miercuri, 3 mai 2017

POLIŢISTA


În anii '80, Iulia lucra la o şcoală generală cu zece clase. Avea ore de matematică şi fizică la clasele mari şi dirigenţie la clasa a zecea. Şedinţele de consiliu profesoral aveau loc marţea de la ora 18, într-o sală de clasă.

Uneori, şedinţele se preungeau până târziu. Aşa s-a întâmplat într-o seară. Iulia era obosită. Nota în caiet tot ce i se părea interesant. La un moment dat, a aşezat stiloul pe bancă şi asculta ce spuneau colegii. Apoi, gândul i-a fugit la copiii ei. Era ora lor de culcare şi Iulia nu era acasă.

Când s-a încheiat şedinţa, profesoara a închis caietul, l-a pus în geantă şi s-a grăbit să plece. Când a ajuns acasă, copiii dormeau. A pregătit cele trebuincioase pentru dimineaţă şi, profitând că nu era nimic interesant la televizor, s-a culcat.

Dimineaţă, după ce a condus-o pe cea mai mică la grădiniţă, Iulia şi-am luat caietul şi cartea. Voia să-şi pregătească lecţiile. A căutat stiloul. Nu era la locul lui. A scos din poşetă tot, dar stiloul nu era acolo. Atunci şi-am amintit că îl pusese pe bancă. Spera să îl găsească.

A ajuns la şcoală în pauza mare. A întrebat-o pe învăţătoarea care avea ore în sala în care avusese loc şedinţa dacă vreun copil a găsit un stilou.

- Angela, l-am primit în dar de ziua mea. Îmi lăsasem vechiul slilou Flaro pe bancă şi alergasem să prind deschisă cantina. Colegul care m-a văzut a doua zi că scriu cu pix s-a mirat. I-am povestit ce s-a întâmplat şi, în drum spre cantină, m-a invitat să văd expoziţia de rechizite şcolare deschisă la Librăria Universităţii. De acolo a cumpărat un stilou chinezesc Hero bordo şi mi-a spus că nu ştia ce cadou să-mi ia de ziua mea. Am terminat facultatea cu acel stilou, mi-am luat definitivatul cu el, ţin foarte mult la stilou. Din păcate, l-am scăpat o dată şi are o crăpătură acolo unde îl reazem de deget. În ziua în care îl încarc, pe deget am o pată de cerneală.

- Ai un semn de recunoaştere...
- Mai am unul. Având ceva vechime, peniţa s-a tocit. Scrie mai repede înclinat puţin spre stânga.
- Să mergem în clasă!

Cele două doamne au intrat în clasa a treia A.

- Copii, azi o veţi cunoaşte pe doamna profesoară de matematică. Să-i arătăm că suntem o clasă de elevi corecţi şi cuminţi! Vă rog să-mi răspundeţi la câteva întrebări! A găsit cineva un stilou care nu e al vostru?

Văzând că nu răspunde nimeni, învăţătoarea întreabă:

- Aţi văzut la vreun coleg un stilou pe care nu l-a avut până acum?
- Da. Cireşica are stilou. N-a avut niciodată.
- Cireşico, de unde ai stiloul?
- Mi l-a dat unchiul meu...
- Unchiul ei lucrează la IGO, strigă fetiţa care văzuse stiloul.
- Aseară, doamna profesoară şi-a uitat stiloul pe ultitima bancă. Cireşico, te rog să ne arăţi stiloul!

Fata aduse stiloul. Era Hero bordo, cu o crăpătură pe partea opusă peniţei.

- E stiloul dumneavoastră?
- Da. Este exact cum vi l-am descris în cancelarie.
- Cireşico, ce ai de spus?
- Vă rog să mă iertaţi! Am greşit. L-am văzut pe bancă atunci când mi-am agăţat haina în cuier.
- Ai recunoscut. Eşti o fată bună, chiar dacă nu ai venit singură să spui că l-ai găsit. Nu suntem supăraţi pe tine! Suntem convinşi că vei fi corectă de acum înainte!
- Dragi copii, vă mulţumesc pentru rezolvarea problemei mele! Sper să ne mai întâlnim!

Bucuroasă că şi-a recuperat stiloul, Iulia ieşi, nu înainte de a-i saluta pe elevi şi pe învăţătoare.

După câţiva ani, Iulia este salutată pe stradă de o poliţistă. Nu o cunoştea, nu ştia ce să spună.
- Doamnă profesoară, nu vă mai amintiţi de mine. Aţi fost în clasa noastră atunci când v-aţi uitat stiloul...
- Mi-am amintit. Ce întâmplare!
- Eu sunt Cireşica. M-am gândit că nu m-aţi pedepsit pentru ceea ce am făcut eu atunci şi am vrut să-i ajut pe toţi cei care au necazuri.
- Frumos din partea ta! Îţi doresc succes în ceea ce faci! La revedere!
Cireşica mulţumi pentru urare şi salută regulamentar. Iulia se bucura că fetiţa din anii '80 şi-a împlinit visul din copilărie.


