duminică, 23 iulie 2017

O întâmplare din ora de fizică

Clasa a opta, primul nostru an de liceu. Aveam colegi nu numai din raionul Vişeu, ci şi din alte părţi ale regiunii. La sfârşitul primului trimestru, deja ne acomodaserăm cu profesorii, ne cunoşteam destul de bine colegii, ştiam că trebuie să vină în şcoală câţiva profesori care, imediat după examenul de licenţă, au fost încorporaţi.

La început, orele de fizică erau ţinute de doamna profesoară Cornelia Cădaru, diriginta noastră din clasa a cincea. În trimestrul al doilea, la fizică a venit Gheorghe Pop. El era sobru, nu zâmbea niciodată, părea că vrea să păstreze distanţa faţă de elevi. Doamna profesoară avea alt stil. Învăţam cu plăcere fizică.

Printre elevii veniţi din şcolile apropiate era şi o fată slăbuţă, timidă, cuminte. Nu ieşea în evidenţă. Avea, ca orice fetiţă de la ţară, părul lung. Îl purta în codiţe, nefiind bogat, îl împletea şi îl aduna la ceafă într-un fel de coc. Într-o zi, legătura unei codiţe cedase şi Tereza s-a apucat să-şi refacă coafura. Şnurul cu care fusese legat părul rămăsese pe bancă.

La tablă se afla un elev care răspundea cu poticneli. Profesorul ne cerea să completăm, să corectăm răspunsul colegului. Tereza era ocupată, nu intenţiona să răspundă. Neatenţi erau mai mulţi colegi. Cel din spatele Terezei se întinde şi ia bucăţica de pânză tăiată dintr-o cravată veche, o aşează pe banca din spatele lui şi spune: „Ni, zermele!” Zermele, în graiul maramureşean, însemna şarpe. Ceea ce servea legării codiţei colegei mele te putea duce cu gândul la un şarpe.

„Zermele” a fost plimbat până la ultima bancă, apoi a trecut pe ultima bancă a rândului pe care stăteam eu. Tereza terminase de împletit codiţa şi nu o putea lega. Bucată de material înainta. Ajunsese la banca mea.Am luat-o şi m-am întins să i-o dau: băncile noastre erau apropiate.

Sesizând mişcarea neobişnuită, profesorul mă întreabă: „Ce se întâmplă acolo?”. Mă ridic şi răspund pe un ton serios: „Mă fac colegele să râd...”. În acea clipă, colega de bancă, Ioana, pufneşte în râs. Zâmbesc reţinut şi eu. Profesorul spune: „Afară! Amândouă!”.
Ce era să fac? Am ieşit plănuind s-o cert pe Ioana. Din cauza ei, eram dată afară de la oră. Nu ştiu ce i-am spus. Ea a rămas lângă uşa clasei, iar eu m-am îndepărtat. Sala noastră era aproape de sala profesorală şi oricând putea să treacă vreun profesor şi să mă întrebe ce caut pe coridor în timpul orei. Îmi era ruşine. Eram şefa clasei şi trebuia să fiu model...

Când căutam o soluţie, din clasa vecină iese o elevă. O întreb ce oră au. Îmi spune că au educaţie fizică, toată clasa e la stadion. Sunt în sală numai elevii de serviciu. Profit de situaţie şi intru.

Când sună de ieşire sosesc de la stadion colegii din a opta C. Eu ies. Maria, colega mea de clasă mă ia la întrebări: „Pe unde ai umblat?”, „Am fost alături...”, „Profesorul m-a trimis să vă chem la predarea lecţiei. Nu te-am găsit.” Îmi spune ce lecţie au făcut şi deja îmi făceam planul să citesc din carte. Voiam să mă prezint în ora următoare pregătită.

Învăţasem din manual. Nu mi-a părut de loc grea lecţia despre acceleraţia centripetă. A fost chiar amuzant. Am aflat de ce, la gradiniţă, n-am păţit nimic atunci când m-am dat cu calul, leagănul, peste cap.

În timpul orei, mă aşteptam să fiu chemată la tablă. Nu ştiam cum va reacţiona profesorul. Am răspuns la întrebările pe care le-a adresat întregii clase, la cele la care n-au ştiut colegii mei. În final, lucrurile au intrat pe făgaşul firesc. Am participat, la scurt timp, la faza pe şcoală a olimpiadei de fizică. Nimeni nu era supărat.

( Textul va fi inclus într-o carte de amintiri din timpul liceului. )



duminică, 16 iulie 2017

În oraşul meu a sosit circul

          Într-o zi, în parcul oraşului era agitaţie. Printre curioşi eram câţiva copii alertaţi dre locuia pe Obreja.

          În partea dinspre clădirea care aparţinuse unei familii nobile din Vişeu, unde era atunci sediul Comitetului Orăşenesc al Partidului Muncitoresc Român şi al Uniunii Tineretului Muncitoresc, se instala tiribomba sau lighispirul ( Tata îmi spunea că nu e corect linghispir, ci ringhişpil, pentru că în germană se spune ringelspiel.) şi un carusel cu căluţi şi caleşti. În apropierea lor erau câteva construcţii mai mici, în unele dintre ele se ţineau spectacole.

           Am fost într-o zi, însoţită de tata, să văd menajeria. Am văzut acolo câteva animale. Nu arătau prea bine. Văzusem animale mult mai bine îngrijite. Am vrut să văd lupul. Citisem poveşti şi voiam să mă conving că descrierile erau corecte. M-am apropiat de cuşca în care se afla un animal care semăna cu un câine, puţin mai mic, sur şi ciufulit. Lângă el mirosea foarte urât. Atunci am înţeles de ce îl evită caii.

          Am părăsit menajeria şi am trecut prin faţa unei barăci în faţa căreia o persoană făcea reclamă spectacolului. Tata se oprise să discute cu cineva. I-am spus că vreau să văd spectacolul. Mi-a luat bilet şi m-a condus până în sală. Mi-a spus că mă aşteaptă afară.

          În ce consta spectacolul? Pe scenă era o fată care şedea pe o periniţă. Mâinile ei erau nedezvoltate. Le ţinea pe lângă trup. Prezentatoarea ne-a explicat că fata a învăţat să-şi folosească picioarele şi acum reuşeşte să facă lucrurile pe care le facem noi cu mâinile. Reuşeşte să lucreze chiar mai bine decât mulţi oameni sănătoşi. Fata ne-a arătat cum se piaptănă, cum îşi aranjează cocul. A luat două andrele şi a tricotat câteva rânduri. A luat apoi o papiotă, a băgat aţă în ac şi a cusut pe un gherghef. Lucrul ei arăta foarte bine. A încercat să răspundă unor întrebări venite din public, dar vorbea destul de greu şi nu se prea înţelegea. Intervenea prezentatoarea. Ea înţelegea. Am aplaudat şi am lăudat ambiţia şi voinţa ei.

