duminică, 22 decembrie 2019

Din prefaţa la Zâmbetul liric al toamnei

Autoare de proză scurtă, Maria Tirenescu, ne întâmpină cu un grupaj de texte memorialistice, în care în prim planul amintirilor întâlnim protagonişti precum mama, tatăl, dar şi profesori şi profesoare pe care i-a îndrăgit şi stimat dintotdeauna şi spre care şi azi îşi îndreaptă cu respect gândurile sale.

Dar nu numai atâta înseamnă substanţa epică a acestor texte. În acest periplu prin amintiri de tot felul vom întâlni şi povestioare, mai surte sau mai lungi, în care putem lua contact cu obiceiurile vremurilor şi locurilor, cu întâmplări mai puţin obişnuite, unele chiar hazlii, cu caracretizări de personaje de un firesc responsbil şi cu multe altele care atrag curiozitatea cititorului încă de la începutul lucrării.

Maria Tirenescu este o autoare binecunoscută în lumea literară, marile ei pasiuni fiind ani buni îndreptate spre poezia de factură niponă cu care, de-a lungul timpului, a repurtat numeroase succese, atât în ţară, cât şi peste hotare.

Proza sa , însă, nu poate fi desprinsă deloc de realitatea înconjurătoare, în special de oameni şi de fapte, de viaţă autentică şi înâmplări cuceritoare.

Petre Rău


luni, 9 decembrie 2019

Bunicul

Într-o zi, venisem de la şcoală şi m-am oprit în faţa porţii să vorbesc cu una dintre fetele familiei Rac, care locuia vizavi de noi. Nina venise mai devreme, dar ni s-a alăturat.

În timp ce vorbeam, am observat la capătul străzii un cal şi un bărbat care-l ţinea de căpăstru.

- Nina, vezi omul de lângă cal? Ce bine seamănă cu bunicul! Să mergem să vedem...!

Am alergat şi ne-am convins că era chiar bunicul de la Săcel. Ne-am bucurat şi ne-am mirat.

Eram acasă doar noi două. Am trimis-o pe Nina să o alerteze pe Mami. Unchiul a deschis poarta mare şi a legat calul în curte. Noi am rămas să aflăm cum a ajuns bunicul la Vişeu.

- Mi-a fost dor de voi şi am plecat numai eu, peste deal.
- Ştie cineva că ai plecat la Vişeu?
- Nu am spus nimănui.
- Tati, cere legătura la Săcel, la sfat! Vorbesc eu cu Ştefan, să ştie unde e tata!

Bunicul avea 91 de ani. Cei de acasă îşi făceau griji pentru el. Nu auzea bine şi se mişca destul de încet. Sarcina lui era să hrănească vacile şi calul. În rest, citea, aceleaşi cărţi vechi.

Musafirul a rămas la mătuşa. Noi am plecat acasă.

Când a sosit tata, ne-am grăbit să-i dăm vestea. S-a mirat şi în scurt timp a trecut în curtea vecină.

Bunicul plecase călare, dar după ce s-a dat jos, n-a mai reuşit să încalece. Cărarea peste deal pe care a venit nu prea era circulată. De acolo a venit pe lângă cal.

„Fotograful” familiei, Nelu Terţan, ne-a făcut o fotografie, după ce a venit Doru de la şcoală.


Bunicul a mai rămas câteva zile la Vişeu. A venit şi pe la noi. Fiind sfârşit de săptămână, au venit şi Puiu cu Ioana. Nelu ne-a adunat şi ne-a fotografiat.


 În rândul de sus, de la stânga la dreapta: Ioana, fata care îi ajuta în casă, Mami, Tati şi Puiu. Pe rândul din mijloc: Uţa, bunicul, Ioana, eu şi Nina. Jos sunt mama şi Doru.

Când au vorbit cu unchiul Ştefan, l-au rugat să-l trimită pe uncheşul Nicoară să ia calul şi să-l ducă la Săcel.

Pe bunicu' l-a condus tata la autogară, l-a ajutat să urce într-un autobuz şi l-a rugat pe şofer să-l coboare pe bătrân în faţa sfatului din Săcel. De acolo, bunicul se descurca.


