marți, 22 decembrie 2015

Cometa



          - Bunico, Lucian vorbeşte la telefon cu un coleg despre cometă. Ce e aia?
          - Dacă vrei să-ţi explic, aşteaptă până când termin ciorba…
          - Vrei să te ajut?
          - Ce poţi tu să faci?
          - Să aduc pătrunjelul.
          - Bine. Adu-l, spală-l şi îl tai eu.
          - Aşa fac!
          Ioana alergă în grădină, bucuroasă că poate să facă un lucru util.
          Când ciorba fu gata, bunica stinse focul şi se aşeză în fotoliu. Ioana îşi aduse scăunelul ei cu periniţa cusută de bunica şi se pregăti să asculte.
          - Ioana, tu te uiţi seara, mai exact noaptea, la cer?
          - Da, uneori.
          - Şi ce vezi?
          - Stele, Luna…
          - Care e mai mare?
          - Luna, răspunse Ioana.
          - Aşa se vede, dar Luna se vede mai mare pentru că e mai aproape de noi.
          - Vrei să spui că stelele sunt nişte Luni mai departe?
          - Nu, vreau să spun că stelele sunt nişte sori care se află foarte departe.
          - Care e mai caldă?
          - Nu ştiu, dar Luna e rece, ca Pământul.
          - Cometa ce e?
          - E un altfel de corp ceresc, adică nu e nici ca Pământul, nici ca Soarele. E solid, ca o piatră, şi se mişcă printre stele şi corpuri care seamănă cu Pământul şi Luna. Când se apropie de Soare, cometa se încălzeşte şi din ea ies aburi, ca din hainele puse iarna la uscat pe sârmă. Aburul este împins de vântul care bate din Soare şi acest abur seamănă cu o coadă. De aceea, cometele sunt cunoscute şi cu numele de stele cu coadă.
          - Bunico, tu ai văzut vreo cometă?
          - Am văzut câteva, dar numai când era senin şi numai când nu erau becuri în apropiere.
          - Îmi arăţi şi mie cometa de care vorbea Lucian?
          - Dacă am locui într-un oraş mare, te-aş duce la un observator astronomic şi ai vedea cometa cu ajutorul unui aparat numit telescop.
          - De aici nu se vede?
          - Ca să vezi de aici, trebuie să cunoşti poziţia stelelor, să ştii unde să te uiţi…
          - Eu nu ştiu cum se numesc stelele…
          - Ai văzut cum pâlpâie stelele? Parcă fac semne.
          - Am văzut.
          - Cometele nu pâlpâie. Aşa se pot descoperi printre stele.
          - Ne uităm la cometă?
          - Crezi că te poţi trezi înainte de răsăritul soarelui În luna asta, cometa se va vedea fără aparate, dacă cerul este senin. Ne uităm la Luceafăr şi puţin mai la stânga vedem o stea roşcată. Cometa trece printre Luceafăr şi steaua roşcată. În fiecare zi e în alt loc, dar se vede în apropiere. De aceea, trebuie să vezi câteva zile la rând cerul senin, dimineaţa devreme…
          - Seara nu se poate?
          - În urmă cu câţiva ani, am văzut o cometă care trecea seara, în partea de apus a cerului. Am urmărit-o mai bine de o lună. Era singura luminiţă care nu pâlpâia.
          - Eu de ce n-am văzut-o?
          - Pentru că erai bebeluş.
          - Când voi fi mare, îmi arăţi cometa?
          - Cu siguranţă. Important este să ştim unde să o căutăm. Vom vedea alta, nu pe cea care trece acum pe lângă noi
          - Cum vom şti?
          - Aflăm din ziare sau de pe internet.
          - Aşa a aflat Lucian?
          - Probabil. Poate i-a spus cineva dintr-o clasă mai mare sau vreun profesor.
          - Aşa cred că a aflat. Şi eu voi afla! La următoarea cometă!
          - Până atunci, hai să mâncăm! Cheamă-l tu pe Lucian!
          Ioana se ridică voioasă de pe scăunel şi alergă strigând:
          - Lucian, am aflat ce e o cometă! Îţi spun eu cum să o vezi! Dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui!


