joi, 7 decembrie 2017

Din Prefaţa cărţii "Şoaptele toamnei cuminţi", apărută recent la Editura InfoRaptArt, semnată de scriitorul Petre Rău

   
Scriitoarea Maria Tirenescu ne invită să-i lecturăm cele patru texte de proză scurtă, în fapt nişte povestioare spuse pentru colecţia noastră de creaţii literare. Prima dintre ele, intitulată „Prima zi de noiembrie”, este istorisirea unei călătorii cu maşina, prilej cu care protagoniştii intră în contact cu nişte autostopiste şi împreună deapănă câteva amintiri comune despre şi dinspre locurile natale.

Cea de a doua , cea mai cuprinzătoare, după mine şi cea mai consistentă, „Păpădia”, este povestirea participării la o nuntă ardelenească, prilej cu care sunt evocate o bună parte din obiceiurile locului privind pregătirea şi desfăşurarea acestui ritual. În scurta povaeste „Fotografiile” protagonista , profitând de nostalgia provocată de prima ninsoare, deapănă o succintă amintire. La fel de scurtă este şi ultima povestire, „O oră de fizică”, în care aflăm istoria unei ore de fizică cu un nou profesor...

Toate cele patru povestiri sunt rupte din realitatea autohtonă, autoarea oferindu-ne fragmente inedite de viaţă autentică. Pivotul central este însăşi naratoarea, toate povestirile făcând probabil parte din arsenalul său memorialistic.

Totul se petrece sub auspiciul unui calm şi al unui firesc pur ardelenesc, nu epatează, nu se întâmplă nimic vibrant, lucrurile curg într-o blândeţe rară, bine încorsetată, un fel de binecuvântare prelungă, trăsătura comună definitorie fiind cea legată de nostalgie.

Manifestând o oarecare pedanterie în arta scrisului, atentă la detalii şi minuţioasă, scriitoarea Maria Tirenescu ne oferă o proză bine scrisă, care satisface pe deplin gustul lecturii.

   


sâmbătă, 2 decembrie 2017

Din lumea copilăriei, de Viorica Alecu

Nimic nu poate înlocui CARTEA, prieten de nădejde al fiecăruia dintre noi. Oricât ar evolua societatea, o carte rămâne peste timp şi, dacă ai răbdare, între coperţile ei găseşti orice te-ar interesa.

Consider că în acest mod a gândit şi autoarea, Maria Tirenescu, ce revine, după Un zâmbet pentru fiecare, apărută în 2014, cu un nou titlu Copii de ieri, copii de azi în 2017. Informare şi recreere pentru toate vârstele, redevenim, şi noi adulţii, copii.Sub pretextul unor întâmplări vesele din viaţa unor copii, începând cu grădiniţa, despre care un personaj literar spune că „la grădiniţă era mai frumos”, în raport cu prima zi de şcoală, unde dascălul clasei întâi pare „un bunic”.

Cunoscătoare a sufletului copiilor, atât din familia de cadre didactice din care face parte şi autoarea, cât şi din propria experienţă ca dascăl şi mamă, ştie să umble cu delicateţe la sufletul copiilor, suflet pe care îl înţelege atât de bine şi pe care-l prezintă şi cititorilor cărţilor sale. Dovada ce demonstrează puterea acestui act este răbdarea cu care se apleacă asupra fiecărui „eveniment” din viaţa personajelor pe care ni le prezintă şi în acest volum nou apărut.

Copilăria este un izvor nesecat de „evenimente”, aşa cum ne-a demonstrat-o şi povestitorul Ion Creangă în „Amintirile”, atât de cunoscute fiecărui cititor, spune „...Hai mai bine să vorbim despre copilărie, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul”... Acelaşi lucru îl afirmă şi Tudor Arghezi în „Cartea cu jucării”, precum şi Lucian Blaga în „Hronicul şi cântecul vârstelor”, clipe pline de adevăr scrierile Mariei Tirenescu.

Prin simpla lectură deconectează şi educă prin întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante.
Viaţa oamenilor şi animalelor de companie se prezentă şi în cartea Copii de ieri, copii de azi unde Dondonel – Câine rău – un cocker bătrân şi „pistruiat” mănâncă biscuiţi şi bomboane jucându-se cu copiii.
„Merită să încerci” ne prezintă pe cele două surori care, cu doar 8 bani, au mâncat seminţele pe care le cumpărase sora mai mare, datorită bunăvoinţei unei vânzătoare care a înţeles că fetiţa voia seminţe, dar nu avea bani suficienţi, devenind deosebit de darnică.

Andrei şi Cornel erau „singuri acasă” încercându-şi talentul de bucătari gătind „mămăliguţă” pe care găinile vecinului au mâncat-o chiar dacă a fost fierbinte şi vecinul i-a certat: „Mâncaţi voi şi lăsaţi-mi găinile în pace!”.

Fetiţa din clasa a cincea, mai mare, pregăteşte „pături”, o mâncare bazată tot pe mămăligă, dar cu brânză. Cu toate peripeţiile prin care au trecut, „Păturile voastre sunt foarte bune”, a apreciat tata, munca fetelor ce sunt deosebit de încântate de lauda primită.

Tendinţa moralizatoare nu iese în evidenţă, deşi este prezentă şi în „Concertul”.

Vocabularul utilizat de autoare face posibilă trecerea cu uşurinţă în inima cititorilor cărora le este destinată în mod deosebit această carte plină de trăiri intense prezente în „Vânt de libertate” text ce contribuie la educaţia patriotică absentă parcă în zilele noastre din literatura pentru copii şi, pot afirma, că şi din şcoală.

Interesant este că totul „curge” uşor, încât cititorii rămân cu plăcerea simţită în primul rând datorită talentului de povestitor al autoarei pricepută în a înlănţui fapte „banale” şi a le transforma în adevărate „evenimente” deosebit de palpitante.

Cititorilor nu le rămâne decât să parcurgă, în clipe de răgaz, aceste bijuterii adevărate ale unei literaturi destinate „copiilor” de toate vârstele.

Lucian Blaga spune, în „Trei feţe”: „Copilul râde: «Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!»”.

 Copiii iau în serios orice ar face şi, dacă nu mă credeţi, parcurgeţi alături de personajele din carte întâmplările respective şi veţi redeveni copii.

Nastasia Savin: Copii de ieri, copii de azi, de Maria Tirenescu

          Maria Tirenescu is an author of haiku, tanka, haibun. She is present in a lot of anthologies in Romania an, also, abroad.
          The most recent book, Children fron yesterday, children for today, appeared at Zeit Publishing House of Brăila, 2017. it is a book of stories, where the main theme is childhood, their plays and the innocence of the childhood.

          Maria Tirenescu este o autoare de haiku, fiind prezentă în numeroase antologii atât în ţară, cât, ma ales peste hotare. Cea mai recentă apariţie editorială, Copii de ieri, copii de azi, apărută la Editura Zeit, din Brăila, 2017, este o cate de povestiri în care tema principală o constituie copilăria, joaca, inocenţa.

          Încă din prefaţa, intitulată sugestiv, Din lumea copilăriei, fiind semnată de către Viorica Alecu, descoperim că este vorba despre o carte unde, „sub pretextul unor întâmplări vesele din viaţa unor vlăstare, despre care un personaj literar spune că «la grădiniţă era mai frumos», în raport cu prima zi de şcoală, unde dascălul clasei întâi pare «un bunic»”. (p. 5).