duminică, 9 aprilie 2017

Toamna la mare

După ce am fost admisă la facultate, m-am gândit că sunt destul de mare pentru a merge singură la Eforie. Am ales luna septembrie. Nu văzusem niciodată cum e marea în timpul toamnei. Bănuiam că e foarte frumos. În plus, mama trebuia să fie la şcoală de la începutul lunii, iar Nina şi Doru mergeau, din 15, la şcoală.
În comparaţie cu alţi ani, aveam avantajul libertăţii depline. Cel puţin, aşa credeam. Bunicii aveau acelaşi program de ani de zile. Bunica, o femeie pedantă, pregătea camerele pentru turişti, bunicul făcea aprovizionarea, iar seara ieşeau la plimbare. Cumpăraseră un aparat de radio cu clape pentru schimbarea canalului şi cu ochi magic. Ascultau în special „Radio vacanţa”. Bunicul citea ziarele şi, ceea ce mă distra, la ora 16 îşi bea obişnuita cafeluţă pe care i-o servea bunica. Nu era cafea naturală, ci Unica. Bunica era responsabilă şi cu organizarea activităţii bunicului. El fusese operat în urma unui ulcer gastric şi ţinea regim.
Eram liberă să fac ce vreau, dar la plajă mergeam cu chiriaşii bunicilor. Aşa era mai sigur. Nu riscam să mi se întâmple ceva neprevăzut.
Unchiul Sever lucra la Eforie-Nord. Era gestionar la un mic magazin. Însoţită de bunica, am făcut prima vizită la „magazinul unchiului”. Autobuzul a oprit vizavi, lângă parc. Am făcut un tur al parcului după câteva zile, când bunica m-a trimis să-i duc ceva unchiului, dar nu m-am îndepărtat de locurile cunoscute.
Într-o seară, unchiul Sever mi-a propus să merg la un film la cinematograful în aer liber din Eforie-Nord. Am mers cu autobuzul de la ora 7 seara. Am observat cât de mândru era unchiul când mergea cu mine prin staţiune.
- Cine-i domnişoara? întreba câte unul dintre prietenii unchiului.
- E nepoata a mea.
- Nu ştiam că ai o nepoată atât de mare...
- E studentă.
Eu mă arătam preocupată de câte o nimica toată, doar ca să nu intru în vorbă cu ei. Ne-am oprit de câteva ori, căutând gumă de mestecat străină. Unchiul Sever m-a condus la cinematograf. După ce mi-am ocupat locul, el a plecat. Urma să vină după mine la terminarea filmului.
Am văzut un filmul SF: Călătorie fantastică. Pe scurt, o echipă de oameni de ştiinţă, într-un submarin, sunt micşoraţi la dimensiunile unui microb şi, cu ajutorul unei seringi, sunt introduşi în carotida savantului care se alesese cu un cheag de sânge în creier în urma unei tentative de răpire. Savantul era menţinut în stare de hipotermie, pentru ca sângele să circule mai încet. Comunicarea cu echipa reală se făcea prin sistem Morse (Wi-Fi, spun cei din film). Din echipaj face parte şi un personaj care doreşte ca secretele omului de ştiinţă să nu fie cunoscute. De aceea, sabota acţiunile echipajului. Planul operaţiunii suferă modificări şi numai pregătirea excepţională a doctorilor şi a ofiţerului de transmisiuni care asigura comunicarea cu echipa care coordona din laborator acţiunea au făcut posibilă distrugerea cheagului din creierul savantului. După o oră, oamenii reveneau la dimensiunile iniţiale. Sabotorul moare digerat de o leucocită, iar ceilalţi membri ai echipajului sunt recuperaţi dintr-o lacrimă a savantului căruia i-au distrus cu un laser cheagul de sânge.
La acea vârstă citeam toate povestirile şi romanele ştiinţifico-fantastice pe care le găseam. Deşi bănuiam că misiunea va fi îndeplinită, am urmărit filmul cu sufletul la gură. Am studiat efectele speciale şi imaginile pe care le vedeam. În plus, din distribuţia filmului făceau parte Stephen Boyd, Raquel Welch şi Edmond O'Brien.
În următoarea sâmbătă, unchiul mi-a promis că mă duce să văd cel mai bun restaurant din staţiune. Şi am mers la „Europa”. La intrare era un „general” pe care unchiul îl cunoştea. I-a spus că sunt nepoata lui şi că sunt studentă.
Unchiul a comandat câte un grătar cu garnitură şi vin roşu. Mie mi-a comandat pepsi. Restaurantul avea orchestră şi ring de dans. După ce am mâncat, am dansat.
- Dansezi bine. Unde ai învăţat?
- Parcă nu ştii... Vals m-a învăţat bunica, în parc, unde dansau ruşii. Tango m-a învăţat tata. Am mers o dată la familia Râhlea, nu ştiu ce sărbătoreau. Ploua şi nu ne-au dat voie în curte. Un timp, ne-am uitat pe fereastră. Eram la etajul întâi. Dar ne-am plictisit. Ceilalţi invitaţi dansau pe muzica unul gramofon. Gazdele aveau plăci. Cred că erau moldoveni. Ştiu că au predat limba rusă. Tata m-a invitat la vals şi, fiindcă a urmat un tango, mi-a explicat cum se dansează.
- Când erai mică spuneai că vei fi cântăreaţă de operetă. Când ţi-ai schimbat preferinţa?
- În clasa a doua, mergeam de două ori pe săptămână la doamna Moldovan. Acolo învăţam, câte o jumătate de oră, să cânt la pian. După un an, nu ştiam nici un cântec. Mă enerva cum număra: „una, doua, treia patra”. Mergeam la pianul şcolii şi, după câteva încercări, îmi reuşea o meodie. Cântam după ureche, ca lăutarii. În clasa a treia n-am mai vrut să merg la pian. Am fost de două ori la un cerc de balet. Nu mi-a plăcut. Am învăţat prea puţin şi nu am dansat deloc. La numărătoarea instructoarei, făceam un fel de gimnastică.
- Ţie nu-ţi place nimic...
- Cum nimic? Eu trebuie să văd un rezultat!
- Ai rerenunţat definitiv la muzică, la dans...
- Nu chiar. În fiecare an am cântat în cor, în grupul vocal, chiar şi solo. Am dansat în grupurile de dans ale şcolii, balet sau dansuri populare. Nu mai vreau să fiu artistă.