Fragment din cartea de amintiri intitulată IEŞIND DIN TIPARE

miercuri, 10 iulie 2019

În vacanţă la bunici

După un an de grădiniţă, Daniela e în vacaţă. Va petrece două săptămâni la bunica. E convinsă că va afla lucruri noi, se va odihni, se va juca, va cunoaşte copii de vârsta ei.

- Daniela, te-ai spălat pe mâini?
- Acum mă şterg şi vin!

Bunica aşeză frumos castronul cu zmeură pe masa din curte şi o invită pe nepoţică să se servească.

- Ce bune sunt!
- Mi le-a adus o vecină, spune bunica. Sunt foarte bune şi sănătoase. Mă bucur că îţi plac!
- Bunico, ce fac vrăbiile alea în praf?
- Se spală.
- Cum se spală? Cu nisip?
- Aşa se spală păsările vara. Îşi împrăştie praf pe penele de pe tot corpul, apoi se scutură. Fac asta de mai multe ori. Cu praful scuturat, cad şi gunoaiele şi gângăniile care sunt pe penele lor.
- De ce nu se spală în apă?
- Se spală şi în apă mică, nu ca gâştele.
- De ce?
- Gâştele au deasupra cozii o glandă care produce grăsime. Ele, dar şi celelalte păsări de baltă, iau grăsime şi şi-o întind cu ciocul pe pene, peste tot. Grăsimea împiedică apa să le unde penele. Tu ştii că uleiul stă la suprafaţa apei.
- Am înţeles, bunico!
- Vrăbiile, dacă au apă pe pene, sunt mai grele şi nu pot zbura. De aceea, se udă numai când sunt sigure, când au condiţii şă-şi scuture apa de pe ele.
- Tu ai văzut vrăbii spălându-se?
- Da. Am ieşit într-o toamnă să aduc ceva din magazie. Acolo, lângă o baltă mică, erau câteva vrăbii. Intrau pe rând în apă, ieşeau şi se scuturau. Când m-au văzut, au zburat speriate.
- Dar iarna, când nu e praf, nu e apă, ce fac? Nu se mai curăţă?
- Ba da! Într-o iarnă, era zăpadă proaspătă. Ninsese în timpul nopţii. Eu eram la fereastră. De acolo am văzut ce fac vrăbiile. Zburau pe acoperişul magaziei, se jucau în zăpadă. Spuneai că sunt nişte copii! Apoi se scuturau şi zburau din nou în curtea găinilor.
- Şi n-ai făcut fotografii?
- Am vrut eu, dar ele n-au vrut să stea frumos să le fotografiez.
- Asta e! Bine că am mai învăţat ceva!
- Mă bucur că eşti o fetiţă curioasă şi vrei să ştii multe lucruri despre natură! Ţi-a plăcut zmeura?
- Da, e foarte bună!
- Atunci, să mergem mâine la piaţă să cumpărăm mai multă şi să facem dulceaţă pentru iarnă!
- Bine spui, bunico! Iarna, dulceaţa e bună pe pâine sau în prăjituri!

Bucuroase, bunica şi nepoţica se îndreaptă spre casă. În urma lor, pe masa din curte se aşează o vrabie.

Gălbenuş

Kitty are în această rimăvară doi pui: Bubulina şi Gălbenuş. Cum bănuiţi, Bubulina e o pisicuţă cu buline gabene şi negre pe spate şi albă în rest, iar Gălbenuş este un motănel galben.

Bunica pregătise o lădiţă cu fân, pe care o aşezase sub soba din bucătărie, unde Kitty şi puii ei să fie în siguranţă. Când era vreme bună, pisicile ieşeau în curte, dar reveneau seara în bucătărie.

Într-o zi, bunica deschide dulapul, ia o crăticioară şi o pune pe aragaz cu gândul să gătească ceva bun pentru amază.

La scurt timp, aude:
- Miau, miau!

Bunica priveşte în jur. E linişte. Apoi, se aud aceleaşi sunete disperate.
- Kitty, vino şi cheamă-şi puii!, spune bunica.

Pisica intră în bucătărie. Se apropie de dulap. În spatele dulapului nu încape, dar intră Bubulina.
- Gălbenuş, unde eşti?

Bunica încearcă să-l scoată pe motănel de sub dulap cu ajutorul cozii de mătură, dar nu era acolo.