          Am ieşit din sală foarte bucuroasă. Fusese ceva foarte interesant. Nu aveam chef de alt spectacol. Tata m-a întrebat dacă vreau să merg la tioribombă. Nu voiam. Îi vedeam pe cei care se învârteau în lanţuri, roata se învârtea destul de repede, erau legaţi, asiguraţi curajoşii din aer, dar eu aveam o reţinere. Dacă se desprinde din cârlig un scaun, ce se întâmplă cu persoana aflată în scaun? Ar putea să zboare departe şi să cadă pe undeva... N-am întrebat nimic. Mi-am amintit de artificiile de la Constanţa. Mă bucuram că nu a căzut nimeni.

          Dacă am refuzat să „mă dau în lanţuri”, tata mi-a arătat caruselul cu căluţi şi caleşti, mai potrivit pentru vârsta mea. Aveam doar opt ani. M-am aşezat într-o caleaşcă şi-i făceam tatii semn cu mâna. Mi-a plăcut acolo.

          Mai era în parc o baracă în care organizaseră un muzeu. Am intrat cu tata. Am văzut fluturi, gângănii, şerpi formolizaţi, animale defecte: cu două cozi, cu două capete... Dar toate erau în borcane cu formol. Ce m-a împresionat? Un mulaj din gips în care se vedea cum sunt strânse măruntaiele unei persoane care poartă corset. Atunci mi-am spus că e mai bine să fiu sănătoasă decât să mă chinui să arăt altfel decât sunt. Prinţesele şi doamnele din film se chinuiau să arate foarte bine purtând haine la modă în vremea lor. Mă bucuram că moda s-a schimbat, că lumea a înţeles cât de importantă e sănătatea.

Fragment din cartea aflată în lucru cu titlul DE MÂNĂ CU TATA. 


(fotografia e de pe internet)

duminică, 9 iulie 2017

Ce face o fetiţă cuminte

          Mama se înţelesese cu tanti Hermina să îmi brodeze o rochiţă pe care o visam de când eram mică, de când, la Constanţa, bunica m-a învăţat să dansez vals. Rochiţa visată era bleu, cu corsajul brodat la decolteu, fără mâneci, dar cu marginea brodată, şi cu fusta largă. Urma să o coasă tanti Geta, prietena mamei.

          Am fost la magazin cu mama să cumpărăm materialul. Eram foarte încântată şi nerăbdătoare să o văd terminată. Nu era pentru o ocazie anume. Era doar o rochiţă de vară. Oricum, în anul următor i-o dădeam Ninei, pentru că nu mi-ar mai fi fost bună.

           În foarte scurt timp, rochiţa era gata. Tanti Geta croise rochiţele, una mie şi alta Ninei, îi dăduse doamnei Hermina bluziţele să facă broderia, am făcut o probă şi adoua zi mă îmbrăcam cu noua rochiţă.

           Când trebuia să ies în oraş, trimisă de mama, pentru a face mici cumpărături sau să fiu mesager, nu erau telefoane, mă îmbrăcam cu rochiţa bleu.

           Într-o zi, am urcat în Parcul Central al oraşului. Practic, nu eram în „misiune”. Pur şi simplu, mă plimbam. Am mers până la foişor, nu era nimeni în parc, m-am decis să plec acasă.

           Am coborât pe trepte, nu pe drumul lateral, pe unde urcau persoanele care nu puteau merge repede. M-am gândit că aş putea să alerg. Aşa am făcut. Pe fiecare treaptă mi se potriveau doi paşi.
Alergând la vale, am luat viteză, paşii nu mi s-au mai potrivit cu treptele şi, pe ultima treaptă m-am întins pe burtă.

           Eram obişnuită cu căzăturile, genunchii mei erau mereu plini de zgârieturi. Cum aveam viteză mare, am alunecat mai bine de o jumătate de metru pe treaptă. M-am ridicat. Nu mă dureau genunchii, chiar dacă sângerau şi în ei pătrunseseră nisip şi pietricele. Am vrut să-mi scutur de praf rochiţa. În faţă nu mai era nimic. Lateral atârna o bucată de pânză albastră de culoarea cerului.

            De emoţie, nu mă durea nimic, dar îmi părea enorm de rău că deteriorasem mândreţe de rochiţă. Mai aveam o problemă: „Cum să merg cu rochia ruptă printre oameni?”. Până acasă aveam de mers câteva minute. Mi-am adunat restul de fustiţă, bine că era largă, pe lângă mine şi, ţinând cu mâna stângă materialul, am început să sar când pe un picior, când pe celălalt. Cine mă vedea credea că mă joc. Cine să-şi pună întrebări la vederea unei fetiţe de noua ani care sare pe stradă?

            Ajunsă acasă, a trebuit să-i spun mamei pe unde am umblat.
            - Mioriţo, ai stricat bunătate de rochie! Ai purtat-o doar atâtea zile câte au fost necesare să o terminăm! Cum ai reuşit?

            I-am povestit mamei ce am făcut. Mi-am spălat genunchii şi stăteam supărată.

           Nu m-au certat nici mama, care era mai iute din fire, nici tata. Mătuşa a râs. Toţi au apreciat că părerea mea de rău şi învăţătura cu care am rămas sunt suficiente.

(Fotografia este relativ recentă, postată de prietenii din Vişeul de Sus pe pagina "Vişeul pentru nostalgici". Sper să nu se supere!)

