Recent am descoperit pe Facebook o postare în memoria lui Ciupi. Am
lăsat un comentariu: „E interesant că eu chiar încercam ieri
să-mi amintesc de unii colegi. Şi tocmai la Ciupi m-am gândit.
Voiam să scriu cum era în clasa întâi, cum a dispărut dintre
noi, când şi-a rupt un picior, cum l-am reîntâlnit în clasa a
opta şi ce năzbâtii am făcut în acei ani. Eu am plecat din
Vişeu, dar mă întorceam aproape în fiecare an să-mi văd
părinţii. Încă îmi amintesc cât de frumos a vorbit Ciupi cu
mine la ultima noastră întâlnire...”
Nu voi cita tot comentariul. Mai bine să scriu ce îmi mai
amintesc în legătură cu acest coleg cu care am comunicat foarte
bine, cu care nu cred că am avut divergenţe, chiar dacă nu gândeam
la fel.
Aş începe cu o
întâmplare din timpul clasei întâi. Eram de serviciu şi câţiva
colegi au intrat în clasă în timpul pauzei. Conform înţelegerii,
trebuia să le scriu numele şi să-i prezint doamnei învăţătoare
lista. Când a intrat în clasă doamna învăţătoare, i-am dat
lista. I-a chemat în faţa clasei pe cei care au fost
indisciplinaţi. A ajuns la „Colpan”. Aşa scrisesem pe foaie.
Doamna învăţătoare a zâmbit şi m-a întrebat ce am vrut să
scriu. Am răspuns că voiam să scriu Ciolpan.
- În scurt timp vei învăţa cum se
scrie acest nume.
Situaţia s-a rezolvat
cu puţină „morală” şi cu promisiunea că în recreaţie
elevii vor merge în curte.
Venise iarna. La Vişeu
ningea mult. În curtea şcolii era zăpadă până la genunchi.
Elevii se jucau, alergau, făcea bulgări... Intrau în clase plini
de zăpadă. Aveam ore la etaj şi, până în clasă, o parte din
zăpadă se scutura.
Într-o pauză, era
agitaţie mare.
- Un copil a căzut şi
şi-a rupt un picior!
Am aflat a doua zi că
elevul care suferise fractura era colegul nostru Nuţu Ciolpan. Nu a
revenit între noi multă vreme. Am aflat că l-au trimis la
Techirghiol, la un sanatoriu, unde făcea şi şcoală.
Pentru că în Vişeu de
Sus s-a construit o clădire nouă pentru liceu, sectoarele din care
erau adunaţi elevii s-au modificat. Între timp, noi ne-am mutat
din clădirea Şcolii în care locuiam şi am fost repartizată în
clasa a V-a la noua şcoală. Ciolpan a revenit de la Techirghiol sau
Eforie, dar a continuat să „ţină” de Şcoala Nr. 1.
Ne-am revăzut în clasa
a VIII-a, la liceu. Eu nu l-am recunoscut, dar după ce mi-a povestit
de ce şchiopătează, am înţeles că el e colegul nostru din clasa
întâi. Acum se prezenta cu numele Ciupi. În catalog era scris
numele real: Ioan Ciolpan.
***
Voi trece rapid printre
amitiri, evocând doar cele mai interesante, mai emoţionante
întâmplări cărora le-am fost martori sau protagonişti.
În manualul de muzică
am găsit un cântec ale cărui cuvinte erau în limba rusă. Neavând
pe moment nimic altceva mai interesant de făcut, am început să
solfegiez. Mi-am dat seama că ştiu melodia. De unde? De când?
Dintr-un film! Văzusem „Toată lumea râde, cântă şi dansează”
când eram în clasa a cincea. Sau a şasea. Între timp, mai auzisem
la radio acel cântec. Difuzorul din bucătărie transmitea uneori
muzică din filme. Aşa îmi explic de ce mi s-a fixat în memorie
acel cântec. Nu ştiam cuvintele. Cunoşteam doar melodia.
Învăţătoarea noastră
din primii ani preda muzica la liceu. Într-o oră, i-am cerut voie
să cântăm un cântec din manual. Cântecul era compus de Isaak
Dunaievski, cel care scrisese şi opereta „Vânt de libertate” pe
care o văzusem în 1954 la Constanţa. La început, am cântat eu,
doamna profesoară urmărind notele. Ciupi era în banca întâi de
pe rândul din mijloc. A fost primul care a cântat cu mine. Apoi, ni
s-au alăturat mai mulţi colegi. Cântecul era antrenant, colegii
cântau cu la, la, la.
Am găsit versurile cântecului dând
un search pe Google.
