luni, 6 octombrie 2008

Sfârşit de octombrie

Azi, sunt liberă. Îmi invit nepoţelul la plimbare. Vreau să-i arăt cum este oraşul în acest sfârşit de octombrie.

Pe-o bancă de lemn,
adusă de vânt,
o frunză galbenă.

Nepoţelul meu, Lucian, mă întreabă din care copac a căzut frunza. Îi arăt teiul din apropiere. Mergem apoi să vedem şi alte frunze de tei. Culegem cele mai frumoase frunze, mari şi mici, simetrice sau „strâmbe”, cum spune Lucian.

În parc, printre frunzele galbene, se vede o frunză portocalie. „Bunico, şi aceasta e o frunză de tei?” „Nu, aceasta e o frunză de cireş.”

Mergem să culegem frunze aurii, stacojii şi maro.

Legănându-se
în bătaia vântului,
o frunză de arţar.

Cel mai mult îi plac nepoţelului meu frunzele de arţar. Sunt toate nuanţele de la galben pal până la roşu-maro.

După ce culegem destule frunze, mergem acasă. În faţa porţii, o frunză mare de viţă de vie. O luăm. Alcătuim un chip vesel pe „faţa” de viţă. Drept ochi, două castane. Drept nas, o frunză de cireş. Gura, trei frunze mici de păr.

„Bunico, aşa-i că mamei o să-i placă ce am făcut?”, mă întreabă. Nu aşteptă răspunsul. Aleargă să-şi cheme prietenii care să-i vadă „opera”.

Eu zăbovesc lângă poartă. Mă reţin amintirile din copilărie. Tare mult îmi mai plăcea să adun şi să admir frunze. Dar numai toamna.



Plimbare

Azi, vreau să mă plimb. Nu în oraş, că îl cunosc foarte bine. În plus, e caniculă. Prefer o plimbare prin pădure.

Ca orice persoană activă, mă pregătesc să profit din plin de excursie. Îmi iau o găletuşă, aparatul de fotografiat şi o sticlă cu apă. Chiar şi în pădure e foarte cald.

Până la Crucea Romoşelului, merg cu vechea mea Dacie. Apoi, prin poiană.

În apropiere, tufe cu mure. Le culeg pe cele mai frumoase. În scurt timp, găletuşa e plină. Îmi rămâne suficient timp să admir pădurea care începe să îşi schimbe înfăţişarea.

cântec de păsări –
la marginea poienii
cade o frunză

Fac câteva poze. O tufă cu mure, un curpen plin de seminţe, un salcâm cu flori la mijlocul lui august... Pe un fag se caţără o iederă.

raze de soare –
sălbatica iederă
cu frunze roşii

Încă o poză. Şi plec.

De Crăciun

Zori de iarnă…
În lungul pridvorului,
ţopăie o vrăbiuţă.

De sărbători, ne vizităm rudele de la ţară. Azi, mergem la Dâncu Mic. Pe Mureş e ceaţă. Aşteptăm să se ridice. Plecăm pe la ora 10.

Pisica neagră
pândeşte o vrabie.
Nici un nor pe cer.

Nu e nici urmă de zăpadă, dar salcâmii de la marginea şoselei sunt încărcaţi cu chiciură. În stânga, ne atrage atenţia un monument: un cosor de dimensiuni mari. El ne aminteşte de daci.

Trecem pe lângă o tarla verde. Câteva sperietori în culori ţipătoare. Lucerna semănată în toamnă a răsărit, iar căpriorii caută mâncare.

Intrăm în sat. Se-aud zurgălăii căluşarilor care merg din casă în casă. Sunt aşteptaţi cu emoţii, mai ales la casele cu fete de măritat. Acolo, ei joacă învârtita cu fetele, dar şi cu celelalte femei din gospodărie.

Un câine latră
deranjat de zurgălăi.
Soarele-ntre nori…

Câteva scurte vizite… Bătrânii se bucură că ne văd, iar noi promitem să revenim. Amintiri din tinereţe… Noutăţi din sat… Cine cu cine s-a căsătorit, cine a plecat, cine a murit, nu prea mai sunt copii…

Soarele coboară spre vest. E timpul să plecăm. Suntem conduşi de mătuşi, nepoţi… cei aflaţi pe la porţi ne fac cu mâna. Se mai păstrează frumosul obicei de a-i saluta pe toţi cei întâlniţi în drum.

Dintr-un pom, gligaia
priveşte peste câmp.
Nici un şoricel…

De Florii


De Florii, în Ardeal este obiceiul ca oamenii să meargă cu salcie şi lumânări la mormintele rudelor şi prietenilor care îşi dorm somnul de veci. În acest an, mergem la Dâncu-Mic, localitatea de baştină a bunicilor soţului meu.

Lăsăm autoturismul la poarta cimitirului. Slujba s-a terminat, iar cimitirul e pustiu.

După slujbă –
ciugulind firimituri
doi pui din vecini

Urcăm pe cărare. În faţa bisericii sunt trepte, dar noi mergem în dreapta, prin iarbă. La mormântul unui văr şi la al unei mătuşi, punem salcie şi aprindem lumânări.

De pe Moia, se aude cucul. Îmi spun: „Bine că m-ai prins cu bani în buzunar!” Şi tare:

- Trebuia să vin până aici ca să aud cucul…

Din vale se aude un zgomot. Nişte crengi lovite vibrează.