Textul va fi inclus în cartea, aflată în lucru, DE MÂNĂ CU TATA.

sâmbătă, 1 iulie 2017

TIMPUL CIREŞELOR AMARE

La mijlocul lunii iunie, în fiecare an, urmăresc un cireş păsăresc crescut în parcul din faţa direcţiunii. A crescut între numeroşii tei care ne îmbată cu parfumul florilor lor. Teii înfloresc pe rând, începând din luma mai, şi încheindu-i revărsarea de parfum delicat la sfârşitul lui iunie, când primii tei deja au fructe.
În aceste zile, în timp ce treceam prin dreptul cireşului, i-am povestit unei prietene cât de mult îmi plac „florile de cireş amar” şi cât mult le place familiei noastre dulceaţa de cireşe amare.
- Viorico, terminasem clasa a treia atunci când am văzut primul cireş sălbatic, în grădina învăţătoarei noastre. Fuseserăm invitaţi de doamna învăţătoare să-i vedem livada şi grădina de pe Arşiţa, dealul dinspre sud al oraşului în care mi-am petrecut copilăria. Cireşele negre, mici, amare nu ne-au plăcut, dar a doua zi, când mama a fiert dulceaţa, am fost foarte încântaţi.
- Şi mama, Dumnezeu s-o odihnească, ne făcea dulceaţă de cireşe...
- Multă vreme n-am avut prilejul să gust această delicatesă. Într-o zi, cineva ne-a invitat la un pahar de socată. Tocmai se sifonase, era numai bună de băut. Acei prieteni aveau în curte un cireş amar. L-am rugat să ne aducă o mână de cireşe. Copiii s-au strâmbat, când le-au gustat, cum am făcut şi noi. Le-am povestit aventura mea cu cireşele din copilărie. Înainte de a pleca acasă, gazda ne-a propus să revenim într-o zi să culegem cireşe.
- Şi v-aţi dus!
- Sigur că ne-am dus. Copiii s-au jucat, iar noi am adunat cireşe. Eram în vacanţă. O zi întreagă mi-am petrecut scoţând sâmburi şi omizi din cireşe. Omizile albe erau uşor de detectat. După o noapte în care cireşele şi-au lăsat sucul în zahărul pe care îl pusesem deasupra lor, am fiert dulceaţa. Am reuşit s-o pun în borcănele mici, le-am lipit etichete şi le-am dus în cămară. Eram foarte mândră de isprava mea.
- Aveai de ce să te bucuri.
- Când au sosit fetele noastre de la clubul copiilor, adunam ultimele cireşe din cratiţă. Le-am îndemnat să guste. N-am făcut decât să le provoc! A trebuit să desfac un borcan să „guste” serios dulceaţa.
- De data asta, le-a plăcut!
- Despre prima lor degustare au avut ocazia să le povestească nu de mult copiilor lor. Au fost în vizită şi i-am servit cu dulceaţă de cireşe făcută cu puţin timp înainte.
- Am un vecin care are un cireş amar. Ai vrea să vii să culegem amândouă?
- Cu multă bucurie! Aştept telefonul tău!

miercuri, 3 mai 2017

POLIŢISTA


În anii '80, Iulia lucra la o şcoală generală cu zece clase. Avea ore de matematică şi fizică la clasele mari şi dirigenţie la clasa a zecea. Şedinţele de consiliu profesoral aveau loc marţea de la ora 18, într-o sală de clasă.

Uneori, şedinţele se preungeau până târziu. Aşa s-a întâmplat într-o seară. Iulia era obosită. Nota în caiet tot ce i se părea interesant. La un moment dat, a aşezat stiloul pe bancă şi asculta ce spuneau colegii. Apoi, gândul i-a fugit la copiii ei. Era ora lor de culcare şi Iulia nu era acasă.

Când s-a încheiat şedinţa, profesoara a închis caietul, l-a pus în geantă şi s-a grăbit să plece. Când a ajuns acasă, copiii dormeau. A pregătit cele trebuincioase pentru dimineaţă şi, profitând că nu era nimic interesant la televizor, s-a culcat.

Dimineaţă, după ce a condus-o pe cea mai mică la grădiniţă, Iulia şi-am luat caietul şi cartea. Voia să-şi pregătească lecţiile. A căutat stiloul. Nu era la locul lui. A scos din poşetă tot, dar stiloul nu era acolo. Atunci şi-am amintit că îl pusese pe bancă. Spera să îl găsească.

A ajuns la şcoală în pauza mare. A întrebat-o pe învăţătoarea care avea ore în sala în care avusese loc şedinţa dacă vreun copil a găsit un stilou.

- Angela, l-am primit în dar de ziua mea. Îmi lăsasem vechiul slilou Flaro pe bancă şi alergasem să prind deschisă cantina. Colegul care m-a văzut a doua zi că scriu cu pix s-a mirat. I-am povestit ce s-a întâmplat şi, în drum spre cantină, m-a invitat să văd expoziţia de rechizite şcolare deschisă la Librăria Universităţii. De acolo a cumpărat un stilou chinezesc Hero bordo şi mi-a spus că nu ştia ce cadou să-mi ia de ziua mea. Am terminat facultatea cu acel stilou, mi-am luat definitivatul cu el, ţin foarte mult la stilou. Din păcate, l-am scăpat o dată şi are o crăpătură acolo unde îl reazem de deget. În ziua în care îl încarc, pe deget am o pată de cerneală.

- Ai un semn de recunoaştere...
- Mai am unul. Având ceva vechime, peniţa s-a tocit. Scrie mai repede înclinat puţin spre stânga.
- Să mergem în clasă!

Cele două doamne au intrat în clasa a treia A.

- Copii, azi o veţi cunoaşte pe doamna profesoară de matematică. Să-i arătăm că suntem o clasă de elevi corecţi şi cuminţi! Vă rog să-mi răspundeţi la câteva întrebări! A găsit cineva un stilou care nu e al vostru?

Văzând că nu răspunde nimeni, învăţătoarea întreabă:

- Aţi văzut la vreun coleg un stilou pe care nu l-a avut până acum?
- Da. Cireşica are stilou. N-a avut niciodată.
- Cireşico, de unde ai stiloul?
- Mi l-a dat unchiul meu...
- Unchiul ei lucrează la IGO, strigă fetiţa care văzuse stiloul.
- Aseară, doamna profesoară şi-a uitat stiloul pe ultima bancă. Cireşico, te rog să ne arăţi stiloul!

Fata aduse stiloul. Era Hero bordo, cu o crăpătură pe partea opusă peniţei.

- E stiloul dumneavoastră?
- Da. Este exact cum vi l-am descris în cancelarie.
- Cireşico, ce ai de spus?
- Vă rog să mă iertaţi! Am greşit. L-am văzut pe bancă atunci când mi-am agăţat haina în cuier.
- Ai recunoscut. Eşti o fată bună, chiar dacă nu ai venit singură să spui că l-ai găsit. Nu suntem supăraţi pe tine! Suntem convinşi că vei fi corectă de acum înainte!
- Dragi copii, vă mulţumesc pentru rezolvarea problemei mele! Sper să ne mai întâlnim!

Bucuroasă că şi-a recuperat stiloul, Iulia ieşi, nu înainte de a-i saluta pe elevi şi pe învăţătoare.