- Ţie nu ţi-a prea plăcut şcoala!
- Să ştii că mă supăr! Am învăţat la toate materiile. Au fost unele materii pe care nu le aveam la suflet, dar învăţam, pentru că îmi plăcea să rezolv probleme. De exemplu, chimia. Nu îmi plăcea să „tocesc” proprietăţi, dar îmi plăceau problemele. Pe scurt, după ce scriai formula, restul era regula de trei simplă.
- Faci ce faci şi tot la matematică ajungi.
- Cu siguranţă, matematica e cea mai frumoasă, cea mai grea şi cea mai utilă materie. Nu oricine o poate învăţa. Mie mi-a plăcut întotdeauna. La început, era doar un instrument de calcul. Apoi a devenit preferata mea.
- La câţi ani ai descoperit că e frumoasă?
- La sfârşitul clasei a cincea, profesoara de matematică ne-a propus să rezolvăm zece probleme recapitulative de la sfârşitul manualului. Mi-am amintit cu o seară înainte de data limită de prezentare a problemelor. Am luat cartea fără prea multă tragere de inimă. Rezolvam mecanic. Apoi, s-a întâmplat ceva: am dat de oproblemă interesantă. Trebuia să aflu câţi ani a trăit Arhimede. Se dădeau câteva relaţii. Am rezolvat problema prin metoda figurativă. A fost o problemă frumoasă, interesantă. Am verificat răspunsul cu cel de la sfârşitul cărţii. Era bun. Atunci cred că a fost momentul în care am decis să acord mai mult timp învăţării matematicii. În fond, puteau să cânte alţii, cei pentru care matematica era o teroare.
- Cum rămâne cu „trebuie să văd un rezultat”?
- La matematică poţi să ajungi la rezultatul unei probleme pe mai multe căi, prin mai multe metode. Şi poţi să verifici dacă ceea ce ai obţinut e corect. De multe ori, poţi şă intuieşti rezultatul. Totul depinde de cât de mult munceşti. Şi de plăcerea cu care munceşti.
- Mai dansăm valsul ăsta şi mergem acasă. Ce spui?
Era prima dată când am întârziat până spre miezul nopţii. Bine că pe litoral circulau autobuze destul de des!
La un chioşc de presă găsisem reviste tipărite în Moldova. Am cumpărat câteva numere din Крокодил (Crocodil), o revistă de umor. Nu mai văzusem astfel de reviste. Acasă citeam publicaţii în franceză, dar revista Uniunea Sovietică era în limba română.
Împreună cu chiriaşii bunicilor, am mers într-o zi la Costineşti. Auzisem că acolo e o atmosferă frumoasă. Aflasem de la Radio vacanţa că la Costineşti se întâlnesc în special studenţii. Am văzut un sătuc, o plajă întinsă, multe chioşcuri, dar nu am fost impresionată. Poate şi pentru că eram într-un grup de persoane cu mult mai mulţi ani ca mine. Nu îndrăzneam să mă îndepărtez de cei care îşi luaseră angajamentul să mă aducă în condiţii bune înapoi.
Singurul lucru neobişnuit care mi s-a întâmplat a fost o neaşteptată amigdalită. Dacă eram acasă sau chiar în Cluj, cumpăram penicilină şi în trei zile eram ca nouă, dar în Eforie nu se vindeau antibioticele fără reţetă. Cu greu a găsit bunica un medic care să îmi scrie o reţetă. Făcusem febră şi nu aveam chef de nimic, nici de citit, nici de ascultat radioul. Îmi luam medicamentele şi în scurt timp adormeam din nou.
Bunica m-a anunţat că am primit o scrisoare. Am luat-o şi am pus-o sub pernă. Am adormit. După o vreme, bunica m-a întrebat: „De la cine e scrisoarea?”. Uitasem de scrisoare. Am deschis-o. Era de la Vasile. Îmi spunea că a fost în permisie şi că Nina i-a dat adresa bunicilor. Deci, chiar cu întârziere, şi-a ţinut promisiunea de a-mi scrie. Ştia că reuşisem la facultate. Era în Arad.
Sejurul meu la Eforie a fost de aproape trei săptămâni. Am plecat la Cluj cu un tren direct. Aveam avantajul că nu trebuia să schimb în Bucureşti. De fiecare dată călătoream cu trenuri directe Baia Mare-Mangalia, Cluj-Mangalia…
Nu cunoşteam nici o persoană din compartiment. Cât timp era lumină, am citit. Apoi, când unul dintre călători a stins lumina pe motiv că fiica lui trebuie să doarmă, am începuit să mă plictisesc. Am ieşit pe culoar. Lângă mine, o doamnă în vârstă fuma. Era plictisită şi ea. Am intrat în vorbă.
- Domnişoară, unde mergi?
- La Cluj.
- Cu cine călătoreşti?
- Singură.
- Şi nu te temi?
- Trenul e plin de călători.
- Da, ai dreptate. Eu am urcat la Bucureşti, dar cred că erai deja în tren...
- Vin de la Eforie-Sud. Am ales trenul direct. Mi s-a părut mai avantajos. Dimineţă merg să fac microfotografia şi după-amiază am un tren direct spre Vişeu.
- Eşti sudentă? În ce an?
- În primul an, dar sunt sigură că mă descurc. Cunosc oraşul.
- Am ajuns în Teiuş. Mă pregătesc să cobor. Merg la Aiud.
Văzând că nu reacţionez cum se aştepta, doamna a considerat că trebuie să-mi explice.
- Am un neam la Aiud, spuse doamna coborând vocea. A fost închis pe motivul că a aţionat împotriva regimului.
Văzând că sunt pe lângă subiect, doamna îşi stinse ţigara şi intră în compartiment după bagaje. Deja se auzea zgomotul pe care îl face trenul la schimbarea liniilor.
Doamna a coborât în staţie, nu înainte de a ne lua rămas bun. Eu am rămas cu nişte întrebări fără răspuns. Ştiam că tata îmi va răspunde la toate.
Am ajuns în Cluj dimineaţa devreme. Am făcut microfotografia şi am luat primul tren spre Vişeu. Rezultatul îl luam la întâi octombrie, la începutul cursurilor, când mă cazam la căminul studenţesc.
Cum e toamna la mare? Frumos, e linişte, frunzele copacilor sunt încă verzi, grădinile sunt încă proaspete, sunt fructe şi legume de tot soiul, dar nu mai e aglomeraţia din august.