          Volumul Mariei Tirenescu, Copii de ieri, copii de azi, conţine 17 povestiri: Ai putea, Difuzorul, Vânt de libertate, La grădiniţă, Prima zi de şcoală, Întâmplări cu pui de găină, Merită să încerci, Ursul, Deformaţie profesională, Ziua Unirii Principatelor, Vacanţă la mare, Concertul, Lady de Venera City, Cum se face păpuşă, Păturile, Mămăliguţă şi Paparada. Astfel, se întâlneşte ideea deja vehiculată conform căreia, pentru un scriitor, copilăria reprezintă, probabil, cea mai provocatoare temă deoarece, în ciuda treecerii ireversibile a timpului, reuşeşte să redea acele elemente care te fac pe tine, cititorul de azi, să te gândeşti cu plăcere şi cu o uşoară nostalgie la acele vremuri: „Când nu-i era solicitat ajutorul, Roxana se juca cu pisoii, Îi aranja în şir, ca la grădiniţă, îi sevea cu mâncare, le spunea poveşti şi-i încuraja să sară peste obstacolele pe care fetiţa le găsea prin gospădăria bunicilor: o perie, o cutie în care fusese îngheţată, o periniţă sau hiar bucăţele de lemn rămase de la atelierul bunicului.” (p. 13).

          Copilăria, fazele acesteia, aşa cum este prezentată de către Maria Tirenescu, constituie o stare a transformărilor rapide ale copilului ce se caută pe sine, cercetează zona de confort şi cautăp a o depăşi, a o lărgi, a explora tot ceea ce este în jur.

          Vocabularul utilizat este simplu, se foloseşte sectorul denotativ al limbajului, expresivitatea este destul de puţin întâlnită, autoarea preferând autenticitatea stărilor în locul artificiilor de limbaj.


          Cartea poate fi încadrată în lecturile copilăriei, fiind o modalitate pentru cititor de a se întoarce în trecut.

duminică, 26 noiembrie 2017

Ce bine că am cont pe Facebook!

Am publicat, în urmă cu două săptămâni, o schiţă cu titlul SPRAY CU ALOE VERA. După câteva zile, am găsit comentariul: "I want to work with you”. L-am sters. Nu ştiu cum ar fi interpretat cititorii.



Acel cetăţean, care locuieşte în Mirpur Khas, mi-a scris pe Messenger: “Hi How r u”. I-am răspuns: “I want not working with you!”. A urmat un şir de precizări din care am dedus că e activist pentru drepturile omului şi mă invită să caut pagina lui de Facebook.



Am folosit Google Translate, pentru că nu ştiu limba engleză. Îmi traduce mai repede, chiar dacă greşeşte, decât pot eu să traduc cu ajutorul dicţionarului. I-am scris că eu nu vreau să lucrez! Sunt pensionară şi fac doar ce vreau. Nu cunosc abrevierile lui.



După ce trimit răspunsul, opresc laptopul, încep să râd. Singură, pentru că nu erau prin preajmă decât pisicile. Pakistanezul a văzut titlul şi a crezut că e ceva ştiinţific. Că doar nu şi-o fi tradus toată schiţa!








duminică, 5 noiembrie 2017

Căutând un bancomat

Ana închise uşa garajului şi urcă repede în maşină. După mai bine de patruzeci de ani de la cumpărarea primei maşini de spălat, Albalux 7, fabricată la I. M. Cugir, au decis să cumpere una automată. Motivul? Nu mai găseau furtune cu care să le înlocuiască pe cele vechi. Muncitori care să o repare, alte piese, găseau uşor. De câţiva ani, nu se mai fabricau maşini de spălat semiautomate.

Ana promisese că, din economiile ei, contribuie cu cinci sute de lei, restul să fie achitat din fondul comun, adică pensii.

Au ajuns repede la magazin, s-au uitat la produse, au analizat ofertele şi s-au decis, mai exact spus, a decis domnul, care e maşina pe care să o cumpere. Când să achite, constată că banii Anei sunt pe card. Oferta era pentru cei care achitau cash preţul obiectului cumpărat.

Se gândesc puţin şi:

- În maşină! Mergem la bancomat!
Au oprit la poarta fabricii. Bancomatul parcă dormea. Foarte greu executa câte o comandă din program. Ana era nemulţumită. Textul era scris cu negru pe un fond cu o fotografia unei păduri toamna, cu nuanţe de roşu. Era dificil de citit. Ana îşi scoase din poşetă ochelarii şi se calmă puţin.

După mult timp, pe monitor apare, scris în trei limbi, întrebarea pe care ea a tradus-o „durează prea mult?”, cu două variante de răspuns. Nu mai întâlnise această situaţie şi se gândea. Între timp, se apropie o tânără. Ana o întrebă, mai mult din politeţe, ce ar putea să răspundă. Înainte de a spune un cuvânt, tânăra pune degetul pe varianta „nu”. Cardul Anei sări din bancomat.

Nevrând să-şi verse năduful pe tânără, luă cardul, deschise portiera maşinii şi comandă:

- Mergem la bancă!
Soţul Anei porni maşina şi, în câteva minute ajunseră la bancă.

Pentru a câştiga timp, femeia scoase din poşetă şi ochelarii odată cu cardul. De data asta, nu a avut nevoie de ochelari. Pe monitor vedea aceeaşi imagine cu pădurea, dar nuanţele erau mai blânde şi textul era mai mare şi mai negru. Operaţiunea a durat foarte puţin.

Totuşi, Ana simţea nevoia să-şi verse oful. Intră şi se duse la funcţionara care era liberă în acel moment.

- Cu ce vă pot ajuta?
- Am intrat doar să vă povestesc ce am păţit!
Cu banii în poşetă, doamna urcă în maşină şi în scurt timp achitară maşina de spălat. Casiera a aflat, când completa documentele, care e cel mai avantajos mod de a extrage banii de pe card.

marți, 17 octombrie 2017

Surprize la vârsta a treia

Se înserase. Irina era obosită, dar era o oboseală plăcută. Reuşise să facă aproape tot ce îşi propusese de dimineaţă.

De ce era bucuroasă? Pentru că, după doi ani în care au lucrat într-o ţară din Vest, o vizita fratele ei, Mircea, însoţit de Livia, soţia lui.

Musafirii sosiseră după-amiază, la ora la care se bea „a doua cafea”. Timp de câteva minute, vorbeau toţi, fiecare întreba, fiecare încerca să răspundă... S-au aşezat la masa din curte, sub viţa de vie şi atunci, în timp ce gustau din ţuica ardelenească de prune, au început să discute cu calm.

Mircea a avut un motiv mai important să vină în ţară. Aştepta să devină bunic. Evenimentul s-a produs când el era acasă.

- Povesteşte-ne cum a decurs evenimentul!, insista Irina.
- No, cum să fie?! Vineri a fost la întâlnirea cu medicul ei. Cred că medicul era puţin stresat, pentru că a trebuit să-şi amâne plecarea în concediu pe care o planificase pentru duminică. Sanda s-a agitat, s-a emoţionat şi, duminică devreme l-a sunat pe medic. În scurt timp, copilul ţipa. Totul a decurs conform aşteptărilor.
- Voi unde eraţi?
- La spital! Unde să fim? Defilam pe coridor. Bine că totul a fost cum trebuie!
- Şi i-aţi dat un nume frumos: Tudor. Sperăm că veţi fi mândri de el!
- Şi acum suntem mândri! E un copil normal, ca lungime şi greutate, mănâncă bine, este îngrijit cum trebuie, toţi se învârt în jurul lui.
- Să mai ciocnim un pahar! Să trăiască nepotul, să crească mare şi deştept, iar voi să vă bucuraţi de el şi de copiii voştri!