După câţiva ani, Iulia este salutată pe stradă de o poliţistă. Nu o cunoştea, nu ştia ce să spună.
- Doamnă profesoară, nu vă mai amintiţi de mine. Aţi fost în clasa noastră atunci când v-aţi uitat stiloul...
- Mi-am amintit. Ce întâmplare!
- Eu sunt Cireşica. M-am gândit că nu m-aţi pedepsit pentru ceea ce am făcut eu atunci şi am vrut să-i ajut pe toţi cei care au necazuri.
- Frumos din partea ta! Îţi doresc succes în ceea ce faci! La revedere!
Cireşica mulţumi pentru urare şi salută regulamentar. Iulia se bucura că fetiţa din anii '80 şi-a împlinit visul din copilărie.

duminică, 9 aprilie 2017

Toamna la mare

După ce am fost admisă la facultate, m-am gândit că sunt destul de mare pentru a merge singură la Eforie. Am ales luna septembrie. Nu văzusem niciodată cum e marea în timpul toamnei. Bănuiam că e foarte frumos. În plus, mama trebuia să fie la şcoală de la începutul lunii, iar Nina şi Doru mergeau, din 15, la şcoală.
În comparaţie cu alţi ani, aveam avantajul libertăţii depline. Cel puţin, aşa credeam. Bunicii aveau acelaşi program de ani de zile. Bunica, o femeie pedantă, pregătea camerele pentru turişti, bunicul făcea aprovizionarea, iar seara ieşeau la plimbare. Cumpăraseră un aparat de radio cu clape pentru schimbarea canalului şi cu ochi magic. Ascultau în special „Radio vacanţa”. Bunicul citea ziarele şi, ceea ce mă distra, la ora 16 îşi bea obişnuita cafeluţă pe care i-o servea bunica. Nu era cafea naturală, ci Unica. Bunica era responsabilă şi cu organizarea activităţii bunicului. El fusese operat în urma unui ulcer gastric şi ţinea regim.
Eram liberă să fac ce vreau, dar la plajă mergeam cu chiriaşii bunicilor. Aşa era mai sigur. Nu riscam să mi se întâmple ceva neprevăzut.
Unchiul Sever lucra la Eforie-Nord. Era gestionar la un mic magazin. Însoţită de bunica, am făcut prima vizită la „magazinul unchiului”. Autobuzul a oprit vizavi, lângă parc. Am făcut un tur al parcului după câteva zile, când bunica m-a trimis să-i duc ceva unchiului, dar nu m-am îndepărtat de locurile cunoscute.
Într-o seară, unchiul Sever mi-a propus să merg la un film la cinematograful în aer liber din Eforie-Nord. Am mers cu autobuzul de la ora 7 seara. Am observat cât de mândru era unchiul când mergea cu mine prin staţiune.
- Cine-i domnişoara? întreba câte unul dintre prietenii unchiului.
- E nepoata a mea.
- Nu ştiam că ai o nepoată atât de mare...
- E studentă.
Eu mă arătam preocupată de câte o nimica toată, doar ca să nu intru în vorbă cu ei. Ne-am oprit de câteva ori, căutând gumă de mestecat străină. Unchiul Sever m-a condus la cinematograf. După ce mi-am ocupat locul, el a plecat. Urma să vină după mine la terminarea filmului.
Am văzut un filmul SF: Călătorie fantastică. Pe scurt, o echipă de oameni de ştiinţă, într-un submarin, sunt micşoraţi la dimensiunile unui microb şi, cu ajutorul unei seringi, sunt introduşi în carotida savantului care se alesese cu un cheag de sânge în creier în urma unei tentative de răpire. Savantul era menţinut în stare de hipotermie, pentru ca sângele să circule mai încet. Comunicarea cu echipa reală se făcea prin sistem Morse (Wi-Fi, spun cei din film). Din echipaj face parte şi un personaj care doreşte ca secretele omului de ştiinţă să nu fie cunoscute. De aceea, sabota acţiunile echipajului. Planul operaţiunii suferă modificări şi numai pregătirea excepţională a doctorilor şi a ofiţerului de transmisiuni care asigura comunicarea cu echipa care coordona din laborator acţiunea au făcut posibilă distrugerea cheagului din creierul savantului. După o oră, oamenii reveneau la dimensiunile iniţiale. Sabotorul moare digerat de o leucocită, iar ceilalţi membri ai echipajului sunt recuperaţi dintr-o lacrimă a savantului căruia i-au distrus cu un laser cheagul de sânge.
La acea vârstă citeam toate povestirile şi romanele ştiinţifico-fantastice pe care le găseam. Deşi bănuiam că misiunea va fi îndeplinită, am urmărit filmul cu sufletul la gură. Am studiat efectele speciale şi imaginile pe care le vedeam. În plus, din distribuţia filmului făceau parte Stephen Boyd, Raquel Welch şi Edmond O'Brien.
În următoarea sâmbătă, unchiul mi-a promis că mă duce să văd cel mai bun restaurant din staţiune. Şi am mers la „Europa”. La intrare era un „general” pe care unchiul îl cunoştea. I-a spus că sunt nepoata lui şi că sunt studentă.
Unchiul a comandat câte un grătar cu garnitură şi vin roşu. Mie mi-a comandat pepsi. Restaurantul avea orchestră şi ring de dans. După ce am mâncat, am dansat.
- Dansezi bine. Unde ai învăţat?
- Parcă nu ştii... Vals m-a învăţat bunica, în parc, unde dansau ruşii. Tango m-a învăţat tata. Am mers o dată la familia Râhlea, nu ştiu ce sărbătoreau. Ploua şi nu ne-au dat voie în curte. Un timp, ne-am uitat pe fereastră. Eram la etajul întâi. Dar ne-am plictisit. Ceilalţi invitaţi dansau pe muzica unul gramofon. Gazdele aveau plăci. Cred că erau moldoveni. Ştiu că au predat limba rusă. Tata m-a invitat la vals şi, fiindcă a urmat un tango, mi-a explicat cum se dansează.
- Când erai mică spuneai că vei fi cântăreaţă de operetă. Când ţi-ai schimbat preferinţa?
- În clasa a doua, mergeam de două ori pe săptămână la doamna Moldovan. Acolo învăţam, câte o jumătate de oră, să cânt la pian. După un an, nu ştiam nici un cântec. Mă enerva cum număra: „una, doua, treia patra”. Mergeam la pianul şcolii şi, după câteva încercări, îmi reuşea o meodie. Cântam după ureche, ca lăutarii. În clasa a treia n-am mai vrut să merg la pian. Am fost de două ori la un cerc de balet. Nu mi-a plăcut. Am învăţat prea puţin şi nu am dansat deloc. La numărătoarea instructoarei, făceam un fel de gimnastică.