După un timp, se aude din nou:
- Miau, miau!
Bunica deschide dulapul. De acolo, Gălbenuş, speriat, o zbugheşte afară. Nu se opreşte decât în curte, unde Kittyîl linişteşte lingându-l pe frunte.

După experienţa trăită, Gălbenuş nu mai intră în dulap, dar şi bunica e mai atentă.

joi, 23 mai 2019

Toderică

Am aflat cu surprindere că vărul Toderică, după ce a fost internat câteva săptămâni în spiralul orăşenesc din Borşa, a fost adus acasă. I-a cedat inima.

Teodor Grad (rudele şi prietenii îi spuneau Toderică ) a fost profesor de Biologie în Săcel, comuna lui natală, avea gradul didactic I, a fost apreciat de comunitate şi a deţinut funcţia de director al şcolii între anii 1965-1974 şi 1982-1989. A fost şi primar al comunei.

Când mă gândesc la el, mi-l amintesc ca elev al recent înfiinţate Şcoli Medii Mixte din comuna Vişeu de Sus (1952). Noi locuiam în clădirea şcolii, tatăl meu fiind cel care a primit sarcina de a organiza liceul. Pe atunci, era o singură clasă de liceu, elevii din împrejurimi fiind cazaţi în internat.

Într-o zi, când încă nu eram înscrisă la grădiniţă, au venit doi elevi să o anunţe ceva pe mama. Unul dintre ei era Toderică, iar pe celălalt nu l-am cunoscut.

Toderică m-a întrebat:
- Ce faci, Mioara?
- Mă joc.

Ce le puteam răspunde la cinci ani?
- Toderică, îi faci curte fetei domnului director?
- E vara mea!

În acel timp, eu m-am ridicat de la masa pe care desenam şi am luat câteva surcele de brad, frumos făcute de tata. I le-am înmânat lui Toderică.

- Arată-mi cum se face o curte!

Toderică a intrat în joc. A luat două surcele, le-a aşezat paralel, a pus deasupra altele două, perpendiclar pe primele, dar paralele între ele. A continuat în acelaşi mod. După un timp, pe podea se afla o incintă care semăna cu casele din bârne pe care le construiau maramureşenii. Astfel am aflat cum i se face curte unei fetiţe.

Îmi mai amintesc că eram deja în clasa a şasea. Ne pregăteam să mergem la o nuntă la Săcel. Era prima nuntă la care partcipam. Pentru că nu aveau în grija cui să ne lase, părinţii ne-au luat cu ei.

Mă văd în casa mătuşii Ileana. Într-un interval mic de timp s-a căsătorit Dumitru, fiul cel mare al mătuşii şi al uncheşului Toader, dar şi Toderică, al doilea fiu al familiei.

Într-o cameră erau aranjate mese pentru miri, familişti şi rude, iar în cealaltă cameră era tineretul. Eu am preferat compania tinerilor. Acolo era interesant, acolo erau mulţi dintre verii mei, pe unii doar atunci i-am cunoscut. Atunci am văzut cum se rostesc strigături în timp ce muzicanţii, un ceteraş şi unul cu zongura, cântă. Era ceva ce nu văzusem nici în filme. Parcă văd cum îşi dădeau rând şi, în timp ce spuneau "ai, hai şi iar hai...", puneau palma stângă peste cea dreaptă şi apoi schimbau ordinea.

Pentru noi, cei mici, mătuşa pregătise un pat, cu paie şi câteva cergi, într-o magazie. Eram eu mică sau de ce acea construcţie mi s-a părut enormă? Era mult mai înaltă decât toate celelalte din jurul ei. ( O vedeam din tren, când treceam pe viaduct, şi aşa recunoşteam casa mătuşii Ileana.)

Toderică s-a căsătorit cu Florica, o învăţătoare drăguţă. Ne vedeam mai des cu ei decât cu verii care rămăseseră la ţară. Ne vedeam când erau consfătuiri ale cadrelor didactice, de Ziua învăţătorului sau când veneau să se aprovizioneze de la Vişeu de Sus sau să vadă vreun spectacol.