miercuri, 8 martie 2017

A sosit!


Recenta mea carte de povestiri, publicată la Editura Zeit, a sosit la Cugir!
Îmi place mult. Sper să placă şi publicului, copiilor de orice vârstă.

duminică, 5 martie 2017

Cutremurul

Ziua de 4 martie a anului 1977 a început frumos. O „babă” frumoasă, am spune. Era senin, începuse să se încălzească, albinele zburau atrase de ghioceii înfloriţi. În unele grădini, înfloriseră primulele şi brânduşele.
De dimineaţă, am mers la cabinetul stomatologic. Mă programase doamna doctor. Molarul de la şase ani avea probleme şi, pentru că o anunţasem pe doamna doctor că sunt însărcinată, mi-a spus că e mai puţin periculos să facă o extracţie decât să-l trateze. Am intrat în cabinet fără să aştept, ca altă dată, minute în şir în faţa uşii. Doamna mi-a explicat că şi molarul de minte ar trebui extras, pentru că, deşi ieşise doar de trei ani, este compromis.
- Cu o sigură injectie rezolvăm ambele măsele!
Am acceptat. La scurt timp, am simţit că îmi amorţeşte limba şi mi se încălzeşte obrazul. Am pus mâinile, care erau de obicei reci, pe rând pe obraz. Doctoriţa a extras primul molar, dar simţeam durerea. Am spus că ajunge, că nu e anesteziată gingia, că vin luni...
- Stai liniştită! Ştiu că rezişti! N-am pus doza normală, ca să nu-i facem rău copilului.
N-am protestat. Totusi, doctoriţa i-a făcut un semn asistentei.
- Nu e cazul să mă ţineţi de mâini! Nu fug!
Odată rezolvată problema, am ieşit suficient de liniştită din policlinică. Era atât de frumos afară! Nu mă grăbeam. Aveam ore după-amiaza, dar mai aveam suficient timp. La un moment dat, am simţit o mişcare în abdomen. La scurt timp, aceeaşi mişcare. „Ştiu că, de regulă, mişcările fătului se simt din luna a patra. Dar nu e prea devreme? Poate efortul de azi...”
Nimic deosebit nu s-a mai întâmplat în orele următoare. Seara, la şase aveam un tren cu care mergeam la Şibot. Schimbam şi ajungeam la Orăştie pe la şapte. Era ziua de naştere a nanei Ana, una dintre surorile soacrei mele. Am plecat împreună cu Maria, cealaltă soră, şi soţul ei. Fetele noastre rămâneau în grija bunicii Ioana, mama soacrei.
Îndată ce am ajuns, nana Ana m-a rugat să fac maioneza. Am făcut-o, nu fără a-mi pune o picătură de ulei pe fusta de tergal nouă, croită pe bie, cum a vrut soacra.
Ne-am aşezat la masă, am gustat din bunătăţi, am povestit. Se terminase vinul din cană şi nana Ana a mers în pivniţă să mai aducă.
- Ce se aude?, întreb. Pe străduţa asta trec maşini grele?
- Linişte! spune nenea Gheorghe. Se aude ceva.
Andrei, soţul meu, şi Silviu, soţul Mariei, cântau. Andrei bătea din picior.
- Nu puteţi cânta fără să scuturaţi casa? Auziţi cum zumzăie geamurile bibliotecii? Şi se leagănă becul...
- Pivniţa nu e sub camera asta! Afară! E cutremur!, spune nenea Gheorghe.
Ne repezim să ne încălţăm. Pe prima cizmă am încălţat-o repid. Până când să mă încalţ cu cealaltă am făcut câteva mişcări ciudate. Parcă eram într-o maşină care circulă pe un drum plin de gropi. Ceilalţi s-au aruncat în ghete şi au ieşit înaintea mea.
Eram afară. Dar şi în siguranţă? De undeva se auzea o voce de femeie: „Săriţi, oameni buni!”. Mă gândeam la ce auzeam şi am schiţat un zâmbet. Pe coama gardului de cărămidă trecea agale un motan miorlăind. Toţi câinii lătrau. M-am uitat în magazia care era deschisă spre curte. Într-un cui era agăţată o coasă care se balansa. Am zâmbit, dar nu le-am spus nimic celorlalţi.
Nana Ana Iese din pivniţă:
- Voi de e sunteţi afără? Nu vi-i frig?
- A fost cutremur...
- Am crezut că mă îmbetai. N-am putut să torn vinul în căntălău. De aia se mişca pivniţa...?
Am intrat în casă. Nu mai cânta nimeni. Toţi comentau.
Uşa se deschide şi intră Doinel, fiul nanei Ana, seralist la liceul din Cugir.
- Sara bună! Aţi văzut cutremurul?
- Acum am intrat. Am fost afară.
- Veneam ca de obicei, vorbind, cântând, jucând cărţi, spunând glume. Înainte de a intra în Orăştie, şoferul nostru a înjurat şi apoi a tras pe dreapta: „N-am mai văzut una ca asta! Parcă nu-i maşina mea!”. A pornit radioul şi aşa am aflat că a fost un cutremur. Bine că am ajuns sănătoşi acasă!
Toată lumea vorbea, fiecare despre altceva, nimeni nu cred că mai asculta. Ne-am liniştit abia pe la miezul nopţii. N-am simţit replici şi am decis să dormim.