Irina aşeză pe masă preparate specifice sudului Ardealului. Toţi povesteau, erau bucuroşi... Au băut şi cafeaua, încă puţină dulceaţă de cireşe amare...

Soarele apusese. Ar mai fi avut ce să-şi spună, dar musafirii aveau de făcut un drum de două ore. S-au pregătit de plecare şi au promis că la botez vor veni cu avionul, nu cu maşina.

Pupături, urări, promisiuni... Şi musafirii au plecat.

Irina a adunat de pe masă, a spălat vasele şi a plecat cu farfurioarele de dulceaţă să le pună la locul lor, în vitrina din sufragerie. A urcat treptele casei, a deschis uşa cu gândul la cele discutate cu musafirii şi, în acel moment, motanul închis din greşeală în hol, a zbughit-o afară. În trecere, s-a lovit de picioarele stăpânei. La rândul ei, Irina s-a ferit să-l calce. Era întuneric şi ea nu vedea. Cert este că Irina s-a dezechilibrat şi s-a întins pe gresie ca un sac de porumb. Farfurioarele s-au împrăştiat şi, alunecând, au ajuns sub canapeaua din hol.

Irina, în pofida durerii, a început să râdă. Şi-a adunat papucii de casă şi s-a ridicat anevoie. Atunci a sosit, alertat de zgomot, soţul ei.

- Ce s-a întâmplat?
- Îţi aminteşti cum ne-am amuzat când ne-a spus mama ta că Skinny a trântit-o? Pe mine m-a trântit Floricel. Nu l-am văzut.
- Aşa-ţi trebuie. Tu l-ai învăţat să intre în casă!
- Nu l-am văzut... Nu-i nimic! Să văd unde sunt farfurioarele!

După ce Irina recuperă farfurioarele de sub canapea, merse la bucătărie să le spele. Le examină cu atenţie. Nu erau ciobite.

- Vezi ce porţelan bun se făcea acum treizeci de ani? Nici o urmă că s-au lovit de gresie! Merg să le duc la loc. Râmân în sufragerie. Trebuie să înceapă filmul.

În pauza publicitară, Irina a vrut să meargă după o sticlă de apă plată. S-a ridicat mai greu, dar ştia că se va recupera în scurt timp. Era veselă. Asta era important.

Zile de vară

La începutul lunii iulie, familia Albu şi-a programat tăierea lemnelor. Cu o săptămână în urmă, vorbiseră cu muncitorii care tăiau lemnele unui vecin. Aceştia spuseseră că miercurea următoare nu au nimic planificat.
În ziua cu pricina, în jurul orei opt, sosi Ion, omul care trebuia să-i ajute la căratul butucilor, cel care îi ajuta de fiecare dată când aveau ceva mai greu de făcut. 

- Ce s-o fi întâmplat? De ce nu vin ăia cu circularul? Bine am vorbit cu ei!
- Au telefon?

În acest timp, doamna Ana adusese cartea de telefoane. Căutară după numele de familie, nu ştiau prenumele proprietarului, şi după stradă. Aveau idee unde locuia cel căutat. 

Domnul Albu a înţeles confuzia: proprietarul utilajului n-a sesizat că sunt numere diferite pe aceeaşi stradă. În final, i-a asigurat că muncitorii sosesc în cel mult două ore. Ion era obosit. Fusese cu o zi în urmă la Alba Iulia şi ajunsese târziu acasă. A plecat să se odihnească puţin, eventual să doarmă. 

Înainte de ora 11, muncitorii de pe circular terminaseră lucrul. A revenit şi Ion pregătit să ajute la transportul butucilor în magazie. 

Se mobilizaseră cu toţii. Doamna avea de lucru şi la bucătărie, dar ajuta şi la clăditul lemnelor în magazie sau la încărcatul roabei.

Era cald, oboseau repede. Ritmul îl impunea Ion. El avea antrenament la operaţiunile care presupuneau efort fizic susţinut. Încărca roaba şi căra butucii de la poartă până în magazie. 

Mircea le stivuia. Clădise în trepte butucii. În porţiunile mai înalte, Ana îi dădea câte un butuc. Magazia are aproape trei metri înălţime. 

- Eu nu mai pot! Am obosit! spunea Ana.
- Sigur că mai poţi!
- Am transpirat şi aici e rece, e curent! Merită să fac o amigdalită?

Ion muncea cu spor. Ana abia reuşea să îi dea lui Mircea butucii, înainte să sosească Ion cu alt transport. 

- Ioane, ştiu că eşti puternic, eşti învăţat cu lucrul. Nu te mai grăbi, că eu nu pot să lucrez în ritmul tău! Am obosit! Ştii bine că am lucrat într-un birou, nu făceam efort fizic. În plus, acum sunt şi pensionară de câţiva ani buni.
- Am înţeles, Ană! Mergi de te odihneşte puţin! Mă ajută Ion!

Femeia s-a dus la bucătărie să pregătească masa de prânz. A făcut rapid o garnitură la friptură şi o salată de roşii. 

Cei doi bărbaţi s-au aşezat obosiţi la masa pregătită în curte, sub viţa de vie. Au băut câte un păhărel de ţuică întoarsă. N-au fost în stare să mănânce decât câte o farfurie de ciorbă de ardei umpluţi. În Ardeal se face o ciorbă ca de perişoare, dar amestecul ca pentru perişoare se pune în ardei. Se serveşte cu smântână.
Fiindcă toţi erau obosiţi, au decis să se odihnească o jumătate de oră. Tocmai sosise trenul de la Alba Iulia. Era aproximativ două şi jumătate. 

Ion a rămas în curte, pe şezlongul aşezat la umbra viţei de vie. Ana şi Mircea au preferat să intre în casă. Nu după mult timp, au auzit zgomotul făcut de roabă. Au ieşit. Ion le-a povestit că n-a putut să doarmă de muştele care îl tot ciupeau. Ana le-a servit câte o ceaşcă de cafea şi şi-au reluat vechile activităţi. 

- Mai sunt vreo şapte roabe! spune la un moment dat Ion. 

S-a dovedit a fi doar cinci. Ana i-a lăsat pe bărbaţi să termine de transportat şi stivuit lemnele şi ea a plecat la bucătărie. 

Era cald, obosiseră... Invitaţi la masă, cei doi n-au fost în stare să mănânce aproape nimic. Ion a băut două căni cu vin în care şi-a turnat puţină apă minerală, apoi a plecat.
În mijlocul curţii rămăseseră două grămezi de rumeguş. Ana se uită la barometru. Nu anunţa ploaie, chiar dacă muştele l-au necăjit pe Ion. Spuse că se va ocupa dimineaţă de adunatul şi depozitatul rumeguşului. Era prea obosită.
A doua zi, de dimineaţă, Ana mătură curtea şi umplu doi saci de plastic cu rumeguş. Pe la 11 a avut o stare de nelinişte... Se gândea că era posibil să fi răcit în magazie. Transpirase şi stătuse cam mult în curent. 

Femeia a intrat în casă, a luat o aspirină, a pornit laptopul să asculte Radio România Actualităţi online, s-a acoperit cu o pătură. La un moment dat, n-a mai auzit nimic. Aţipise. 