De când am plecat din Maramureş, ne-am întâlnit mai rar. Vorbeam uneori la telefon, ne vedeam la unele evenimente care aveau loc în timpul vacanţelor şcolare. I-am trimis cărţile mele, mi-a trimis monografia, alcătuită de profesoara de istorie Elena Grad, cu titlul SĂCEL – VATRĂ DE ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE MARAMUREŞEANĂ, apărută la Editura Societăţii Culturale PRO Maramureş "Dragoş Vodă", Cluj-Napoca, 2000.

De acum, Toderică nu ne va mai suna.

joi, 24 ianuarie 2019

Ciupi

Recent am descoperit pe Facebook o postare în memoria lui Ciupi. Am lăsat un comentariu: „E interesant că eu chiar încercam ieri să-mi amintesc de unii colegi. Şi tocmai la Ciupi m-am gândit. Voiam să scriu cum era în clasa întâi, cum a dispărut dintre noi, când şi-a rupt un picior, cum l-am reîntâlnit în clasa a opta şi ce năzbâtii am făcut în acei ani. Eu am plecat din Vişeu, dar mă întorceam aproape în fiecare an să-mi văd părinţii. Încă îmi amintesc cât de frumos a vorbit Ciupi cu mine la ultima noastră întâlnire...”

Nu voi cita tot comentariul. Mai bine să scriu ce îmi mai amintesc în legătură cu acest coleg cu care am comunicat foarte bine, cu care nu cred că am avut divergenţe, chiar dacă nu gândeam la fel.

Aş începe cu o întâmplare din timpul clasei întâi. Eram de serviciu şi câţiva colegi au intrat în clasă în timpul pauzei. Conform înţelegerii, trebuia să le scriu numele şi să-i prezint doamnei învăţătoare lista. Când a intrat în clasă doamna învăţătoare, i-am dat lista. I-a chemat în faţa clasei pe cei care au fost indisciplinaţi. A ajuns la „Colpan”. Aşa scrisesem pe foaie. Doamna învăţătoare a zâmbit şi m-a întrebat ce am vrut să scriu. Am răspuns că voiam să scriu Ciolpan.

- În scurt timp vei învăţa cum se scrie acest nume.

Situaţia s-a rezolvat cu puţină „morală” şi cu promisiunea că în recreaţie elevii vor merge în curte.
Venise iarna. La Vişeu ningea mult. În curtea şcolii era zăpadă până la genunchi. Elevii se jucau, alergau, făcea bulgări... Intrau în clase plini de zăpadă. Aveam ore la etaj şi, până în clasă, o parte din zăpadă se scutura.

Într-o pauză, era agitaţie mare.

- Un copil a căzut şi şi-a rupt un picior!

Am aflat a doua zi că elevul care suferise fractura era colegul nostru Nuţu Ciolpan. Nu a revenit între noi multă vreme. Am aflat că l-au trimis la Techirghiol, la un sanatoriu, unde făcea şi şcoală. 

Pentru că în Vişeu de Sus s-a construit o clădire nouă pentru liceu, sectoarele din care erau adunaţi elevii s-au modificat. Între timp, noi ne-am mutat din clădirea Şcolii în care locuiam şi am fost repartizată în clasa a V-a la noua şcoală. Ciolpan a revenit de la Techirghiol sau Eforie, dar a continuat să „ţină” de Şcoala Nr. 1.
Ne-am revăzut în clasa a VIII-a, la liceu. Eu nu l-am recunoscut, dar după ce mi-a povestit de ce şchiopătează, am înţeles că el e colegul nostru din clasa întâi. Acum se prezenta cu numele Ciupi. În catalog era scris numele real: Ioan Ciolpan.

***


Voi trece rapid printre amitiri, evocând doar cele mai interesante, mai emoţionante întâmplări cărora le-am fost martori sau protagonişti.