- Ţie nu-ţi place nimic...
- Cum nimic? Eu trebuie să văd un rezultat!
- Ai renunţat definitiv la muzică, la dans...
- Nu chiar. În fiecare an am cântat în cor, în grupul vocal, chiar şi solo. Am dansat în grupurile de dans ale şcolii, balet sau dansuri populare. Nu mai vreau să fiu artistă.
- Ţie nu ţi-a prea plăcut şcoala!
- Să ştii că mă supăr! Am învăţat la toate materiile. Au fost unele materii pe care nu le aveam la suflet, dar învăţam, pentru că îmi plăcea să rezolv probleme. De exemplu, chimia. Nu îmi plăcea să „tocesc” proprietăţi, dar îmi plăceau problemele. Pe scurt, după ce scriai formula, restul era regula de trei simplă.
- Faci ce faci şi tot la matematică ajungi.
- Cu siguranţă, matematica e cea mai frumoasă, cea mai grea şi cea mai utilă materie. Nu oricine o poate învăţa. Mie mi-a plăcut întotdeauna. La început, era doar un instrument de calcul. Apoi a devenit preferata mea.
- La câţi ani ai descoperit că e frumoasă?
- La sfârşitul clasei a cincea, profesoara de matematică ne-a propus să rezolvăm zece probleme recapitulative de la sfârşitul manualului. Mi-am amintit cu o seară înainte de data limită de prezentare a problemelor. Am luat cartea fără prea multă tragere de inimă. Rezolvam mecanic. Apoi, s-a întâmplat ceva: am dat de oproblemă interesantă. Trebuia să aflu câţi ani a trăit Arhimede. Se dădeau câteva relaţii. Am rezolvat problema prin metoda figurativă. A fost o problemă frumoasă, interesantă. Am verificat răspunsul cu cel de la sfârşitul cărţii. Era bun. Atunci cred că a fost momentul în care am decis să acord mai mult timp învăţării matematicii. În fond, puteau să cânte alţii, cei pentru care matematica era o teroare.
- Cum rămâne cu „trebuie să văd un rezultat”?
- La matematică poţi să ajungi la rezultatul unei probleme pe mai multe căi, prin mai multe metode. Şi poţi să verifici dacă ceea ce ai obţinut e corect. De multe ori, poţi şă intuieşti rezultatul. Totul depinde de cât de mult munceşti. Şi de plăcerea cu care munceşti.
- Mai dansăm valsul ăsta şi mergem acasă. Ce spui?
Era prima dată când am întârziat până spre miezul nopţii. Bine că pe litoral circulau autobuze destul de des!
La un chioşc de presă găsisem reviste tipărite în Moldova. Am cumpărat câteva numere din Крокодил (Crocodil), o revistă de umor. Nu mai văzusem astfel de reviste. Acasă citeam publicaţii în franceză, dar revista Uniunea Sovietică era în limba română.
Împreună cu chiriaşii bunicilor, am mers într-o zi la Costineşti. Auzisem că acolo e o atmosferă frumoasă. Aflasem de la Radio vacanţa că la Costineşti se întâlnesc în special studenţii. Am văzut un sătuc, o plajă întinsă, multe chioşcuri, dar nu am fost impresionată. Poate şi pentru că eram într-un grup de persoane cu mult mai mulţi ani ca mine. Nu îndrăzneam să mă îndepărtez de cei care îşi luaseră angajamentul să mă aducă în condiţii bune înapoi.
Singurul lucru neobişnuit care mi s-a întâmplat a fost o neaşteptată amigdalită. Dacă eram acasă sau chiar în Cluj, cumpăram penicilină şi în trei zile eram ca nouă, dar în Eforie nu se vindeau antibioticele fără reţetă. Cu greu a găsit bunica un medic care să îmi scrie o reţetă. Făcusem febră şi nu aveam chef de nimic, nici de citit, nici de ascultat radioul. Îmi luam medicamentele şi în scurt timp adormeam din nou.
Bunica m-a anunţat că am primit o scrisoare. Am luat-o şi am pus-o sub pernă. Am adormit. După o vreme, bunica m-a întrebat: „De la cine e scrisoarea?”. Uitasem de scrisoare. Am deschis-o. Era de la Vasile. Îmi spunea că a fost în permisie şi că Nina i-a dat adresa bunicilor. Deci, chiar cu întârziere, şi-a ţinut promisiunea de a-mi scrie. Ştia că reuşisem la facultate. Era în Arad.
Sejurul meu la Eforie a fost de aproape trei săptămâni. Am plecat la Cluj cu un tren direct. Aveam avantajul că nu trebuia să schimb în Bucureşti. De fiecare dată călătoream cu trenuri directe Baia Mare-Mangalia, Cluj-Mangalia…
Nu cunoşteam nici o persoană din compartiment. Cât timp era lumină, am citit. Apoi, când unul dintre călători a stins lumina pe motiv că fiica lui trebuie să doarmă, am începuit să mă plictisesc. Am ieşit pe culoar. Lângă mine, o doamnă în vârstă fuma. Era plictisită şi ea. Am intrat în vorbă.
- Domnişoară, unde mergi?
- La Cluj.
- Cu cine călătoreşti?
- Singură.
- Şi nu te temi?
- Trenul e plin de călători.
- Da, ai dreptate. Eu am urcat la Bucureşti, dar cred că erai deja în tren...
- Vin de la Eforie-Sud. Am ales trenul direct. Mi s-a părut mai avantajos. Dimineţă merg să fac microfotografia şi după-amiază am un tren direct spre Vişeu.
- Eşti sudentă? În ce an?
- În primul an, dar sunt sigură că mă descurc. Cunosc oraşul.
- Am ajuns în Teiuş. Mă pregătesc să cobor. Merg la Aiud.
Văzând că nu reacţionez cum se aştepta, doamna a considerat că trebuie să-mi explice.
- Am un neam la Aiud, spuse doamna coborând vocea. A fost închis pe motivul că a aţionat împotriva regimului.
Văzând că sunt pe lângă subiect, doamna îşi stinse ţigara şi intră în compartiment după bagaje. Deja se auzea zgomotul pe care îl face trenul la schimbarea liniilor.
Doamna a coborât în staţie, nu înainte de a ne lua rămas bun. Eu am rămas cu nişte întrebări fără răspuns. Ştiam că tata îmi va răspunde la toate.
Am ajuns în Cluj dimineaţa devreme. Am făcut microfotografia şi am luat primul tren spre Vişeu. Rezultatul îl luam la întâi octombrie, la începutul cursurilor, când mă cazam la căminul studenţesc.
Cum e toamna la mare? Frumos, e linişte, frunzele copacilor sunt încă verzi, grădinile sunt încă proaspete, sunt fructe şi legume de tot soiul, dar nu mai e aglomeraţia din august.




miercuri, 8 martie 2017

A sosit!