Când s-a trezit, nu se simţea bine. A mâncat câteva fructe, era foarte cald. Nu a mai mers să adune rumeguşul rămas. A oprit laptopul şi a rămas să mediteze în liniştea şi răcoarea camerei. Oricum, în starea în care era, orice mişcare o deranja.

Câteva tunete au trezit-o din meditaţie. Fereastra camerei în care se odihnea dădea spre sud. Nu vedea nici un nor.

A ieşit. Pe partea de sud, cerul era senin, dar în rest era negru. A făcut câteva fotografii şi a fugit la barometru. Presiunea atmosferică era la limita de vreme bună.

A dus un sac cu rumeguş. Când a revenit după al doilea, vântul a început să sufle cu putere. Se îndoiau şi se răsuceau pomii. Ana a alergat să închidă ferestrele şi să adune ceea ce se putea uda de prin curte. 

Trenul a sosit cu întârziere. Ana şi-a spus că a trecut puţin peste ora 3. A acoperit cu un sac de plastic roaba în care se afla rumeguşul cernut şi a fugit în casă. 

A început să picure şi de afară se auzea un zgomot neobişnuit. Fiind descărcări electrice, Ana s-a gândit că e mai bine să scoată din priză laptopul. Când s-a aplecat, o bucăţică de grindină, cât un bob de mazăre, a căzut pe covor. Fusese atât de concentrată să strângă lucrurile din curte că nici nu observase grindina. 

Privi pe geam. Poaia cu grindină de dimensiuni mici răpăia pe frunzele pomilor şi plantelor pe care ea le îngrijea cu pasiune. A făcut câteva fotografii prin fereastră. Curtea era plină de boabe de grindină cât mazărea. Apa de ploaie ducea frunze, crengi, mere mici căzute în timpul furtunii, piersici verzi... Toată nebunia a durat mai puţin de o jumătate de oră.

Ana a ieşit să vadă urmările ploii. Încă mai erau boabe de grindină netopite. Pe cimentul din curte erau fragmente de frunze, în special de viţă de vie. Erau şi câţiva ciorchini rupţi. În mişcarea spre poartă, apa a deplasat aşchiile care rămăseseră pe ciment. Ici, colo, câteva piersici necoapte rămăseseră nemişcate. Sub mărul de vară era ceva mai colorat. Au căzut, antrenate de vânt sau ploaie, multe mere. Unele de spărseseră în momentul în care s-au lovit de trotuar. Altele fuseseră deplasate de apa care se scurgea spre poartă. Cele mai mari au rămas pe loc, oprind crenguţe şi frunze.

Femeia ieşi în stradă. Nu era nici o vecină cu care să vorbească. Pe mijlocul străzii cândva asfaltată şi îngrijită, curgea apă. De când se oprise ploaia, debitul apei se micşorase. Ana voia să vadă râul. Era destul de mare. Apa căra peturi, bucăţi de lemn, cutii, ambalaje..., ca de cele mai multe ori când ploua. Nu era tulbure cum fusese în urmă cu ceva vreme.

În mai puţin de o oră, cerul s-a degajat, iar soarele ardea. Rumeguşul nu mai putea fi depozitat. Trebuia să se usuce şi abia după aceea să fie dus în magazie.

- Mircea, eu merg să văd ce au fotografiat tinerii. Nu pot să adun rumeguşul.
- Bine, Ană! Eu mă uit la televizor, să văd cum a fost pe la alţii.

Ana intră în casă şi porni laptopul. Era curioasă să vadă ce fotografii au postat prietenii ei din oraş. Cea mai interesantă fotografie a fost făcută de un băiat care locuia le bloc. „Prinsese” un fulger. Celelalte fotografii era comparabile cu ale ei. 

În acea seară nu a mai ieşit la poartă. Facebook-ul din stradă, aşa numeau vecinele adunările lor de la poartă, funcţiona în special dimineaţa. Până atunci, toată lumea aduna informaţii de la televizor, de pe internet sau vorbind cu rude şi prieteni. 

Ana vedea partea bună a ploii. Grădina ei se înviorase. Va face ordine în dimineaţa următoare!

duminică, 23 iulie 2017

O întâmplare din ora de fizică

Clasa a opta, primul nostru an de liceu. Aveam colegi nu numai din raionul Vişeu, ci şi din alte părţi ale regiunii. La sfârşitul primului trimestru, deja ne acomodaserăm cu profesorii, ne cunoşteam destul de bine colegii, ştiam că trebuie să vină în şcoală câţiva profesori care, imediat după examenul de licenţă, au fost încorporaţi.

La început, orele de fizică erau ţinute de doamna profesoară Cornelia Cădaru, diriginta noastră din clasa a cincea. În trimestrul al doilea, la fizică a venit Gheorghe Pop. El era sobru, nu zâmbea niciodată, părea că vrea să păstreze distanţa faţă de elevi. Doamna profesoară avea alt stil. Învăţam cu plăcere fizică.

Printre elevii veniţi din şcolile apropiate era şi o fată slăbuţă, timidă, cuminte. Nu ieşea în evidenţă. Avea, ca orice fetiţă de la ţară, părul lung. Îl purta în codiţe, nefiind bogat, îl împletea şi îl aduna la ceafă într-un fel de coc. Într-o zi, legătura unei codiţe cedase şi Tereza s-a apucat să-şi refacă coafura. Şnurul cu care fusese legat părul rămăsese pe bancă.

La tablă se afla un elev care răspundea cu poticneli. Profesorul ne cerea să completăm, să corectăm răspunsul colegului. Tereza era ocupată, nu intenţiona să răspundă. Neatenţi erau mai mulţi colegi. Cel din spatele Terezei se întinde şi ia bucăţica de pânză tăiată dintr-o cravată veche, o aşează pe banca din spatele lui şi spune: „Ni, zermele!” Zermele, în graiul maramureşean, însemna şarpe. Ceea ce servea legării codiţei colegei mele te putea duce cu gândul la un şarpe.

„Zermele” a fost plimbat până la ultima bancă, apoi a trecut pe ultima bancă a rândului pe care stăteam eu. Tereza terminase de împletit codiţa şi nu o putea lega. Bucată de material înainta. Ajunsese la banca mea.Am luat-o şi m-am întins să i-o dau: băncile noastre erau apropiate.

Sesizând mişcarea neobişnuită, profesorul mă întreabă: „Ce se întâmplă acolo?”. Mă ridic şi răspund pe un ton serios: „Mă fac colegele să râd...”. În acea clipă, colega de bancă, Ioana, pufneşte în râs. Zâmbesc reţinut şi eu. Profesorul spune: „Afară! Amândouă!”.
Ce era să fac? Am ieşit plănuind s-o cert pe Ioana. Din cauza ei, eram dată afară de la oră. Nu ştiu ce i-am spus. Ea a rămas lângă uşa clasei, iar eu m-am îndepărtat. Sala noastră era aproape de sala profesorală şi oricând putea să treacă vreun profesor şi să mă întrebe ce caut pe coridor în timpul orei. Îmi era ruşine. Eram şefa clasei şi trebuia să fiu model...

Când căutam o soluţie, din clasa vecină iese o elevă. O întreb ce oră au. Îmi spune că au educaţie fizică, toată clasa e la stadion. Sunt în sală numai elevii de serviciu. Profit de situaţie şi intru.