În manualul de muzică am găsit un cântec ale cărui cuvinte erau în limba rusă. Neavând pe moment nimic altceva mai interesant de făcut, am început să solfegiez. Mi-am dat seama că ştiu melodia. De unde? De când? Dintr-un film! Văzusem „Toată lumea râde, cântă şi dansează” când eram în clasa a cincea. Sau a şasea. Între timp, mai auzisem la radio acel cântec. Difuzorul din bucătărie transmitea uneori muzică din filme. Aşa îmi explic de ce mi s-a fixat în memorie acel cântec. Nu ştiam cuvintele. Cunoşteam doar melodia.
Învăţătoarea noastră din primii ani preda muzica la liceu. Într-o oră, i-am cerut voie să cântăm un cântec din manual. Cântecul era compus de Isaak Dunaievski, cel care scrisese şi opereta „Vânt de libertate” pe care o văzusem în 1954 la Constanţa. La început, am cântat eu, doamna profesoară urmărind notele. Ciupi era în banca întâi de pe rândul din mijloc. A fost primul care a cântat cu mine. Apoi, ni s-au alăturat mai mulţi colegi. Cântecul era antrenant, colegii cântau cu la, la, la.
Am găsit versurile cântecului dând un search pe Google.

ЛЕГКО НА СЕРДЦЕ ОТ ПЕСНИ ВЕСËЛОЙ
Музыка И. Дунаевский, слова В. Лебедев-Кумач

Легко на сердце от песни весëлой,
Она скучать не даëт никогда.
И любят песню деревни и сëла,
И любят песню большие города.

Припев:
Нам песня строить и жить помогает,
Она, как друг, и зовëт, и ведëт.
И тот, кто с песней по жизни шагает,
Тот никогда и нигде не пропадет.
И тот, кто с песней по жизни шагает,
Тот никогда и нигде не пропадет.


Cântam doar prima strofă şi refrenul. Textul era uşor. L-am tradus fără probleme. Fără pretenţii, am tradus, aproape mot-à mot:

Îi e mai uşor inimii cu un cântec vesel.
Muzica I. Dunaievski, versurile V. Lebedev-Kumaci
Îi e mai uşor inimii cu un cântec vesel,
El nu te lasă să te plictiseşti.
Şi-l iubesc cătunele şi satele
Şi-l iubesc oraşele mari.

Refren

Cântecul ne ajută să construim şi să trăim,
El, ca prieten, ne cheamă şi ne conduce.
Şi cei ce păşesc cu cântecul în viaţă
Aceia niciodată şi niciunde nu vor dispărea.

De altfel, filmul produs în 1934 are titlul Весёлые ребята (Vesyolye rebyata), adică „Băieţii veseli.”
În strofa a doua e vorba despre comsomolişti, Komsomolul era organizaţia de tineret a Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.

***

Printre colegii noştri era şi un băiat slab, înalt, cu faţa pământie. În glumă, i-am spus „Moartea în vacanţă”. Nu ştiu dacă a aflat, dar ştiu că era mereu în grupul nostru, chiar dacă gălăgia o făceam în special cei care ne cunoşteam mai de mult. Colegul nou venit în şcoala noastră se numea Mihai Crişan. Ne-a spus că e din Turda, că tatăl lui e preot în Poienile Glodului şi de aceea a venit la Vişeu. Locuia la internatul liceului, dar sâmbăta mergea acasă.

O dimineaţă de luni. Sunase de intrare. Cineva a observat că lipseşte Mhai. Am bănuit că nu a ajuns din pricina autobusului. A intrat în clasă odată cu profesorul. În prima pauză ne-a spus că a fost la Poieni şi nu a avut timp să înveţe. 

Aveam un profesor nou la chimie, Adrian Ridichie, care venise după ce şi-a satisfăcut stagiul militar, ca toţi absolvenţii.
Mihai a fost invitat la tablă. Nu ştia nici titlul lecţiei. Lui Ciupi i s-a făcut milă şi i-a şoptit: „hidroxizii”. Mihai a repetat. Apoi, a buiguit ceva. Profesorul i-a cerut să vorbească despre proprietăţile fizice ale hidroxizilor. A urmat o bâlbâială. Ciupi reuşea să-i mai spună câte ceva, dar nici el nu prea ştia. Se întorcea spre mine şi-i mai dădeam câte o informaţie. 

- Dacă ştii la ce se foloseşte hidroxidul de sodiu, ai scăpat!, spune profesorul.

Ciupi se întoarce spre mine. Eu îi spun „purgativ”. El se juca de-a telefonul fără fir. Îi şopteşte lui Mihai. Acesta nu înţelege. Îi mai spune o dată. În sfârşit, Mihai înţelege. 