Recenta mea carte de povestiri, publicată la Editura Zeit, a sosit la Cugir!
Îmi place mult. Sper să placă şi publicului, copiilor de orice vârstă.

duminică, 5 martie 2017

Cutremurul

Ziua de 4 martie a anului 1977 a început frumos. O „babă” frumoasă, am spune. Era senin, începuse să se încălzească, albinele zburau atrase de ghioceii înfloriţi. În unele grădini, înfloriseră primulele şi brânduşele.
De dimineaţă, am mers la cabinetul stomatologic. Mă programase doamna doctor. Molarul de la şase ani avea probleme şi, pentru că o anunţasem pe doamna doctor că sunt însărcinată, mi-a spus că e mai puţin periculos să facă o extracţie decât să-l trateze. Am intrat în cabinet fără să aştept, ca altă dată, minute în şir în faţa uşii. Doamna mi-a explicat că şi molarul de minte ar trebui extras, pentru că, deşi ieşise doar de trei ani, este compromis.
- Cu o sigură injectie rezolvăm ambele măsele!
Am acceptat. La scurt timp, am simţit că îmi amorţeşte limba şi mi se încălzeşte obrazul. Am pus mâinile, care erau de obicei reci, pe rând pe obraz. Doctoriţa a extras primul molar, dar simţeam durerea. Am spus că ajunge, că nu e anesteziată gingia, că vin luni...
- Stai liniştită! Ştiu că rezişti! N-am pus doza normală, ca să nu-i facem rău copilului.
N-am protestat. Totusi, doctoriţa i-a făcut un semn asistentei.
- Nu e cazul să mă ţineţi de mâini! Nu fug!
Odată rezolvată problema, am ieşit suficient de liniştită din policlinică. Era atât de frumos afară! Nu mă grăbeam. Aveam ore după-amiaza, dar mai aveam suficient timp. La un moment dat, am simţit o mişcare în abdomen. La scurt timp, aceeaşi mişcare. „Ştiu că, de regulă, mişcările fătului se simt din luna a patra. Dar nu e prea devreme? Poate efortul de azi...”
Nimic deosebit nu s-a mai întâmplat în orele următoare. Seara, la şase aveam un tren cu care mergeam la Şibot. Schimbam şi ajungeam la Orăştie pe la şapte. Era ziua de naştere a nanei Ana, una dintre surorile soacrei mele. Am plecat împreună cu Maria, cealaltă soră, şi soţul ei. Fetele noastre rămâneau în grija bunicii Ioana, mama soacrei.
Îndată ce am ajuns, nana Ana m-a rugat să fac maioneza. Am făcut-o, nu fără a-mi pune o picătură de ulei pe fusta de tergal nouă, croită pe bie, cum a vrut soacra.
Ne-am aşezat la masă, am gustat din bunătăţi, am povestit. Se terminase vinul din cană şi nana Ana a mers în pivniţă să mai aducă.
- Ce se aude?, întreb. Pe străduţa asta trec maşini grele?
- Linişte! spune nenea Gheorghe. Se aude ceva.
Andrei, soţul meu, şi Silviu, soţul Mariei, cântau. Andrei bătea din picior.
- Nu puteţi cânta fără să scuturaţi casa? Auziţi cum zumzăie geamurile bibliotecii? Şi se leagănă becul...
- Pivniţa nu e sub camera asta! Afară! E cutremur!, spune nenea Gheorghe.
Ne repezim să ne încălţăm. Pe prima cizmă am încălţat-o repid. Până când să mă încalţ cu cealaltă am făcut câteva mişcări ciudate. Parcă eram într-o maşină care circulă pe un drum plin de gropi. Ceilalţi s-au aruncat în ghete şi au ieşit înaintea mea.
Eram afară. Dar şi în siguranţă? De undeva se auzea o voce de femeie: „Săriţi, oameni buni!”. Mă gândeam la ce auzeam şi am schiţat un zâmbet. Pe coama gardului de cărămidă trecea agale un motan miorlăind. Toţi câinii lătrau. M-am uitat în magazia care era deschisă spre curte. Într-un cui era agăţată o coasă care se balansa. Am zâmbit, dar nu le-am spus nimic celorlalţi.
Nana Ana Iese din pivniţă:
- Voi de e sunteţi afără? Nu vi-i frig?
- A fost cutremur...
- Am crezut că mă îmbetai. N-am putut să torn vinul în căntălău. De aia se mişca pivniţa...?
Am intrat în casă. Nu mai cânta nimeni. Toţi comentau.
Uşa se deschide şi intră Doinel, fiul nanei Ana, seralist la liceul din Cugir.
- Sara bună! Aţi văzut cutremurul?
- Acum am intrat. Am fost afară.
- Veneam ca de obicei, vorbind, cântând, jucând cărţi, spunând glume. Înainte de a intra în Orăştie, şoferul nostru a înjurat şi apoi a tras pe dreapta: „N-am mai văzut una ca asta! Parcă nu-i maşina mea!”. A pornit radioul şi aşa am aflat că a fost un cutremur. Bine că am ajuns sănătoşi acasă!
Toată lumea vorbea, fiecare despre altceva, nimeni nu cred că mai asculta. Ne-am liniştit abia pe la miezul nopţii. N-am simţit replici şi am decis să dormim.
Nu ştiu cât sau dacă am dormit. Am moţăit puţin stând comod, dar de câteva ori am simţit că inima îmi bate mai tare. Mă gândeam la fetele pe care le lăsasem la Cugir, ştiam că sunt în siguranţă în casă.
Am aşteptat cu nerăbdare să se facă ziuă. Am plecat cu primul autobuz la Cugir. Fetele se treziseră şi se întreceau să povestească.
- Mamă, Adriana era cu tata mare în sufragerie. Să o fi văzut cum spunea: „ Tata maie, uite cum se mitcă becu' ăla!”... Tata mare a râs şi a spus că e cutremur. Am stat şi ne-am uitat cum se mişca lustra. Când a venit mama mare de la cabinet, a povestit cum s-a legănat puntea când a trecut ea. Tata mare i-a spus şi ei că a fost cutremur. Apoi ne-au trimis la culcare şi nu mai ştim nimic.
Socrii mei îşi luaseră bilete la acceleratul de noapte. Plecau din Cugir cu trenul care ducea la Teiuş muncitorii de la schimbul al doilea. Din Teiuş, luau trenul care ajungea la Bucureşti în zori.
Am mers la şcoală. A fost foarte greu să ţin lecţiile aşa cum mi le gândisem. Elevii erau tulburaţi, obosiţi, fiecare voia să spună ce a simţit şi ce a făcut în seara şi noaptea cutremurului.
- Să vedeţi cum se mişcau paharele în vitrină! Stăm la etajul trei...
- Am ieşit repede afară. Am stat noaptea în stradă.
- Între blocuri? întreb.
- Să vedeţi, tovarăşa dirigintă, ţiganii au fugit în vii!
- Foarte bine au făcut! Acolo nu le cădea nimic în cap. Au un simţ special de conservare sau experienţă de viaţă. Oricum, noi suntem departe de zona seismică Vrancea. Mişcarea tectonică trebuie să traverseze munţii şi slăbeşte în intensitate.
- N-am dormit deloc! Nu mai pot de somn!
Am cerut un manual de fizică. Mă interesa de ce am auzit sunetul jos care anunţa cutremurul. M-am lămurit. E o suprapunere de frecvenţe. O ureche normală percepe vibraţia ca pe un sunet.
Socrii mei au venit duminică seara. Ne-au povestit aventurile lor prin sudul zguduit. Au schimbat trenul, pentru că linia ferată a fost ruptă. Prietenii lor din Bucureşti, care lucraseră la Cugir, au rămas în camere diferite. El nu putea să deschidă uşa care se strâmbase. A rămas în tocul uşii. Vorbeau şi se încurajau. Într-un târziu, i-au ajutat vecinii să iasă din apartament.
Între timp, am văzut la televizor imagini din Bucureşti. Deja circulau veşti cu întâmplări ai căror eroi au fost cugireni. Cei mai mulţi au scăpat uşor. Alţii au fost şocaţi când au văzut cum cad pereţii din jurul lor şi au fost nevoiţi să-i salveze pompierii de pe bucăţica de ciment pe care şi-au petrecut noaptea.
În luna aprilie, un coleg a organizat o excursie cu elevii în Bulgaria. Obiectivul era să vadă locurile în care au luptat românii în Războiul de Independenţă. Mergeam cu două autocare ale Oficiului Judeţean de Turism. În fiecare autocar erau câţiva profesori şi o asistentă medicală. Aveam cazarea la Măgurele, aproape de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară.
Hotelul avea câteva defecţiuni care încă nu fuseseră remediate. Ascensorul nu funcţiona, iar o aripă a clădirii nu avea apă curentă. Elevii îşi duceau apă din camerele colegilor.
Am aşteptat mult în vamă, coloana de maşini de toate dimensiunile era lungă. Am ajuns la Ruse la amiază, cu toate că treziserăm elevii cu noaptea în cap. Am plecat în scurt timp la Plevna. Mergeam ore întregi fără să trecem prin localităţi. Dealurile erau arate şi cultivate. Am oprit doar să mâncăm la amiază şi să cumpărăm cărţi poştale ilustrate. Am văzut, pe dinafară, mausoleul eroilor români. Uşa era încuiată.
Am ajuns seara la Ruse. Ne-am mişcat puţin prin oraş, n-am cumpărat decât gumă de mestecat, cosmetice şi îngheţată pe băţ. Nu am putut pleca din cauza unor elevi care s-au pierdut. Când cei doi şoferi s-au întâlnit aşa cum planificaseră, am făcut schimb de rătăciţi. În final, nu lipsea nimeni.
Am trecut târziu graniţa României. Abia pe la 10 seara am ajuns la masă.
Nu aveam ghid. Explicaţii ne-au dat profesorii de geografie şi istorie.
Şoferii s-au oferit să ne plimbe prin Bucureşti. Toţi eram dornici să vedem şi Bucureştiul, cu riscul de a ajunge târziu acasă. Atunci am văzut urmele dezastrului lăsat de cutremur. Bucureştiul încă nu revenise la normal.