Nu ştiu cât sau dacă am dormit. Am moţăit puţin stând comod, dar de câteva ori am simţit că inima îmi bate mai tare. Mă gândeam la fetele pe care le lăsasem la Cugir, ştiam că sunt în siguranţă în casă.
Am aşteptat cu nerăbdare să se facă ziuă. Am plecat cu primul autobuz la Cugir. Fetele se treziseră şi se întreceau să povestească.
- Mamă, Adriana era cu tata mare în sufragerie. Să o fi văzut cum spunea: „ Tata maie, uite cum se mitcă becu' ăla!”... Tata mare a râs şi a spus că e cutremur. Am stat şi ne-am uitat cum se mişca lustra. Când a venit mama mare de la cabinet, a povestit cum s-a legănat puntea când a trecut ea. Tata mare i-a spus şi ei că a fost cutremur. Apoi ne-au trimis la culcare şi nu mai ştim nimic.
Socrii mei îşi luaseră bilete la acceleratul de noapte. Plecau din Cugir cu trenul care ducea la Teiuş muncitorii de la schimbul al doilea. Din Teiuş, luau trenul care ajungea la Bucureşti în zori.
Am mers la şcoală. A fost foarte greu să ţin lecţiile aşa cum mi le gândisem. Elevii erau tulburaţi, obosiţi, fiecare voia să spună ce a simţit şi ce a făcut în seara şi noaptea cutremurului.
- Să vedeţi cum se mişcau paharele în vitrină! Stăm la etajul trei...
- Am ieşit repede afară. Am stat noaptea în stradă.
- Între blocuri? întreb.
- Să vedeţi, tovarăşa dirigintă, ţiganii au fugit în vii!
- Foarte bine au făcut! Acolo nu le cădea nimic în cap. Au un simţ special de conservare sau experienţă de viaţă. Oricum, noi suntem departe de zona seismică Vrancea. Mişcarea tectonică trebuie să traverseze munţii şi slăbeşte în intensitate.
- N-am dormit deloc! Nu mai pot de somn!
Am cerut un manual de fizică. Mă interesa de ce am auzit sunetul jos care anunţa cutremurul. M-am lămurit. E o suprapunere de frecvenţe. O ureche normală percepe vibraţia ca pe un sunet.
Socrii mei au venit duminică seara. Ne-au povestit aventurile lor prin sudul zguduit. Au schimbat trenul, pentru că linia ferată a fost ruptă. Prietenii lor din Bucureşti, care lucraseră la Cugir, au rămas în camere diferite. El nu putea să deschidă uşa care se strâmbase. A rămas în tocul uşii. Vorbeau şi se încurajau. Într-un târziu, i-au ajutat vecinii să iasă din apartament.
Între timp, am văzut la televizor imagini din Bucureşti. Deja circulau veşti cu întâmplări ai căror eroi au fost cugireni. Cei mai mulţi au scăpat uşor. Alţii au fost şocaţi când au văzut cum cad pereţii din jurul lor şi au fost nevoiţi să-i salveze pompierii de pe bucăţica de ciment pe care şi-au petrecut noaptea.
În luna aprilie, un coleg a organizat o excursie cu elevii în Bulgaria. Obiectivul era să vadă locurile în care au luptat românii în Războiul de Independenţă. Mergeam cu două autocare ale Oficiului Judeţean de Turism. În fiecare autocar erau câţiva profesori şi o asistentă medicală. Aveam cazarea la Măgurele, aproape de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară.
Hotelul avea câteva defecţiuni care încă nu fuseseră remediate. Ascensorul nu funcţiona, iar o aripă a clădirii nu avea apă curentă. Elevii îşi duceau apă din camerele colegilor.
Am aşteptat mult în vamă, coloana de maşini de toate dimensiunile era lungă. Am ajuns la Ruse la amiază, cu toate că treziserăm elevii cu noaptea în cap. Am plecat în scurt timp la Plevna. Mergeam ore întregi fără să trecem prin localităţi. Dealurile erau arate şi cultivate. Am oprit doar să mâncăm la amiază şi să cumpărăm cărţi poştale ilustrate. Am văzut, pe dinafară, mausoleul eroilor români. Uşa era încuiată.
Am ajuns seara la Ruse. Ne-am mişcat puţin prin oraş, n-am cumpărat decât gumă de mestecat, cosmetice şi îngheţată pe băţ. Nu am putut pleca din cauza unor elevi care s-au pierdut. Când cei doi şoferi s-au întâlnit aşa cum planificaseră, am făcut schimb de rătăciţi. În final, nu lipsea nimeni.
Am trecut târziu graniţa României. Abia pe la 10 seara am ajuns la masă.
Nu aveam ghid. Explicaţii ne-au dat profesorii de geografie şi istorie.
Şoferii s-au oferit să ne plimbe prin Bucureşti. Toţi eram dornici să vedem şi Bucureştiul, cu riscul de a ajunge târziu acasă. Atunci am văzut urmele dezastrului lăsat de cutremur. Bucureştiul încă nu revenise la normal.

marți, 28 februarie 2017

„COPII DE ORAŞ...”