- Purgativ! spune Mihai cu jumătate de gură.
- Cu sodă caustică te cureţi de tot! spune profesorul râzând.

În clasă, unii râdeau, alţii erau nedumeriţi, Ciupi se întoarce şi-mi face un semn: „Ţi-arăt eu ţie!”. La care îi răspund: „Când mai vrei să şopteşti, învaţă lecţia!”

Mihai a rămas repetent. 

(A mai fost o vreme în şcoala noastră, apoi nu l-am mai văzut. M-a recunoscut el în Cluj, când eram deja studentă. Urcaserăm în acelaşi troleibus. Mi-a povestit că a plecat la Turda şi că a terminat liceul la seral.)

***

În clasa a noua, la o oră de chimie, profesorul Adrian Ridichie ne-a trimis la tablă pe mai mulţi, indicând fiecăruia despre ce să vorbească. Nu eram încântată de subiectul pe care l-am primit. Cred că se citea pe chipul meu. Cred că era vorba despre proprietăţile fizice ale unui element din Tabloul lui Mendeleev. Ciupi s-a oferit să-mi şoptească. Profesorul a observat că Ciupi insistă. Mi-a schimbat subiectul. Acum trebuia să vorbesc despre proprietăţile chimice. M-am înviorat. Deja eram în domeniul meu: ecuaţii.

***

În clasa a zecea învăţam istoria muzicii. În manual era partitura Corului vânătorilor din opera Freischütz, de Weber. Când ne rămânea puţin timp după lecţia nouă, Ciupi cerea voie să cântăm. Şi, toată clasa cânta, bătând ritmul în bănci. Doamna profesoară Mihalca ne făcea semn să cântăm mai încet, să nu deranjăm clasa vecină.



***

Nu-mi amintesc despre Ciupi în ultimul an de liceu. De altfel, noi am încheiat anul şcolar la mijlocul lunii mai. În timpul vacanţelor făceam pregătire pentru bacalaureat. În rest, eu mă ocupam mai mult de Gazeta Matematică, de culegerile mele. 

Bacalaureatul se susţinea din trei materii: limba română, matematică şi o materie la alegere. Ştiu că aveam discuţii în legătură cu al treilea obiect. Unii susţineau că la chimie e materia de un an, chimie organică. Alţii preferau biologia, cu materia din trimestrele al doilea şi al treilea, care era practic de şase săptămâni. 

Eu susţineam că nici una dintre cele mai „comode” variante nu mă încântă. Am preferat să susţin proba la fizică, chiar dacă era materia din doi ani. Învăţam lucruri interesante, legate de viaţă, de practică, eram mereu cu materia din urmă la curent, pentru că, la fiecare răspuns primeam şi o întrebare din lecţiile anterioare. Aveam şi un argument forte: voiam să merg la Politehnică şi acolo nu mi-ar fi fost prea utile cunoştinţele de chimie organică sau biologie. 

Îmi amintesc vag banchetul de încheiere. Nu mai ţin minte, sunt mai bine de 50 de ani de atunci, dacă Ciupi dansa, dar ştiu că, acolo unde era el, era şi veselia mai mare.

***

După ce am început cursurile facultăţii, nu am avut ocazia să stau de vorbă prea mult cu foştii colegi de clasă. Veneam acasă, dar preferam să povestesc cu părinţii, să citesc...

După absolvirea facultăţii, ne-am îndepărtat şi mai mult. Până când a trăit Nina, îmi mai trimitea veşti despre foştii colegi. Nu am corespondat cu nimeni. Nu am participat la nicio revedere. Aşa a fost situaţia. La 10 ani, n-am putut să mă prezint. Aşteptam un copil. La 20 de ani, întâlnirea era după începerea cursurilor şcolare. Directorii nu ne învoiau. 

Veneam vara să-mi văd părinţii. Uneori întâlneam câte un coleg. De obicei, colegii mă recunoşteau. Ne cam schimbaserăm.

În 1995, am fost la Vişeu doar cu soţul meu. El a rămas să ajute ceva, să repare... nu mai ştiu ce. Am plecat cu Nina să-mi arate cum s-a extins Şcoala ajutătoare, m-a plimbat prin clădirea vechiului internat, am mai mers puţin să revăd strada unde fusese Casa de cultură şi, înainte de a ajunge la intersecţie, ne-am întâlnit cu Ciupi.