duminică, 25 octombrie 2015

Eroi au fost…


O dimineaţă senină de octombrie. La radio se difuzează, în interpretarea Ansamblului Doina al Armatei, cântecul „Pui de lei”.
Gândul meu zboară spre tata, spre întâmplări vechi, din veacul trecut…
Mă revăd studentă în primul an de facultate. Tocmai venisem acasă, după prima sesiune. Eram obosită, voiam să dorm, să citesc, să mă plimb.
Găsisem în biblioteca familiei o carte nouă şi o răsfoiam. Unchiul care locuia lângă noi ne anunţă:
- A sunat cineva de la Săcel. A murit bunica.
- Cum aşa?
- Seara au povestit despre multe, despre copii, despre părinţii ei… S-au culcat şi dimineaţă ea nu s-a ridicat din pat, cum obişnuia.
- Să ne pregătim! Mergem la Săcel!
- Nu putem să mergem toţi acum. Mărioara şi Nelu pleacă imediat să vadă ce trebuie să mai ducă. Mărioara rămâne acolo, iar Nelu vine după noi. Ne spune şi ce trebuie să mai ducem.
- Bine, ne pregătim şi noi.
 Tata a plecat la Săcel după ce a venit mama de la şcoală. A doua zi urma să mergem şi noi. Se obişnuieşte ca mortul să fie privegheat două nopţi. În prima seară, au fost lângă bunica neamurile din sat, tata, mătuşa Mărioara şi vecinii.
Mama şi noi am plecat cu trenul. La gară ne-a aşteptat uncheşul Nicoară. Era ]n februarie şi uncheşul avea sanie. El ne-a spus ce obiceiuri erau şi ce trebuia să facem noi.
În curtea bunicilor se aflau mulţi oameni din comună. Când am ajuns noi, o vecină a intrat în camera „domnească”, în care se afla bunica, şi a început să se cânte. Mă uitam curioasă. Nu mai văzusem asemenea manifestare. Vorbea cu Maria, care nu-i răspundea, o chema să vadă că au sosit nepoţii de la Vişeu, se aşeza în genunchi… Nu mai ascultam ce spune, auzeam doar o melodie monotonă care se repeta.
După ce a ieşit vecina, ne-am apropiat şi noi de sicriu. Bunica era aşa cum o ştiam noi, calmă, relaxată, aproape că aşteptam să-şi deschidă ochii şi să ne îndemne să vorbim.
N-am rămas mult în cameră. Sosiseră şi alţi oameni. Nu prea era loc. Am ieşit în tindă. De acolo, am văzut-o pe vecina care se cântase. Vorbea liniştită, avea un pahar cu ţuică într-o mână şi o pancovă în cealaltă.
L-am întrebat pe tata cum de s-a schimbat atât de repede vecina.
- Aşa e obiceiul. E un spectacol. În sat sunt femei care ştiu să spună un astfel de text. Îl adaptează după situaţie. Unele sunt chemate special pentru ceea ce ştiu să spună.
- Eu m-am speriat puţin când am văzut cât de tare suferea. Acum, uite cât e de calmă. Mai are puţin şi începe să râdă.
- Ştii că dacii râdeau când mureau. Ai văzut filmul. Se bucurau că se vor întâlni cu Zamolxe.
- Pe aici nu s-au schimbat prea multe în atâtea secole?
- Acum plânge lumea după cei tineri, după copii, dar pe bătrâni îi menajează şi spun „Dumnezeu să-i ierte şi să-i hodinească”. Se aminteşte în special ceea ce au făcut bine în viaţă. 
S-a făcut târziu. Am rămas numai ai casei. Am aflat că bunica a povestit despre copiii ei, le-a spus despre fiecare ce nume a avut, cât a trăit, la ce şcoală a învăţat, unde se află… Nu a făcut nici o greşeală. S-a culcat, ca de obicei, dar dimineaţă au găsit-o fără suflare.
În căminul studenţesc circulau tot felul de informaţii despre multe lucruri de care eu nu auzisem sau nu ştiam mare lucru. Se discuta în camera noastră despre zodii. Acest subiect îmi era aproximativ cunoscut. Bunicul din Săcel avea un Gromovnic, un calendar pentru 100 de ani. Citisem câte ceva de acolo. Dar ceea ce scria despre Zodia Cumpenei avea formulări care se contraziceau sau erau vagi. Se spunea că persoana are un semn pe mână, sau pe faţă, sau pe picior. Scria că are o cumpănă la 31 de ani. Daca scapă, trăieşte până la 60. Acestea mă făceau să mă îndoiesc. Tata fusese pe front la 31 de ani, fusese operat pentru o cavernă la plămânul stâng când avea 41 de ani. Situaţia era gravă, dar zodiacul nu amintea de ea.
Delia, o colegă din Dej, ne-a adus o carte de grafologie. Mi s-a părut interesantă. Era o carte destul de uzată. Mi-am transcris câteva explicaţii. Mi-au prins bine mai târziu, când am reuşit să îmi fac o părere destul de corectă despre persoanele al căror scris îl vedeam.
Seara, în camera de cămin, vorbeam de chiromanţie. Tot Delia era cea mai informată. Am reţinut câteva date de la ea.