De dimineaţă –
doctorul copacilor
în misiune

Îi răspunde altă ciocănitoare, aflată în nucul din cimitir.

Trecem pe lângă un corcoduş înflorit. Parcă e nins. Mai sus, un mesteacăn cu frunze proaspete şi mâţişori. Se aude un foşnet. Pe deasupra noastră, trece un stol de porumbei.

Mergem spre mormântul bunicilor. În iarbă, ciuboţica cucului şi toporaşi.

Moment de taină –
printre cruci dărâmate
zeci de toporaşi

Aprindem lumânări, aranjăm salcia, ne amintim cât de mult îi plăceau bunicii lăcrimioarele… Dar ele abia îşi scot capetele afară din pământul reavăn. În acest an, Floriile sunt mai devreme.

Aşteptăm să ardă lumânările. A început să sufle vântul şi le aprindem din nou pe cele stinse.

Legănându-se
galbena forsitia –
lângă un mormânt

Pe Vaser

Când am timp, răsfoiesc albume vechi. Azi, am revăzut o poză şi m-au năpădit amintirile…

Terminasem clasa a opta şi nu prea aveam ce face în vacanţă. Într-o zi, mama îmi propune să o însoţesc la Făina, pe Valea Vaserului. Se înţelesese cu câteva prietene să meargă la cules de zmeură. Am fost de acord, cu o condiţie: să nu-mi fixeze o normă.

mijloc de august –
mocăniţa pufăie
urcând printre munţi

Linia ferată trece foarte aproape de râu. Vaserul este când leneş, când se prăvăleşte peste bolovani. Dar mocăniţa merge încet. Dacă aş alerga pe lângă ea, cred că aş ajunge mai repede la Făina. Dar, poate mă înşel.

Pădurea de brad foşneşte. Începe să picure. Cum o sa culegem zmeură? Pe ploaie? Asta nu mă distrează.

Ajungem în ultima haltă. Un canton mic. Şi două cabane din lemn pentru cei care lucrează la exploatarea lemnului. În timp ce mâncăm, se arată soarele.

Un strigăt. Un copil neastâmpărat aleargă spre noi: „Am văzut un şarpe!”. „Sunt vipere pe aici”, ne spune cantonierul. Ne interesăm de urşi. „Ursul nu vine, că are destulă mâncare. Să faceţi gălăgie, dacă vreţi să-l ţineţi departe!”

Urcăm panta însorită. Până nu mă satur, nu pun nici un bob în găletuşă. Apoi, culeg cu spor. Dar, din când în când, privesc pădurea de brad de pe muntele din faţă şi nuanţele calde în care se desfată pomii de lângă linia ferată îngustă.

Lăsăm găleata cu zmeură în grija cantonierului şi, la îndemnul acestuia, mergem să vedem biserica. Acolo, în inima munţilor, lângă graniţa cu Ucraina, muncitorii forestieri, au vrut să aibă un loc în care să pună o lumânare, să se roage, să se reculeagă în momentele de singurătate. Bisericuţa e închisă. Trecem pe lângă ea şi urcăm.

dintre tufe verzi
privesc ochişori negri:
afine coapte

Sunt atât de bucuroasă încât am uitat că nu voiam să muncesc. Adun cu spor şi afine, dar şi flori. Alerg şi vorbesc mult. Mama îmi face semn că nu e frumos. Dar nu prea ţin seamă de sfatul ei. Sunt în sălbăticie.

N-am observat când s-a înnorat. Ceasul arată ora 5. Trebuie să coborâm. Mocăniţa pleacă la 6. Cu sau fără noi.

La vale, trenuleţul, cu un vagon de persoane şi cinci platforme cu lemne, se grăbeşte. Soarele apune înainte de 8. Obosiţi, dar mulţumiţi, nu privim pe ferestre.

drumul şerpuit –
peste pantele abrupte
coboară seara

Pupăza din tei

Vacanţa de vară îmi oferă numeroase prilejuri de a mă întâlni cu nepoţelul meu Lucian. De obicei, mergem în parcul din partea de jos a oraşului. Plimbându-ne, vorbim despre multe lucruri, observăm natura, oamenii…

Într-o zi, ne plimbam prin parcul nostru drag, în care acum, vara, era linişte. Câţiva trecători în vârstă, câţiva copii… De undeva, se auzea un grup de trei sunete. La scurt timp, se repeta…

- Bunico, auzi şi tu ce aud eu?

Da, auzeam. Imediat, mi-am amintit de pupăza lui Ion Creangă. Mă gândeam, cu bucurie, la posibilitatea de a o vedea.

- Da, cred că e o pupăză. În parc sunt mulţi tei. Ascultă! Nu ţi se pare că pasărea spune: pu, pu, pu?

- Ba da! Să ne apropiem de copacul din care se aude! O putem vedea?, întreabă curios Lucian.

- Dacă avem noroc.

tei bătrân în zori –
pupăza moţată
îşi drege glasul

Ne apropiem de tei, în timp ce îi povestesc copilului ce a făcut Nică a lui Ştefan a Petrei. Lucian, curios, îmi pune întrebări, râde, se întristează, dar cel mai mult îi place că pupăza e liberă.

În zgomotul maşinilor care trec pe lângă parc, atenţi să vedem pupăza, nu auzim decât într-un târziu telefonul. Trebuie să plecăm.

plimbare în parc –
pupăza nevăzută
zboară printre copaci