stat de plată mi-i luaţi?
            - Am făcut listele.
            - Acum v-aţi grăbit…
            - Fiecare aduce banii când poate. Până în octombrie trebuie adusă suma.
            - Credeam că îi reţineţi din pensie.
            - Nu se poate. Aţi semnat pe o lista. Dacă erau pe statul de plată, impozitul ar fi fost reţinut automat.
            - Am înţeles. Nu îmi convine, dar asta e!
            - Nu vă supăraţi, eu trebuie să ajung la Bancă! Bună ziua!
            Cele două doamne au schimbat subiectul. Sub soarele blând de toamnă, povesteau despre nepoţi. Era mai plăcut.