         Tatăl meu spunea uneori: „Ei, copii de oraş...!”
         Într-o zi, l-am întrebat de ce foloseşte această expresie. Tata începe să povestească:
        - Eram, împreună cu un coleg, în vizită la preotul Ioan, cel care te-a botezat. El avea două fete de vârsta noastră. La un moment dat, cea mică vine cu un ceas deşteptător. Noi doi ascultam explicaţiile. Ileana întorcea ceasul şi rotea minutarul până când ceasul suna. Ce face, ce nu face, scapă ceasul jos. Sărim toţi să recuperăm piesele. Era seară şi nu prea vedeam sub masă. Maria, sora mai mare, ia lampa şi o aşează pe podea să vedem şuruburile. Când toate erau adunate, Maria vrea să agaţe lampa în cui, dar „cuiul” zboară. Era o muscă. Încearcă din nou şi nimereşte musca. De atunci avem vorba asta: „copii de oraş..., agaţă lampa în muscă!”
          - Dar noi nu avem lampă! spun eu.
         - Nu mă refeream la voi, dar şi voi, fiind crescute la oraş, aveţi momente în care vă descurcaţi ca Maria.
          După mai bine de o jumătate de secol, îmi privesc nepoţii.
        Vine nepotul şi rămâne în camera în care laptopul meu era conectat la Facebook. Citeşte câte ceva şi dă peste un filmuleţ cu băbuţele de la Chinteni. Îl distribuie la prieteni, dar uită că e pe contul meu.
         După ce pleacă nepotul, eu mă mir că nu am primit like-uri la nişte distribuiri de la un festival de folclor din Maramureş. După ce mă frământ, mă enervez, văd că sunt schimbate setările. Ce să spun? „Copii de la oraş...”
         Vine nepoţica şi vrea să mângâie pisica. O chemăm, dar „doamna” nu vine. Fetiţa se mulţumeşte şi cu Vini. I-l iau de pe unde se cocoţase, în aşez pe pământ, îl ţin de labe să nu fugă şi Teo se apleacă să-l mângâie. Un ciucure de pe şiretul cu care se leagă căciuliţa fetiţei îl loveşte pe motan. E limpede că motanul o ia la fugă. Se opreşte doar când e în vârful magaziei.
         Îl lăsăm pe Vini şi-l strig pe Fluturaş. Acesta pândea nişte mierle în grădina vecinului. Mierlele zboară şi Fluturaş vine, alunecând prin zăpadă, spre deliciul fetiţei. Îl prind de labe să-l mângâie Teo, dar fata, cu mult entuziasm, se repede la el:
         - Fluturaş, stai să te mângâi!
        Fluturaş se încordează, se smuceşte şi mă zgârie. Mă aleg cu urme... Fluturaş nu e obişnuit cu mişcări bruşte, cu acutele fetiţei. La noi fac gălăgie doar cocoşul şi căţeluşa, dar niciodată fără motiv.
        Îl recuperez pe Fluturaş şi reuşesc să-l ţin. Acceptă mângâielile fetei, care acum îi şopteşte la ureche.
         Ce să mai spun? Îmi amintesc de tata. „Ei, copiii ăştia de la oraş...!”


duminică, 12 februarie 2017

Cânta la Stupca o vioară


În clasa a zecea, învăţam istoria muzicii. Orele erau bogate în audiţii. Îmi amintesc că ţineam unele lecţii în laboratorul de fizică, unde aveam spaţiu pentru picup şi magnetofon.

Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă. Era perioada tezelor şi doamna profesoară Maria Mihalca ( învăţătoarea mea din primii ani de şcoală ) nu voia să îmi încarce programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea „Cânta la Stupca o vioară”. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.

Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc toată cartea. Teme de scris nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept, teză în acea săptămână, dar la matematică. Puteam să citesc. 
 
Am citit până s-a terminat programul la difuzor, adică până la miezul nopţii. Mai aveam puţin, dar prezentarea trebuia făcută la ora următoare de muzică. Puteam să scriu duminică.

Citind cartea, am înţeles cine sunt Berta şi Marta. Ascultam la radio arii din operete şi acea arie a Martei din opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, de Gherase Dendrino, era una dintre cele care îmi plăceau foarte mult. O cântam în timp ce făceam curat prin cameră sau când spălam vase.

Alb covor se-aşterne pe-alei
Din flori gingaşe de tei.
Astăzi, când depărtări ne despart,
Le privesc şi mă-ntreb: «M-ai uitat?»


În zadar te-aştept iar în prag,
În zadar doresc chipu-ţi drag.
Buze arse de dor ne-ncetat te-or chema…
Eşti departe, draga mea…”


* * *

Studentă la Cluj find, am avut ocazia să văd opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, de Gherase Dendrino. Atunci mi s-au lămurit mai multe lucruri pe care nu le-am priceput la şaisprezece ani. Am înţeles cine compusese cântecul, de ce îl cânta Marta, chiar dacă fusese scris pentru Berta.