marți, 28 februarie 2017

„COPII DE ORAŞ...”

         Tatăl meu spunea uneori: „Ei, copii de oraş...!”
         Într-o zi, l-am întrebat de ce foloseşte această expresie. Tata începe să povestească:
        - Eram, împreună cu un coleg, în vizită la preotul Ioan, cel care te-a botezat. El avea două fete de vârsta noastră. La un moment dat, cea mică vine cu un ceas deşteptător. Noi doi ascultam explicaţiile. Ileana întorcea ceasul şi rotea minutarul până când ceasul suna. Ce face, ce nu face, scapă ceasul jos. Sărim toţi să recuperăm piesele. Era seară şi nu prea vedeam sub masă. Maria, sora mai mare, ia lampa şi o aşează pe podea să vedem şuruburile. Când toate erau adunate, Maria vrea să agaţe lampa în cui, dar „cuiul” zboară. Era o muscă. Încearcă din nou şi nimereşte musca. De atunci avem vorba asta: „copii de oraş..., agaţă lampa în muscă!”
          - Dar noi nu avem lampă! spun eu.
         - Nu mă refeream la voi, dar şi voi, fiind crescute la oraş, aveţi momente în care vă descurcaţi ca Maria.
          După mai bine de o jumătate de secol, îmi privesc nepoţii.
        Vine nepotul şi rămâne în camera în care laptopul meu era conectat la Facebook. Citeşte câte ceva şi dă peste un filmuleţ cu băbuţele de la Chinteni. Îl distribuie la prieteni, dar uită că e pe contul meu.
         După ce pleacă nepotul, eu mă mir că nu am primit like-uri la nişte distribuiri de la un festival de folclor din Maramureş. După ce mă frământ, mă enervez, văd că sunt schimbate setările. Ce să spun? „Copii de la oraş...”
         Vine nepoţica şi vrea să mângâie pisica. O chemăm, dar „doamna” nu vine. Fetiţa se mulţumeşte şi cu Vini. I-l iau de pe unde se cocoţase, în aşez pe pământ, îl ţin de labe să nu fugă şi Teo se apleacă să-l mângâie. Un ciucure de pe şiretul cu care se leagă căciuliţa fetiţei îl loveşte pe motan. E limpede că motanul o ia la fugă. Se opreşte doar când e în vârful magaziei.
         Îl lăsăm pe Vini şi-l strig pe Fluturaş. Acesta pândea nişte mierle în grădina vecinului. Mierlele zboară şi Fluturaş vine, alunecând prin zăpadă, spre deliciul fetiţei. Îl prind de labe să-l mângâie Teo, dar fata, cu mult entuziasm, se repede la el:
         - Fluturaş, stai să te mângâi!
        Fluturaş se încordează, se smuceşte şi mă zgârie. Mă aleg cu urme... Fluturaş nu e obişnuit cu mişcări bruşte, cu acutele fetiţei. La noi fac gălăgie doar cocoşul şi căţeluşa, dar niciodată fără motiv.
        Îl recuperez pe Fluturaş şi reuşesc să-l ţin. Acceptă mângâielile fetei, care acum îi şopteşte la ureche.
         Ce să mai spun? Îmi amintesc de tata. „Ei, copiii ăştia de la oraş...!”