Când sună de ieşire sosesc de la stadion colegii din a opta C. Eu ies. Maria, colega mea de clasă mă ia la întrebări: „Pe unde ai umblat?”, „Am fost alături...”, „Profesorul m-a trimis să vă chem la predarea lecţiei. Nu te-am găsit.” Îmi spune ce lecţie au făcut şi deja îmi făceam planul să citesc din carte. Voiam să mă prezint în ora următoare pregătită.

Învăţasem din manual. Nu mi-a părut de loc grea lecţia despre acceleraţia centripetă. A fost chiar amuzant. Am aflat de ce, la gradiniţă, n-am păţit nimic atunci când m-am dat cu calul, leagănul, peste cap.

În timpul orei, mă aşteptam să fiu chemată la tablă. Nu ştiam cum va reacţiona profesorul. Am răspuns la întrebările pe care le-a adresat întregii clase, la cele la care n-au ştiut colegii mei. În final, lucrurile au intrat pe făgaşul firesc. Am participat, la scurt timp, la faza pe şcoală a olimpiadei de fizică. Nimeni nu era supărat.

( Textul va fi inclus într-o carte de amintiri din timpul liceului. )



duminică, 16 iulie 2017

În oraşul meu a sosit circul

          Într-o zi, în parcul oraşului era agitaţie. Printre curioşi eram câţiva copii alertaţi de un coleg care locuia pe Obreja.

          În partea dinspre clădirea care aparţinuse unei familii nobile din Vişeu, unde era atunci sediul Comitetului Orăşenesc al Partidului Muncitoresc Român şi al Uniunii Tineretului Muncitoresc, se instala tiribomba sau lighispirul ( Tata îmi spunea că nu e corect linghispir, ci ringhişpil, pentru că în germană se spune ringelspiel.) şi un carusel cu căluţi şi caleşti. În apropierea lor erau câteva construcţii mai mici, în unele dintre ele se ţineau spectacole.

           Am fost într-o zi, însoţită de tata, să văd menajeria. Am văzut acolo câteva animale. Nu arătau prea bine. Văzusem animale mult mai bine îngrijite. Am vrut să văd lupul. Citisem poveşti şi voiam să mă conving că descrierile erau corecte. M-am apropiat de cuşca în care se afla un animal care semăna cu un câine, puţin mai mic, sur şi ciufulit. Lângă el mirosea foarte urât. Atunci am înţeles de ce îl evită caii.

          Am părăsit menajeria şi am trecut prin faţa unei barăci în faţa căreia o persoană făcea reclamă spectacolului. Tata se oprise să discute cu cineva. I-am spus că vreau să văd spectacolul. Mi-a luat bilet şi m-a condus până în sală. Mi-a spus că mă aşteaptă afară.

          În ce consta spectacolul? Pe scenă era o fată care şedea pe o periniţă. Mâinile ei erau nedezvoltate. Le ţinea pe lângă trup. Prezentatoarea ne-a explicat că fata a învăţat să-şi folosească picioarele şi acum reuşeşte să facă lucrurile pe care le facem noi cu mâinile. Reuşeşte să lucreze chiar mai bine decât mulţi oameni sănătoşi. Fata ne-a arătat cum se piaptănă, cum îşi aranjează cocul. A luat două andrele şi a tricotat câteva rânduri. A luat apoi o papiotă, a băgat aţă în ac şi a cusut pe un gherghef. Lucrul ei arăta foarte bine. A încercat să răspundă unor întrebări venite din public, dar vorbea destul de greu şi nu se prea înţelegea. Intervenea prezentatoarea. Ea înţelegea. Am aplaudat şi am lăudat ambiţia şi voinţa ei.

          Am ieşit din sală foarte bucuroasă. Fusese ceva foarte interesant. Nu aveam chef de alt spectacol. Tata m-a întrebat dacă vreau să merg la tioribombă. Nu voiam. Îi vedeam pe cei care se învârteau în lanţuri, roata se învârtea destul de repede, erau legaţi, asiguraţi curajoşii din aer, dar eu aveam o reţinere. Dacă se desprinde din cârlig un scaun, ce se întâmplă cu persoana aflată în scaun? Ar putea să zboare departe şi să cadă pe undeva... N-am întrebat nimic. Mi-am amintit de artificiile de la Constanţa. Mă bucuram că nu a căzut nimeni.

          Dacă am refuzat să „mă dau în lanţuri”, tata mi-a arătat caruselul cu căluţi şi caleşti, mai potrivit pentru vârsta mea. Aveam doar opt ani. M-am aşezat într-o caleaşcă şi-i făceam tatii semn cu mâna. Mi-a plăcut acolo.

          Mai era în parc o baracă în care organizaseră un muzeu. Am intrat cu tata. Am văzut fluturi, gângănii, şerpi formolizaţi, animale defecte: cu două cozi, cu două capete... Dar toate erau în borcane cu formol. Ce m-a împresionat? Un mulaj din gips în care se vedea cum sunt strânse măruntaiele unei persoane care poartă corset. Atunci mi-am spus că e mai bine să fiu sănătoasă decât să mă chinui să arăt altfel decât sunt. Prinţesele şi doamnele din film se chinuiau să arate foarte bine purtând haine la modă în vremea lor. Mă bucuram că moda s-a schimbat, că lumea a înţeles cât de importantă e sănătatea.

Fragment din cartea aflată în lucru cu titlul DE MÂNĂ CU TATA. 


(fotografia e de pe internet)

duminică, 9 iulie 2017

Ce face o fetiţă cuminte

          Mama se înţelesese cu tanti Hermina să îmi brodeze o rochiţă pe care o visam de când eram mică, de când, la Constanţa, bunica m-a învăţat să dansez vals. Rochiţa visată era bleu, cu corsajul brodat la decolteu, fără mâneci, dar cu marginea brodată, şi cu fusta largă. Urma să o coasă tanti Geta, prietena mamei.

          Am fost la magazin cu mama să cumpărăm materialul. Eram foarte încântată şi nerăbdătoare să o văd terminată. Nu era pentru o ocazie anume. Era doar o rochiţă de vară. Oricum, în anul următor i-o dădeam Ninei, pentru că nu mi-ar mai fi fost bună.

           În foarte scurt timp, rochiţa era gata. Tanti Geta croise rochiţele, una mie şi alta Ninei, îi dăduse doamnei Hermina bluziţele să facă broderia, am făcut o probă şi adoua zi mă îmbrăcam cu noua rochiţă.

           Când trebuia să ies în oraş, trimisă de mama, pentru a face mici cumpărături sau să fiu mesager, nu erau telefoane, mă îmbrăcam cu rochiţa bleu.

           Într-o zi, am urcat în Parcul Central al oraşului. Practic, nu eram în „misiune”. Pur şi simplu, mă plimbam. Am mers până la foişor, nu era nimeni în parc, m-am decis să plec acasă.

           Am coborât pe trepte, nu pe drumul lateral, pe unde urcau persoanele care nu puteau merge repede. M-am gândit că aş putea să alerg. Aşa am făcut. Pe fiecare treaptă mi se potriveau doi paşi.
Alergând la vale, am luat viteză, paşii nu mi s-au mai potrivit cu treptele şi, pe ultima treaptă m-am întins pe burtă.

           Eram obişnuită cu căzăturile, genunchii mei erau mereu plini de zgârieturi. Cum aveam viteză mare, am alunecat mai bine de o jumătate de metru pe treaptă. M-am ridicat. Nu mă dureau genunchii, chiar dacă sângerau şi în ei pătrunseseră nisip şi pietricele. Am vrut să-mi scutur de praf rochiţa. În faţă nu mai era nimic. Lateral atârna o bucată de pânză albastră de culoarea cerului.