Am găsit, în urmă cu doi ani, la o librărie online, cartea „Cânta la Stupca o vioara”, de Constantin Ghiban, încă mai am câteva discuri de vinil cu arii din opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, cu arii din opereta „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu, Balada pentru vioară şi orchestră, dar nu pot să le ascult, din pricina unui motor de picup vechi. Bine că sunt postate pe internet!

sâmbătă, 11 februarie 2017

Cum am descoperit poetul

      În timpul examenului de admitere la facultate, m-a găzduit un unchi, văr cu bunica mea dinspre tată. Venea rar pe la noi, dar mi-a oferit posibilitatea să-mi petrec o săptămână cu Diana, fiica lui cu doi ani mai mică decât mine.
      În ziua în care am susţinut proba scrisă la analiză matematică, bucuroasă că am făcut o lucrare foarte bună, m-am grăbit să-i dau vestea unchiului meu. L-am găsit singur în cameră. Aranja nişte coli cu poezii.      
      Eram surprinsă. Ştiam că unchiul meu, înainte de a se pensiona, fusese inginer.
      Observând nedumerirea mea, m-a întrebat dacă citesc poezii. I-am răspuns că, atunci când am timp, când vreau să mă odihnesc, citesc.
      Mi-a întins câteva foi. M-am aşezat şi am citit. Apoi, am luat altele, şi altele...
      Unchiul Dimitrie m-a întrebat care poezie care îmi place cel mai mult. Răspunsul a fost prompt: Brazii.      
      Am petrecut mai bine de o oră citind şi comentând. Am aflat atunci că unchiul meu alegea poezii pentru volumul care urma să apară, în scurt timp, la Editura Dacia. Mi-a mai spus că este membru al Uniunii Scriitorilor.
      Mi se părea că descopăr un alt om. Unchiul Dimitrie avea în ochi o lumină pe care atunci o descopeream. Vocea lui blândă şi domoală, puţin răguşită, mă încânta când îmi povestea despre Săcel, comuna noastră natală.
      Volumul a apărut în 1973, când eu nu mai eram în Cluj.
      După 32 de ani, tot într-o zi de iulie, mă aflam în Săcel pentru o comemorare.
      La biblioteca din căminul cultural, o mână de oameni: rude apropiate. Am evocat personalitatea unui important fiu al comunei: poetul Dimitrie Danciu. Au vorbit: fiul poetului, Horia Danciu, inginerul Ştefan Moţ, învăţătorul pensionar Dumitru Grad, tatăl meu, profesorul Teodor Grad, văr cu noi, primarul comunei şi preotul. Verii mei, Horia Danciu şi Ştefan Moţ au adus din Cluj pachete cu volume de literatură beletristică pe care le-au donat bibliotecii comunale. Atunci, biblioteca a primit numele Dimitrie Danciu.
      Am intervenit în discuţia care s-a desfăşurat pe marginea evenimentului şi am povestit cum l-am descoperit pe poetul Dimitrie Danciu, cum am ajuns, poate şi datorită lui, să scriu poezii. Şi, pentru că am spus că poezia Brazii m-a marcat, cei prezenţi m-au rugat să o citesc. Au citit apoi şi ceilalţi veri ai mei poeziile care au completat cele spuse de noi despre unchiul Dimitrie Danciu.

Textul a apărut în revista Dor de Dor în anul 2006 şi în
Newsletter Cultural @ www.literaturadeazi.ro



Brazii


Numai brazii mai rămân în vreme
Neclintiţi şi pururea semeţi;
Numai brazii poartă albe steme
De lumină grea în dimineţi.

Numai brazii stau pe culmi din veac,
Ploi şi vânturi aprige să-nfrunte.
Numai brazii nalţi şi neamul dac
Suie-mpovăraţi de ani, pe munte.

            Iar când vine toamna peste măguri,
            Arborii de frunze să-i despoaie,
            Numai brazii fremătând prin neguri,
            Nu-şi apleacă fruntea, nu se-ndoaie.


duminică, 8 ianuarie 2017

Fotografiile

     A nins azi cu fulgi mărunţi. Vântul îi împrăştia amestecându-i cu zăpada spulberată de pe acoperişuri. În astfel de zile, după ce dau zăpada de pe trotuar, mă întorc în casă şi, la căldura sobei, sunt năpădită de amintiri.
     La radio se difuzează un cântec în interpretarea lui Elvis Pesley, de la a cărui naştere se împlinesc azi 82 de ani. Îmi vine în minte o întâmplare de demult.
     Eram în clasa a opta. Yenta, prietena cea mai bună a Ninei, a plecat în timpul verii cu familia în Israel. La începutul anului şcolar, Nina a primit o scrisoare de la Yenta şi, printre altele, prietena ei o întreba dacă eu n-aş vrea să corespondez cu Moshe, fratele ei. I-am spus Ninei că sunt de acord.
     Într-o zi, pe când ningea ca azi, am primit o scrisoare de la Moshe. În plic erau două fotografii: Ciff Richard şi Elvis Presley.
     Nina avea colecţie de fotografii ale cântăreţilor de muzică uşoară, iar eu aveam o colecţie de fotografii ale unor monumente de arhitectură. Atunci mă visam arhitectă.
     Pentru că fotografiile îmi fuseseră trimise mie, le-am arătat tuturor şi am spus că le păstrez. Pe faţa Ninei se citea tristeţea. Zărisem două lacrimi care nu cădeau, dar scânteiau suficient cât să îmi atragă atenţia. Am cedat.
     - Să le împărţim! Una mie şi cealaltă ţie. Eşti de acord?
     - Da, spuse zâmbind Nina.
     - Eu o iau pe cea cu Cliff, iar cealaltă va fi a ta.
     - Nu se poate invers?
     - Ori aşa cum spun eu, ori nu le mai împărţim!
     Tata ne-a auzit, chiar dacă era ocupat: citea ziarul. Ne-a întrebat ce avem de împărţit. Bănuiam că mă va convinge să cedez. Era inutil să îi spun că amândouă vrem fotografia lui Cliff Richard, pentru că tocmai văzuserăm filmul "Tinerii". Despe Elvis Presley nu ştiam nimic. Abia după un an urma să vedem primul film în care juca: "Viva Las Vegas".
      - Mioara, uită-te aici! Cliff are chip de tinerel, dar Elvis are o figură de om matur. Păstrează tu fotografia lui Elvis!
      Am cedat atunci, iar după câţiva ani, i-am dat Ninei toate fotografiile de artişti pe care le aveam. Aveam, e drept, mai multe fotografii cu cântăreţi de operă şi balerine.
      Şi ninge în continuare, iar eu, după ce mai fac un tur prin curte, revin să îmi continui gândurile despre cei ce nu mai sunt.