duminică, 12 februarie 2017

Cânta la Stupca o vioară


În clasa a zecea, învăţam istoria muzicii. Orele erau bogate în audiţii. Îmi amintesc că ţineam unele lecţii în laboratorul de fizică, unde aveam spaţiu pentru picup şi magnetofon.

Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă. Era perioada tezelor şi doamna profesoară Maria Mihalca ( învăţătoarea mea din primii ani de şcoală ) nu voia să îmi încarce programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea „Cânta la Stupca o vioară”. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.

Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc toată cartea. Teme de scris nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept, teză în acea săptămână, dar la matematică. Puteam să citesc. 
 
Am citit până s-a terminat programul la difuzor, adică până la miezul nopţii. Mai aveam puţin, dar prezentarea trebuia făcută la ora următoare de muzică. Puteam să scriu duminică.

Citind cartea, am înţeles cine sunt Berta şi Marta. Ascultam la radio arii din operete şi acea arie a Martei din opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, de Gherase Dendrino, era una dintre cele care îmi plăceau foarte mult. O cântam în timp ce făceam curat prin cameră sau când spălam vase.

Alb covor se-aşterne pe-alei
Din flori gingaşe de tei.
Astăzi, când depărtări ne despart,
Le privesc şi mă-ntreb: «M-ai uitat?»


În zadar te-aştept iar în prag,
În zadar doresc chipu-ţi drag.
Buze arse de dor ne-ncetat te-or chema…
Eşti departe, draga mea…”


* * *

Studentă la Cluj find, am avut ocazia să văd opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, de Gherase Dendrino. Atunci mi s-au lămurit mai multe lucruri pe care nu le-am priceput la şaisprezece ani. Am înţeles cine compusese cântecul, de ce îl cânta Marta, chiar dacă fusese scris pentru Berta.

Am găsit, în urmă cu doi ani, la o librărie online, cartea „Cânta la Stupca o vioara”, de Constantin Ghiban, încă mai am câteva discuri de vinil cu arii din opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, cu arii din opereta „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu, Balada pentru vioară şi orchestră, dar nu pot să le ascult, din pricina unui motor de picup vechi. Bine că sunt postate pe internet!

sâmbătă, 11 februarie 2017

Cum am descoperit poetul

      În timpul examenului de admitere la facultate, m-a găzduit un unchi, văr cu bunica mea dinspre tată. Venea rar pe la noi, dar mi-a oferit posibilitatea să-mi petrec o săptămână cu Diana, fiica lui cu doi ani mai mică decât mine.
      În ziua în care am susţinut proba scrisă la analiză matematică, bucuroasă că am făcut o lucrare foarte bună, m-am grăbit să-i dau vestea unchiului meu. L-am găsit singur în cameră. Aranja nişte coli cu poezii.      
      Eram surprinsă. Ştiam că unchiul meu, înainte de a se pensiona, fusese inginer.
      Observând nedumerirea mea, m-a întrebat dacă citesc poezii. I-am răspuns că, atunci când am timp, când vreau să mă odihnesc, citesc.
      Mi-a întins câteva foi. M-am aşezat şi am citit. Apoi, am luat altele, şi altele...
      Unchiul Dimitrie m-a întrebat care poezie care îmi place cel mai mult. Răspunsul a fost prompt: Brazii.      
      Am petrecut mai bine de o oră citind şi comentând. Am aflat atunci că unchiul meu alegea poezii pentru volumul care urma să apară, în scurt timp, la Editura Dacia. Mi-a mai spus că este membru al Uniunii Scriitorilor.
      Mi se părea că descopăr un alt om. Unchiul Dimitrie avea în ochi o lumină pe care atunci o descopeream. Vocea lui blândă şi domoală, puţin răguşită, mă încânta când îmi povestea despre Săcel, comuna noastră natală.
      Volumul a apărut în 1973, când eu nu mai eram în Cluj.
      După 32 de ani, tot într-o zi de iulie, mă aflam în Săcel pentru o comemorare.
      La biblioteca din căminul cultural, o mână de oameni: rude apropiate. Am evocat personalitatea unui important fiu al comunei: poetul Dimitrie Danciu. Au vorbit: fiul poetului, Horia Danciu, inginerul Ştefan Moţ, învăţătorul pensionar Dumitru Grad, tatăl meu, profesorul Teodor Grad, văr cu noi, primarul comunei şi preotul. Verii mei, Horia Danciu şi Ştefan Moţ au adus din Cluj pachete cu volume de literatură beletristică pe care le-au donat bibliotecii comunale. Atunci, biblioteca a primit numele Dimitrie Danciu.
      Am intervenit în discuţia care s-a desfăşurat pe marginea evenimentului şi am povestit cum l-am descoperit pe poetul Dimitrie Danciu, cum am ajuns, poate şi datorită lui, să scriu poezii. Şi, pentru că am spus că poezia Brazii m-a marcat, cei prezenţi m-au rugat să o citesc. Au citit apoi şi ceilalţi veri ai mei poeziile care au completat cele spuse de noi despre unchiul Dimitrie Danciu.

Textul a apărut în revista Dor de Dor în anul 2006 şi în
Newsletter Cultural @ www.literaturadeazi.ro



Brazii


Numai brazii mai rămân în vreme
Neclintiţi şi pururea semeţi;
Numai brazii poartă albe steme
De lumină grea în dimineţi.

Numai brazii stau pe culmi din veac,
Ploi şi vânturi aprige să-nfrunte.
Numai brazii nalţi şi neamul dac
Suie-mpovăraţi de ani, pe munte.

            Iar când vine toamna peste măguri,
            Arborii de frunze să-i despoaie,
            Numai brazii fremătând prin neguri,
            Nu-şi apleacă fruntea, nu se-ndoaie.