            De emoţie, nu mă durea nimic, dar îmi părea enorm de rău că deteriorasem mândreţe de rochiţă. Mai aveam o problemă: „Cum să merg cu rochia ruptă printre oameni?”. Până acasă aveam de mers câteva minute. Mi-am adunat restul de fustiţă, bine că era largă, pe lângă mine şi, ţinând cu mâna stângă materialul, am început să sar când pe un picior, când pe celălalt. Cine mă vedea credea că mă joc. Cine să-şi pună întrebări la vederea unei fetiţe de noua ani care sare pe stradă?

            Ajunsă acasă, a trebuit să-i spun mamei pe unde am umblat.
            - Mioriţo, ai stricat bunătate de rochie! Ai purtat-o doar atâtea zile câte au fost necesare să o terminăm! Cum ai reuşit?

            I-am povestit mamei ce am făcut. Mi-am spălat genunchii şi stăteam supărată.

           Nu m-au certat nici mama, care era mai iute din fire, nici tata. Mătuşa a râs. Toţi au apreciat că părerea mea de rău şi învăţătura cu care am rămas sunt suficiente.

(Fotografia este relativ recentă, postată de prietenii din Vişeul de Sus pe pagina "Vişeul pentru nostalgici". Sper să nu se supere!)

Textul va fi inclus în cartea, aflată în lucru, DE MÂNĂ CU TATA.

sâmbătă, 1 iulie 2017

TIMPUL CIREŞELOR AMARE

La mijlocul lunii iunie, în fiecare an, urmăresc un cireş păsăresc crescut în parcul din faţa direcţiunii. A crescut între numeroşii tei care ne îmbată cu parfumul florilor lor. Teii înfloresc pe rând, începând din luma mai, şi încheindu-i revărsarea de parfum delicat la sfârşitul lui iunie, când primii tei deja au fructe.
În aceste zile, în timp ce treceam prin dreptul cireşului, i-am povestit unei prietene cât de mult îmi plac „florile de cireş amar” şi cât mult le place familiei noastre dulceaţa de cireşe amare.
- Viorico, terminasem clasa a treia atunci când am văzut primul cireş sălbatic, în grădina învăţătoarei noastre. Fuseserăm invitaţi de doamna învăţătoare să-i vedem livada şi grădina de pe Arşiţa, dealul dinspre sud al oraşului în care mi-am petrecut copilăria. Cireşele negre, mici, amare nu ne-au plăcut, dar a doua zi, când mama a fiert dulceaţa, am fost foarte încântaţi.
- Şi mama, Dumnezeu s-o odihnească, ne făcea dulceaţă de cireşe...
- Multă vreme n-am avut prilejul să gust această delicatesă. Într-o zi, cineva ne-a invitat la un pahar de socată. Tocmai se sifonase, era numai bună de băut. Acei prieteni aveau în curte un cireş amar. L-am rugat să ne aducă o mână de cireşe. Copiii s-au strâmbat, când le-au gustat, cum am făcut şi noi. Le-am povestit aventura mea cu cireşele din copilărie. Înainte de a pleca acasă, gazda ne-a propus să revenim într-o zi să culegem cireşe.
- Şi v-aţi dus!
- Sigur că ne-am dus. Copiii s-au jucat, iar noi am adunat cireşe. Eram în vacanţă. O zi întreagă mi-am petrecut scoţând sâmburi şi omizi din cireşe. Omizile albe erau uşor de detectat. După o noapte în care cireşele şi-au lăsat sucul în zahărul pe care îl pusesem deasupra lor, am fiert dulceaţa. Am reuşit s-o pun în borcănele mici, le-am lipit etichete şi le-am dus în cămară. Eram foarte mândră de isprava mea.
- Aveai de ce să te bucuri.
- Când au sosit fetele noastre de la clubul copiilor, adunam ultimele cireşe din cratiţă. Le-am îndemnat să guste. N-am făcut decât să le provoc! A trebuit să desfac un borcan să „guste” serios dulceaţa.
- De data asta, le-a plăcut!
- Despre prima lor degustare au avut ocazia să le povestească nu de mult copiilor lor. Au fost în vizită şi i-am servit cu dulceaţă de cireşe făcută cu puţin timp înainte.
- Am un vecin care are un cireş amar. Ai vrea să vii să culegem amândouă?
- Cu multă bucurie! Aştept telefonul tău!

miercuri, 3 mai 2017

POLIŢISTA


În anii '80, Iulia lucra la o şcoală generală cu zece clase. Avea ore de matematică şi fizică la clasele mari şi dirigenţie la clasa a zecea. Şedinţele de consiliu profesoral aveau loc marţea de la ora 18, într-o sală de clasă.

Uneori, şedinţele se preungeau până târziu. Aşa s-a întâmplat într-o seară. Iulia era obosită. Nota în caiet tot ce i se părea interesant. La un moment dat, a aşezat stiloul pe bancă şi asculta ce spuneau colegii. Apoi, gândul i-a fugit la copiii ei. Era ora lor de culcare şi Iulia nu era acasă.

Când s-a încheiat şedinţa, profesoara a închis caietul, l-a pus în geantă şi s-a grăbit să plece. Când a ajuns acasă, copiii dormeau. A pregătit cele trebuincioase pentru dimineaţă şi, profitând că nu era nimic interesant la televizor, s-a culcat.

Dimineaţă, după ce a condus-o pe cea mai mică la grădiniţă, Iulia şi-am luat caietul şi cartea. Voia să-şi pregătească lecţiile. A căutat stiloul. Nu era la locul lui. A scos din poşetă tot, dar stiloul nu era acolo. Atunci şi-am amintit că îl pusese pe bancă. Spera să îl găsească.

A ajuns la şcoală în pauza mare. A întrebat-o pe învăţătoarea care avea ore în sala în care avusese loc şedinţa dacă vreun copil a găsit un stilou.

- Angela, l-am primit în dar de ziua mea. Îmi lăsasem vechiul slilou Flaro pe bancă şi alergasem să prind deschisă cantina. Colegul care m-a văzut a doua zi că scriu cu pix s-a mirat. I-am povestit ce s-a întâmplat şi, în drum spre cantină, m-a invitat să văd expoziţia de rechizite şcolare deschisă la Librăria Universităţii. De acolo a cumpărat un stilou chinezesc Hero bordo şi mi-a spus că nu ştia ce cadou să-mi ia de ziua mea. Am terminat facultatea cu acel stilou, mi-am luat definitivatul cu el, ţin foarte mult la stilou. Din păcate, l-am scăpat o dată şi are o crăpătură acolo unde îl reazem de deget. În ziua în care îl încarc, pe deget am o pată de cerneală.

- Ai un semn de recunoaştere...
- Mai am unul. Având ceva vechime, peniţa s-a tocit. Scrie mai repede înclinat puţin spre stânga.
- Să mergem în clasă!

Cele două doamne au intrat în clasa a treia A.

- Copii, azi o veţi cunoaşte pe doamna profesoară de matematică. Să-i arătăm că suntem o clasă de elevi corecţi şi cuminţi! Vă rog să-mi răspundeţi la câteva întrebări! A găsit cineva un stilou care nu e al vostru?