duminică, 1 ianuarie 2017

Moş Gerilă

         Se apropia vacanţa, prima noastră vacanţă de elevi. Tovarăşa învăţătoare ne-a repartizat poezii şi, în orele de muzică, făceam repetiţii pentru spectacolul care urma să aibă loc în ultima zi a trimestrului. La acel eveniment venea Moş Gerilă, personajul aşteptat atât de copii, cât şi de părinţii elevilor.
         Unii dintre colegii mei aveau poezii despre Moş Gerilă, alţii despre iarnă, despre şcoală... Poezia mea se referea la un brăduţ.
          Ne-am pregătit cu mult entuziasm, ştiam şi cântece... Elevii din celelalte clase pregătiseră alte momente artistice.
        În ultima zi a trimestrului, după ultima oră de curs, eram în curtea şcolii, în preajma unei scene construite din materialele aduse cu o zi înainte. Moş Gerilă se lăsa aşteptat. Era frig, zăpada era bătucită în curtea şcolii, dar în grădină avea mai mult de o palmă. Nişte băieţi au întrat în grădina şcolii şi au făcut bulgări. Se pregăteau pentru o bulgăreală înaintea vacanţei.
        În aplauzele copiilor, şi-a făcut apariţia Moş Gerilă, însoţit de directorul şcolii şi câteva persoane pe care nu le cunoşteam. Moşul a fost ajutat să urce pe scenă şi s-a aşezat pe scaunul de lângă bradul care fusese împodobit cu globuri, lănţişoare şi figurine din hârtie glasată, nuci poleite...
        Directorul l-a prezentat pe Moş, s-a adresat copiilor, le-a urat să aibă o vacanţă frumoasă şi le-a cerut să asculte în linişte şi să aplaude ceea ce le place din numerele micilor artişti.
       A început spectacolul. Noi, cei mai mici, eram foarte emoţionaţi. Unii dintre recitatori se poticneau, îi ajuta tovarăşa învăţătoare, alţii începeau să recite clar, răspicat, dar la ultima strofă se grăbeau de parcă voiau să scape de o mare greutate.
       A venit rândul meu. Am urcat cu curaj treptele, tovarăşa învăţătoare m-a întors cu faţa spre brad şi am început:
        „Brăduleţ micuţ, drăguţ,
        Ninge peste tine!
        Haide, hai în casa mea
        Unde-i cald şi bine!”

       În acest timp, trăgeam cu ochiul la Moş Gerilă. Mi s-a părut că nu sunt politicoasă, că ar trebui să privesc musafirul, nu bradul. De aceea, m-am răsucit puţin, l-am privit în ochi pe Moş şi am continuat.

        „Pom de Anul Nou te fac!
        O, ce bucurie!
        Cu beteală-am să te-mbrac
        Şi steluţe... o mie!”

        Tovarăşa învăţătoare mi-a şoptit să mă întorc spre brad. Am asculat-o şi am continuat:

        „Şi fetiţe, şi băieţi,
        Bătând din mânuţe,
        Vor juca şi-ţi vor cânta
        Cântece drăguţe.”
        Moş Gerilă mi-a mulţumit şi mi-a întins mâna. Am dat mâna cu el, privindu-i barba de lână, mustăţile şi sprâncenele stufoase. Am coborât apoi în fugă, aşteptând cu nerăbdare să le povestesc prietenelor despre descoperirea pe care am făcut-o.
         Spectacolul a continuat, dar eu eram ocupată să vorbesc cu colegele.
       La sfârşitul întâlnirii, Moş Gerilă ne-a mulţumit, ne-a lăudat şi ne-a urat „Vacanţă plăcută!”. Toate persoanele prezente au aplaudat.
        Moşul a plecat însoţit de cei cu care venise. Toţi copiii au primit câte o punguliţă cu câteva bomboane pentru pom şi o portocală.
       Am luat punguliţa şi am alergat spre Nina. Mă aştepta puţin mai departe de grămada de copii. Am împărţit cu ea ceea ce primisem de la Moş Gerilă. Nu i-am mai spus că Moşul care a venit la şcoală era un actor.
Din DE MÂNĂ CU TATA, cartea de amintiri aflată în lucru