ЛЕГКО НА СЕРДЦЕ
ОТ ПЕСНИ ВЕСËЛОЙ
Музыка
И. Дунаевский, слова В. Лебедев-Кумач
Легко
на сердце от песни весëлой,
Она
скучать не даëт
никогда.
И любят песню деревни и сëла,
И
любят песню большие города.
Припев:
Нам
песня строить и жить помогает,
Она,
как друг, и зовëт,
и ведëт.
И тот,
кто с песней по жизни шагает,
Тот
никогда и нигде не пропадет.
И тот, кто
с песней по жизни шагает,
Тот никогда
и нигде не пропадет.
Cântam doar prima strofă şi
refrenul. Textul era uşor. L-am tradus fără probleme. Fără
pretenţii, am tradus, aproape mot-à
mot:
Îi e mai uşor inimii
cu un cântec vesel.
Muzica I. Dunaievski,
versurile V. Lebedev-Kumaci
Îi e mai uşor inimii cu
un cântec vesel,
El nu te lasă să te
plictiseşti.
Şi-l iubesc cătunele şi
satele
Şi-l iubesc oraşele
mari.
Refren
Cântecul ne ajută să
construim şi să trăim,
El, ca prieten, ne cheamă
şi ne conduce.
Şi cei ce păşesc cu
cântecul în viaţă
Aceia niciodată şi
niciunde nu vor dispărea.
De altfel, filmul produs
în 1934 are titlul Весёлые ребята (Vesyolye rebyata),
adică „Băieţii veseli.”
În strofa a doua e
vorba despre comsomolişti, Komsomolul era organizaţia de tineret a
Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.
***
Printre colegii noştri
era şi un băiat slab, înalt, cu faţa pământie. În glumă, i-am
spus „Moartea în vacanţă”. Nu ştiu dacă a aflat, dar ştiu
că era mereu în grupul nostru, chiar dacă gălăgia o făceam în
special cei care ne cunoşteam mai de mult. Colegul nou venit în
şcoala noastră se numea Mihai Crişan. Ne-a spus că e din Turda,
că tatăl lui e preot în Poienile Glodului şi de aceea a venit la
Vişeu. Locuia la internatul liceului, dar sâmbăta mergea acasă.
O dimineaţă de luni.
Sunase de intrare. Cineva a observat că lipseşte Mhai. Am bănuit
că nu a ajuns din pricina autobusului. A intrat în clasă odată cu
profesorul. În prima pauză ne-a spus că a fost la Poieni şi nu a
avut timp să înveţe.
Aveam un profesor nou la
chimie, Adrian Ridichie, care venise după ce şi-a satisfăcut
stagiul militar, ca toţi absolvenţii.
Mihai a fost invitat la
tablă. Nu ştia nici titlul lecţiei. Lui Ciupi i s-a făcut milă
şi i-a şoptit: „hidroxizii”. Mihai a repetat. Apoi, a buiguit
ceva. Profesorul i-a cerut să vorbească despre proprietăţile
fizice ale hidroxizilor. A urmat o bâlbâială. Ciupi reuşea să-i
mai spună câte ceva, dar nici el nu prea ştia. Se întorcea spre
mine şi-i mai dădeam câte o informaţie.
- Dacă ştii la ce se
foloseşte hidroxidul de sodiu, ai scăpat!, spune profesorul.
Ciupi se întoarce spre
mine. Eu îi spun „purgativ”. El se juca de-a telefonul fără
fir. Îi şopteşte lui Mihai. Acesta nu înţelege. Îi mai spune o
dată. În sfârşit, Mihai înţelege.
- Purgativ! spune Mihai
cu jumătate de gură.
- Cu sodă caustică te
cureţi de tot! spune profesorul râzând.
În clasă, unii râdeau,
alţii erau nedumeriţi, Ciupi se întoarce şi-mi face un semn:
„Ţi-arăt eu ţie!”. La care îi răspund: „Când mai vrei să
şopteşti, învaţă lecţia!”
Mihai a rămas repetent.
(A mai fost o vreme în
şcoala noastră, apoi nu l-am mai văzut. M-a recunoscut el în
Cluj, când eram deja studentă. Urcaserăm în acelaşi troleibus.
Mi-a povestit că a plecat la Turda şi că a terminat liceul la
seral.)
***
În clasa a noua, la o
oră de chimie, profesorul Adrian Ridichie ne-a trimis la tablă pe
mai mulţi, indicând fiecăruia despre ce să vorbească. Nu eram
încântată de subiectul pe care l-am primit. Cred că se citea pe
chipul meu. Cred că era vorba despre proprietăţile fizice ale unui
element din Tabloul lui Mendeleev. Ciupi s-a oferit să-mi şoptească.