Văzând că nu răspunde nimeni, învăţătoarea întreabă:

- Aţi văzut la vreun coleg un stilou pe care nu l-a avut până acum?
- Da. Cireşica are stilou. N-a avut niciodată.
- Cireşico, de unde ai stiloul?
- Mi l-a dat unchiul meu...
- Unchiul ei lucrează la IGO, strigă fetiţa care văzuse stiloul.
- Aseară, doamna profesoară şi-a uitat stiloul pe ultima bancă. Cireşico, te rog să ne arăţi stiloul!

Fata aduse stiloul. Era Hero bordo, cu o crăpătură pe partea opusă peniţei.

- E stiloul dumneavoastră?
- Da. Este exact cum vi l-am descris în cancelarie.
- Cireşico, ce ai de spus?
- Vă rog să mă iertaţi! Am greşit. L-am văzut pe bancă atunci când mi-am agăţat haina în cuier.
- Ai recunoscut. Eşti o fată bună, chiar dacă nu ai venit singură să spui că l-ai găsit. Nu suntem supăraţi pe tine! Suntem convinşi că vei fi corectă de acum înainte!
- Dragi copii, vă mulţumesc pentru rezolvarea problemei mele! Sper să ne mai întâlnim!

Bucuroasă că şi-a recuperat stiloul, Iulia ieşi, nu înainte de a-i saluta pe elevi şi pe învăţătoare.

După câţiva ani, Iulia este salutată pe stradă de o poliţistă. Nu o cunoştea, nu ştia ce să spună.
- Doamnă profesoară, nu vă mai amintiţi de mine. Aţi fost în clasa noastră atunci când v-aţi uitat stiloul...
- Mi-am amintit. Ce întâmplare!
- Eu sunt Cireşica. M-am gândit că nu m-aţi pedepsit pentru ceea ce am făcut eu atunci şi am vrut să-i ajut pe toţi cei care au necazuri.
- Frumos din partea ta! Îţi doresc succes în ceea ce faci! La revedere!
Cireşica mulţumi pentru urare şi salută regulamentar. Iulia se bucura că fetiţa din anii '80 şi-a împlinit visul din copilărie.