- Ia te uită cine e în oraşul nostru! Mioara! Nu te-ai schimbat deloc.
- Regret, dar trebuie să te contrazic! Nu mai am codiţele de care mă trăgeaţi uneori, nu mai am fundele acelea mari şi albe, nu am cordeluţă...
- Dar tot veselă eşti, tot tânără. Soţul tău ce face?
- Are ceva de lucru şi am plecat cu Nina. Am fost colegi de facultate, suntem în Cugir, avem trei fete ca împăraţii din poveste, suntem bine.
- Sper că la Revederea de 30 de ani veniţi!
- Dacă mă invitaţi, dacă e în timpul vacanţei şcolare, să sperăm că venim.

Ne-am despărţit veseli.

În toamnă, am primit o scrisoare de la tata. Printre altele, îmi spunea că Ciupi nu mai este.
Nu cred că poate cineva să-l uite. A fost mereu în mijlocul grupurilor care dezbăteau probleme serioase, în grupurile în care se cânta sau se spuneau glume, ştia să fie simpatic.



sâmbătă, 5 ianuarie 2019

Marea Unire


- Bunico, am auzit la radio despre Unirea cea Mare. Era şi o Unire Mică?
- Vino lângă mine şi o să-ţi povestesc!

Ioana se aşeză le fotoliu şi, mângâindu-şi pisicuţa, asculta.
- Eram în clasa a treia...
- Erai mai mare ca mine...
- Da. Începuse anul 1959. După vacanţa de iarnă, toţi elevii eram veseli, dornici să povestim ce am făcut în timpul în care nu ne-am văzut. Era o gălăgie de nedescris. Câţiva colegi au observat că doamna învăţătoare a intrat în clasă şi ne-au atras atenţia. Doamna ne-a întrebat dacă vrem să participăm la un spectacol. Ne plăcea să fim „artişti”, ne plăcea să vină colegii din alte clase şi ceilalţi învăţători să ne vadă, ne plăceau aplauzele…

Ioana asculta cu atenţie.

- Draga mea, tu ai auzit de Moldova, Transilvania şi Ţara Românească?
- Am auzit de Moldova şi Transilvania...
- Noi ştiam de la istorie că pe teritoriul ţării noastre erau trei ţărişoare, numite principate, cu numele pe care ţi le-am spus: Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Oamenii din aceste ţărişoare vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, purtau haine asemănătoare, aveau aceleaşi obiceiuri. Aşa că, s-au gândit că ar fi mai uşor pentru ei dacă s-ar uni şi ar forma o ţară mai mare.
- Cum e acum ţara noastră?
- Cam aşa. Dar, nu s-au putut uni dintr-odată. Mai întâi s-a unit Moldova cu Ţara Românească. Unirea celor două principate s-a făcut în 1859. În câteva zile, se împlineau o sută de ani de la această unire. Au început vociferările, aplauzele… Doamna învăţătoare ne-a făcut semn să ne potolim. Ne-a spus apoi că în orele de muzică şi educaţie fizică vom face repetiţii. Câţiva colegi au primit poezii pe care să le recite la spectacol. Pe cei care cântam bine ne-a învăţat Hora Unirii. Ne-a scris textul pe tablă, iar noi l-am scris în caiete. Am învăţat acasă cuvintele. A doua zi, toţi ştiam cântecul. În ora de educaţie fizică, doamna învăţătoare ne-a arătat cum se joacă hora. Pe muzică, făceam doi paşi la dreapta, reveneam, apoi făceam doi paşi în faţă şi reveneam. Era frumos, eram veseli, ne plăcea mult ceea ce făceam. Eram foarte încântaţi.
- Îmi arăţi şi mie cum se joacă hora?
- Îţi arăt după ce termin de povestit!

Bunica îi spuse nepoatei că, în ziua de 24 Ianuarie, în curtea şcolii, s-a organizat careul. Domnul director a spus ce sărbătoresc în acea zi şi i-a dat cuvântul unui elev dintr-o clasă de liceu. El a citit o cuvântare din care cei mici nu au înţeles mare lucru, dar ştiau de la doamna învăţătoare ce sărbătoreau. Coriştii de la gimnaziu au cântat câteva cântece. I-a mai spus Ioanei că elevii mari au pregătit o scenetă.