Profesorul a observat că Ciupi insistă. Mi-a schimbat subiectul.
Acum trebuia să vorbesc despre proprietăţile chimice. M-am
înviorat. Deja eram în domeniul meu: ecuaţii.
***
În clasa a zecea
învăţam istoria muzicii. În manual era partitura Corului
vânătorilor din opera Freischütz,
de Weber. Când ne rămânea puţin timp după lecţia nouă, Ciupi
cerea voie să cântăm. Şi, toată clasa cânta, bătând ritmul în
bănci. Doamna profesoară Mihalca ne făcea semn să cântăm mai
încet, să nu deranjăm clasa vecină.
***
Nu-mi amintesc despre
Ciupi în ultimul an de liceu. De altfel, noi am încheiat anul
şcolar la mijlocul lunii mai. În timpul vacanţelor făceam
pregătire pentru bacalaureat. În rest, eu mă ocupam mai mult de
Gazeta Matematică, de culegerile mele.
Bacalaureatul se
susţinea din trei materii: limba română, matematică şi o materie
la alegere. Ştiu că aveam discuţii în legătură cu al treilea
obiect. Unii susţineau că la chimie e materia de un an, chimie
organică. Alţii preferau biologia, cu materia din trimestrele al
doilea şi al treilea, care era practic de şase săptămâni.
Eu susţineam că nici
una dintre cele mai „comode” variante nu mă încântă. Am
preferat să susţin proba la fizică, chiar dacă era materia din
doi ani. Învăţam lucruri interesante, legate de viaţă, de
practică, eram mereu cu materia din urmă la curent, pentru că, la
fiecare răspuns primeam şi o întrebare din lecţiile anterioare.
Aveam şi un argument forte: voiam să merg la Politehnică şi acolo
nu mi-ar fi fost prea utile cunoştinţele de chimie organică sau
biologie.
Îmi amintesc vag
banchetul de încheiere. Nu mai ţin minte, sunt mai bine de 50 de
ani de atunci, dacă Ciupi dansa, dar ştiu că, acolo unde era el,
era şi veselia mai mare.
***
După ce am început
cursurile facultăţii, nu am avut ocazia să stau de vorbă prea
mult cu foştii colegi de clasă. Veneam acasă, dar preferam să
povestesc cu părinţii, să citesc...
După absolvirea
facultăţii, ne-am îndepărtat şi mai mult. Până când a trăit
Nina, îmi mai trimitea veşti despre foştii colegi. Nu am
corespondat cu nimeni. Nu am participat la nicio revedere. Aşa a
fost situaţia. La 10 ani, n-am putut să mă prezint. Aşteptam un
copil. La 20 de ani, întâlnirea era după începerea cursurilor
şcolare. Directorii nu ne învoiau.
Veneam vara să-mi văd
părinţii. Uneori întâlneam câte un coleg. De obicei, colegii mă
recunoşteau. Ne cam schimbaserăm.
În 1995, am fost la
Vişeu doar cu soţul meu. El a rămas să ajute ceva, să repare...
nu mai ştiu ce. Am plecat cu Nina să-mi arate cum s-a extins Şcoala
ajutătoare, m-a plimbat prin clădirea vechiului internat, am mai
mers puţin să revăd strada unde fusese Casa de cultură şi,
înainte de a ajunge la intersecţie, ne-am întâlnit cu Ciupi.
- Ia te uită cine e în
oraşul nostru! Mioara! Nu te-ai schimbat deloc.
- Regret, dar trebuie să
te contrazic! Nu mai am codiţele de care mă trăgeaţi uneori, nu
mai am fundele acelea mari şi albe, nu am cordeluţă...
- Dar tot veselă eşti,
tot tânără. Soţul tău ce face?
- Are ceva de lucru şi
am plecat cu Nina. Am fost colegi de facultate, suntem în Cugir,
avem trei fete ca împăraţii din poveste, suntem bine.
- Sper că la Revederea
de 30 de ani veniţi!
- Dacă mă invitaţi,
dacă e în timpul vacanţei şcolare, să sperăm că venim.
Ne-am despărţit
veseli.
În toamnă, am primit o
scrisoare de la tata. Printre altele, îmi spunea că Ciupi nu mai
este.
Nu cred că poate cineva
să-l uite. A fost mereu în mijlocul grupurilor care dezbăteau
probleme serioase, în grupurile în care se cânta sau se spuneau
glume, ştia să fie simpatic.