duminică, 9 aprilie 2017

Toamna la mare

După ce am fost admisă la facultate, m-am gândit că sunt destul de mare pentru a merge singură la Eforie. Am ales luna septembrie. Nu văzusem niciodată cum e marea în timpul toamnei. Bănuiam că e foarte frumos. În plus, mama trebuia să fie la şcoală de la începutul lunii, iar Nina şi Doru mergeau, din 15, la şcoală.
În comparaţie cu alţi ani, aveam avantajul libertăţii depline. Cel puţin, aşa credeam. Bunicii aveau acelaşi program de ani de zile. Bunica, o femeie pedantă, pregătea camerele pentru turişti, bunicul făcea aprovizionarea, iar seara ieşeau la plimbare. Cumpăraseră un aparat de radio cu clape pentru schimbarea canalului şi cu ochi magic. Ascultau în special „Radio vacanţa”. Bunicul citea ziarele şi, ceea ce mă distra, la ora 16 îşi bea obişnuita cafeluţă pe care i-o servea bunica. Nu era cafea naturală, ci Unica. Bunica era responsabilă şi cu organizarea activităţii bunicului. El fusese operat în urma unui ulcer gastric şi ţinea regim.
Eram liberă să fac ce vreau, dar la plajă mergeam cu chiriaşii bunicilor. Aşa era mai sigur. Nu riscam să mi se întâmple ceva neprevăzut.
Unchiul Sever lucra la Eforie-Nord. Era gestionar la un mic magazin. Însoţită de bunica, am făcut prima vizită la „magazinul unchiului”. Autobuzul a oprit vizavi, lângă parc. Am făcut un tur al parcului după câteva zile, când bunica m-a trimis să-i duc ceva unchiului, dar nu m-am îndepărtat de locurile cunoscute.
Într-o seară, unchiul Sever mi-a propus să merg la un film la cinematograful în aer liber din Eforie-Nord. Am mers cu autobuzul de la ora 7 seara. Am observat cât de mândru era unchiul când mergea cu mine prin staţiune.
- Cine-i domnişoara? întreba câte unul dintre prietenii unchiului.
- E nepoata a mea.
- Nu ştiam că ai o nepoată atât de mare...
- E studentă.
Eu mă arătam preocupată de câte o nimica toată, doar ca să nu intru în vorbă cu ei. Ne-am oprit de câteva ori, căutând gumă de mestecat străină. Unchiul Sever m-a condus la cinematograf. După ce mi-am ocupat locul, el a plecat. Urma să vină după mine la terminarea filmului.
Am văzut un filmul SF: Călătorie fantastică. Pe scurt, o echipă de oameni de ştiinţă, într-un submarin, sunt micşoraţi la dimensiunile unui microb şi, cu ajutorul unei seringi, sunt introduşi în carotida savantului care se alesese cu un cheag de sânge în creier în urma unei tentative de răpire. Savantul era menţinut în stare de hipotermie, pentru ca sângele să circule mai încet. Comunicarea cu echipa reală se făcea prin sistem Morse (Wi-Fi, spun cei din film). Din echipaj face parte şi un personaj care doreşte ca secretele omului de ştiinţă să nu fie cunoscute. De aceea, sabota acţiunile echipajului. Planul operaţiunii suferă modificări şi numai pregătirea excepţională a doctorilor şi a ofiţerului de transmisiuni care asigura comunicarea cu echipa care coordona din laborator acţiunea au făcut posibilă distrugerea cheagului din creierul savantului. După o oră, oamenii reveneau la dimensiunile iniţiale. Sabotorul moare digerat de o leucocită, iar ceilalţi membri ai echipajului sunt recuperaţi dintr-o lacrimă a savantului căruia i-au distrus cu un laser cheagul de sânge.
La acea vârstă citeam toate povestirile şi romanele ştiinţifico-fantastice pe care le găseam. Deşi bănuiam că misiunea va fi îndeplinită, am urmărit filmul cu sufletul la gură. Am studiat efectele speciale şi imaginile pe care le vedeam. În plus, din distribuţia filmului făceau parte Stephen Boyd, Raquel Welch şi Edmond O'Brien.
În următoarea sâmbătă, unchiul mi-a promis că mă duce să văd cel mai bun restaurant din staţiune. Şi am mers la „Europa”. La intrare era un „general” pe care unchiul îl cunoştea. I-a spus că sunt nepoata lui şi că sunt studentă.
Unchiul a comandat câte un grătar cu garnitură şi vin roşu. Mie mi-a comandat pepsi. Restaurantul avea orchestră şi ring de dans. După ce am mâncat, am dansat.
- Dansezi bine. Unde ai învăţat?
- Parcă nu ştii... Vals m-a învăţat bunica, în parc, unde dansau ruşii. Tango m-a învăţat tata. Am mers o dată la familia Râhlea, nu ştiu ce sărbătoreau. Ploua şi nu ne-au dat voie în curte. Un timp, ne-am uitat pe fereastră. Eram la etajul întâi. Dar ne-am plictisit. Ceilalţi invitaţi dansau pe muzica unul gramofon. Gazdele aveau plăci. Cred că erau moldoveni. Ştiu că au predat limba rusă. Tata m-a invitat la vals şi, fiindcă a urmat un tango, mi-a explicat cum se dansează.
- Când erai mică spuneai că vei fi cântăreaţă de operetă. Când ţi-ai schimbat preferinţa?
- În clasa a doua, mergeam de două ori pe săptămână la doamna Moldovan. Acolo învăţam, câte o jumătate de oră, să cânt la pian. După un an, nu ştiam nici un cântec. Mă enerva cum număra: „una, doua, treia patra”. Mergeam la pianul şcolii şi, după câteva încercări, îmi reuşea o meodie. Cântam după ureche, ca lăutarii. În clasa a treia n-am mai vrut să merg la pian. Am fost de două ori la un cerc de balet. Nu mi-a plăcut. Am învăţat prea puţin şi nu am dansat deloc. La numărătoarea instructoarei, făceam un fel de gimnastică.
- Ţie nu-ţi place nimic...
- Cum nimic? Eu trebuie să văd un rezultat!
- Ai renunţat definitiv la muzică, la dans...
- Nu chiar. În fiecare an am cântat în cor, în grupul vocal, chiar şi solo. Am dansat în grupurile de dans ale şcolii, balet sau dansuri populare. Nu mai vreau să fiu artistă.
- Ţie nu ţi-a prea plăcut şcoala!
- Să ştii că mă supăr! Am învăţat la toate materiile. Au fost unele materii pe care nu le aveam la suflet, dar învăţam, pentru că îmi plăcea să rezolv probleme. De exemplu, chimia. Nu îmi plăcea să „tocesc” proprietăţi, dar îmi plăceau problemele. Pe scurt, după ce scriai formula, restul era regula de trei simplă.
- Faci ce faci şi tot la matematică ajungi.
- Cu siguranţă, matematica e cea mai frumoasă, cea mai grea şi cea mai utilă materie. Nu oricine o poate învăţa. Mie mi-a plăcut întotdeauna. La început, era doar un instrument de calcul. Apoi a devenit preferata mea.
- La câţi ani ai descoperit că e frumoasă?
- La sfârşitul clasei a cincea, profesoara de matematică ne-a propus să rezolvăm zece probleme recapitulative de la sfârşitul manualului. Mi-am amintit cu o seară înainte de data limită de prezentare a problemelor. Am luat cartea fără prea multă tragere de inimă. Rezolvam mecanic. Apoi, s-a întâmplat ceva: am dat de oproblemă interesantă. Trebuia să aflu câţi ani a trăit Arhimede. Se dădeau câteva relaţii. Am rezolvat problema prin metoda figurativă. A fost o problemă frumoasă, interesantă. Am verificat răspunsul cu cel de la sfârşitul cărţii. Era bun. Atunci cred că a fost momentul în care am decis să acord mai mult timp învăţării matematicii. În fond, puteau să cânte alţii, cei pentru care matematica era o teroare.
- Cum rămâne cu „trebuie să văd un rezultat”?
- La matematică poţi să ajungi la rezultatul unei probleme pe mai multe căi, prin mai multe metode. Şi poţi să verifici dacă ceea ce ai obţinut e corect. De multe ori, poţi şă intuieşti rezultatul. Totul depinde de cât de mult munceşti. Şi de plăcerea cu care munceşti.
- Mai dansăm valsul ăsta şi mergem acasă. Ce spui?
Era prima dată când am întârziat până spre miezul nopţii. Bine că pe litoral circulau autobuze destul de des!
La un chioşc de presă găsisem reviste tipărite în Moldova. Am cumpărat câteva numere din Крокодил (Crocodil), o revistă de umor. Nu mai văzusem astfel de reviste. Acasă citeam publicaţii în franceză, dar revista Uniunea Sovietică era în limba română.
Împreună cu chiriaşii bunicilor, am mers într-o zi la Costineşti. Auzisem că acolo e o atmosferă frumoasă. Aflasem de la Radio vacanţa că la Costineşti se întâlnesc în special studenţii. Am văzut un sătuc, o plajă întinsă, multe chioşcuri, dar nu am fost impresionată. Poate şi pentru că eram într-un grup de persoane cu mult mai mulţi ani ca mine. Nu îndrăzneam să mă îndepărtez de cei care îşi luaseră angajamentul să mă aducă în condiţii bune înapoi.
Singurul lucru neobişnuit care mi s-a întâmplat a fost o neaşteptată amigdalită. Dacă eram acasă sau chiar în Cluj, cumpăram penicilină şi în trei zile eram ca nouă, dar în Eforie nu se vindeau antibioticele fără reţetă. Cu greu a găsit bunica un medic care să îmi scrie o reţetă. Făcusem febră şi nu aveam chef de nimic, nici de citit, nici de ascultat radioul. Îmi luam medicamentele şi în scurt timp adormeam din nou.
Bunica m-a anunţat că am primit o scrisoare. Am luat-o şi am pus-o sub pernă. Am adormit. După o vreme, bunica m-a întrebat: „De la cine e scrisoarea?”. Uitasem de scrisoare. Am deschis-o. Era de la Vasile. Îmi spunea că a fost în permisie şi că Nina i-a dat adresa bunicilor. Deci, chiar cu întârziere, şi-a ţinut promisiunea de a-mi scrie. Ştia că reuşisem la facultate. Era în Arad.
Sejurul meu la Eforie a fost de aproape trei săptămâni. Am plecat la Cluj cu un tren direct. Aveam avantajul că nu trebuia să schimb în Bucureşti. De fiecare dată călătoream cu trenuri directe Baia Mare-Mangalia, Cluj-Mangalia…
Nu cunoşteam nici o persoană din compartiment. Cât timp era lumină, am citit. Apoi, când unul dintre călători a stins lumina pe motiv că fiica lui trebuie să doarmă, am începuit să mă plictisesc. Am ieşit pe culoar. Lângă mine, o doamnă în vârstă fuma. Era plictisită şi ea. Am intrat în vorbă.
- Domnişoară, unde mergi?
- La Cluj.
- Cu cine călătoreşti?
- Singură.
- Şi nu te temi?
- Trenul e plin de călători.
- Da, ai dreptate. Eu am urcat la Bucureşti, dar cred că erai deja în tren...
- Vin de la Eforie-Sud. Am ales trenul direct. Mi s-a părut mai avantajos. Dimineţă merg să fac microfotografia şi după-amiază am un tren direct spre Vişeu.
- Eşti sudentă? În ce an?
- În primul an, dar sunt sigură că mă descurc. Cunosc oraşul.
- Am ajuns în Teiuş. Mă pregătesc să cobor. Merg la Aiud.
Văzând că nu reacţionez cum se aştepta, doamna a considerat că trebuie să-mi explice.
- Am un neam la Aiud, spuse doamna coborând vocea. A fost închis pe motivul că a aţionat împotriva regimului.
Văzând că sunt pe lângă subiect, doamna îşi stinse ţigara şi intră în compartiment după bagaje. Deja se auzea zgomotul pe care îl face trenul la schimbarea liniilor.
Doamna a coborât în staţie, nu înainte de a ne lua rămas bun. Eu am rămas cu nişte întrebări fără răspuns. Ştiam că tata îmi va răspunde la toate.
Am ajuns în Cluj dimineaţa devreme. Am făcut microfotografia şi am luat primul tren spre Vişeu. Rezultatul îl luam la întâi octombrie, la începutul cursurilor, când mă cazam la căminul studenţesc.
Cum e toamna la mare? Frumos, e linişte, frunzele copacilor sunt încă verzi, grădinile sunt încă proaspete, sunt fructe şi legume de tot soiul, dar nu mai e aglomeraţia din august.