- Scenetă...
- O scurtă piesă de teatru. Am văzut un colonel cu barbişon desenat cu cărbune, cu haina plină de decoraţii, un Moş Ion Roată îmbrăcat ţăran, cu plete din câlţi, câţiva boieri cu haine de mătase şi căciuli foarte mari. Nu auzeam prea bine, nu ne puteam apropia mai mult… Doamna învăţătoare ne-a promis că ne aduce o carte din care să citim „Moş Ion Roată şi Unirea”.
- Îmi citeşti şi mie?
- Caut cartea şi îţi citesc! Programul s-a încheiat cu Hora Unirii cântată de toţi cei prezenţi.
Am mers în clasa noastră şi, în timp ce ne luam lucrurile, ne spuneam unii altora ce am înţeles. Doamna învăţătoare ne-a felicitat şi ne-a spus că am meritat aplauzele colegilor. Am plecat acasă bucuroşi şi mulţumiţi că le-a plăcut tuturor celor din şcoală ceea ce am făcut noi. Sunt convinsă că nici unul dintre colegii mei nu va uita acea zi.
- Bunico, asta a fost Mica Unire, dar despre Marea Unire îmi povesteşti?
- Trebuie să aştepţi puţin! Merg să văd dacă e gata mâncarea şi revin.
- Bine, bine, aştept!

Bunica reveni şi se aşeză în fotoliu.
- Cele două principate au format România şi ţara era condusă de Alexandru Ioan Cuza. După un timp, aceasta este înlăturat de la conducere şi România urma să fie condusă de un rege. Locuitorii Transilvaniei voiau să se unească cu fraţii lor din România. Au ales oraşul Alba Iulia pentru a-i adăposti între zidurile lui pe reprezentanţii românilor din Transilvania. Motivul principal era că Mihai Viteazul acolo şi-a făcut intrarea triumfală în Alba Iulia, cetatea fiind capitala domnitorului pe scurta perioadă cât a durat Unirea celor trei principate (Muntenia, Moldova şi Transilvania) şi, în 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii Albei Iulii, Horia şi Cloşca erau traşi pe roată în urma condamnării lor.
- Am văzut la televizor cum a intrat Mihai Viteazul în Alba Iulia!
- Da, mă bucur că ştii!
- Spune mai departe!
- Pregătirea a întâmpinat dificultăţi. Au venit delegaţii din toate ţinuturile în care locuiau români. După discuţii, au stabilit că e nevoie de mai mult timp pentru a rezolva toate problemele unirii.
- Au renunţat?
- Nu, era visul lor de multă vreme! În ziua de 1 decembrie 1918, s-a ţinut o adunare într-o atmosferă de sărbătoare. Au venit numeroşi delegaţi oficiali, reprezentanţi din toate regiunile româneşti, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice... Au fost mai mult de o mie de delegaţi. Din toate colţurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu pancarte pe care scria numele comunelor ori a ţinuturilor din care veneau, cântând şi fiind bucuroşi.
- Cred că era frumos! Ce frunoasă poveste!
- Nu e poveste, e un adevăr. În ziua de 1 Decembrie, de Ziua Naţională a României, vii cu noi, cu mama, cu tata şi cu fratele tău să participăm la sărbătoare, acolo unde am mai mers, pe Platoul Romanilor.
- Bunico, să ştii că eu nu uit!
- Nici eu nu uit. Am promis şi îmi respect cuvântul!
- Vino acum să te învăţ să joci hora!

Bunica a luat-o pe Ioana de mână şi, cântând Hora Unirii, au făcut doi paşi la dreapta, doi la stânga, doi în faţă şi doi înapoi. În scurt timp, nepoţica ştia să joace. Mai avea câteva probleme cu textul, dar nu se grăbea. Până în decembrie mai erau câteva luni.

Textul a primit Premiul al II-lea la concursul de creaţie literară "Pod peste generaţii - Ion Bălan" organizat de C.A. R. P. "Ana Aslan" din Brăila, cu prilejul Centenarului Marii Uniri 1918-2018.