Rămăsesem cu tata lângă sicriu. I-am cerut voie să mă uit la liniile din palma bunicii. M-a întrebat dacă nu mi-e frică. N-am înţeles de ce trebuia să mă tem. Tata a fost de acord să vedem palma bunicii. Avusese 12 copii şi voiam să văd ce spun liniile din palma ei. A trăit 84 de ani, a muncit o viaţă întreagă. La câmp, în gospodărie…Am văzut şi i-am aşezat mâinile aşa cum fuseseră înainte.
Am mers împreună cu tata în camera de zi, camera în care se făcea mâncare, se cocea pâinea, se servea masa… Acolo, în timp ce mâncam, fiecare a povestit câte o întâmplare cu bunicii. Numai bunicul a tăcut tot timpul. De multă vreme auzea slab şi nu vorbea când era multă lume. Acum era nu numai tăcut, ci şi de trist.
Bunica avusese doisprezece copii, dar nu au trăit toţi. Unii au murit de mici, fiind bolnavi. Majori au ajuns doar opt. Regimul îi dăduse bunicii o medalie şi titlul „Gloria maternă”, nu ştiu exact, dar nu „Mamă eroină”, cum credeam noi.
Am dormit pe cuptor, adică deasupra cuptorului în care coceau pâinea, cozonacii şi, de data asta, colacii. Nu mi-a plăcut. Era prea cald, dar în cealaltă cameră nu putea fi aprins focul. Era în februarie, dar începuse să plouă.
În ziua următoare au venit preotul cu cantorii, au adus cele necesare slujbei. Nu prea am fost atentă la ceremonial. Ştiu că mama şi o mătuşă au dat colaci şi lumânări celor care erau în curte. Pe noi, nepoţii,  ne-au repartizat să ducem coroanele. Eram destul de mulţi. Pe unii dintre verii mei i-am cunoscut abia atunci.
În curtea bunicilor ceremonialul a fost scurt. Ploua încet şi unde nu se aluneca, era baltă. Am plecat spre cimitir, la biserica de jos. Drumul a fost lung şi opririle numeroase. Am intrat cu toţii în biserică şi acolo s-a ţinut slujba. Biserica fusese greco-catolică, dar în 1948 a trecut la cultul ortodox, conform hotărârii mai marilor bisericii.
După înhumare, am plecat cu toţii în partea de sus a comunei. Casa bunicilor era aproape de centru. O parte dintre participanţii la înmormântare au participat la prima serie de pomană. Rudele au intrat în seria a doua.
Rămaşi „între noi” am observat mai multe amănunte. O sticlă cu băutură, adusă de la oraş şi îndulcită cu zahăr ars, circula în jurul mesei. Era un singur păhărel din care bea fiecare participant, când îi venea rândul. Am băut şi eu un păhărel. Când mi-a venit rândul, m-am uitat la tata. El mi-a făcut semn să nu beau. Mi-am cerut iertare, motivând că e suficient cât băusem. Era inutil să insiste vecinul de masă.
Se însera. Eram obosită. Cineva a reuşit să aprindă focul în camera domnească, dar era fum, ca de fiecare dată. Neamurile plecaseră la casele lor. Mătuşa Palade, cea care locuia cu bunicii,  repartiza musafirii.
- Eu vreau acasă!
- Nu eşti obosită? mă întreabă tata.
- Mai bine merg cu trenul de 10 şi dorm acasă.
- Ştii că nu avem foc…
- Nu contează. Mai bine dorm în frig decât în fum!
- Bine, dacă e aşa, să ne grăbim! Mergem pe jos la gară.
- Pe linia ferată. Avem legătură în Vişeu de Jos?
- Nu cred.
- Nu-i nimic! Facem o plimbare. Ce contează şapte kilometri?!
Am plecat. Mama, sora şi fratele meu au rămas să doarmă la Săcel.
În Vişeu de Jos, la acea oră, nu era tren spre Borşa. Nu era nici autobuz spre Vişeul de Sus. 
Era o noapte senină, cu lună. Pe drum se vedea ca ziua. Era ger, dar ce conta?! Aveam aer curat! Îi ţineam mâinile în buzunar, cu mănuşile pe ele. Le schimbam din când în când. Am mers în ritm susţinut, în ritmul tatii, discutând despre stele, constelaţii, mitologia greacă, observaţii astronomice.
Ajunşi acasă, tata a aprins focul în soba de teracotă. Nu s-a încălzit imediat. M-am acoperit cu plapuma şi vorbeam despre ceea ce văzusem în Săcel. Tata a mai pus doi buşteni în foc şi a început să cânte. Eram surprinsă.
- „Eroi au fost, eroi sunt încă…” Mioara, ştii cântecul?
- Nu l-am mai auzit.
- Nu e voie să-l cânţi. Noi îl cântam la şcoală. E compus pe versurile lui Ioan Neniţescu, un ostaş rănit la Plevna.
- Cum se numeşte cântecul?
- Pui de lei.
Tata mi-a cântat câteva versuri. M-am întrebat ce i-a produs această legătură? Am găsit explicaţia.
- Ţi-ai amintit de cântec după discuţia în legătură cu Ordinul Mamă eroină?
- Oarecum…
Nu-mi mai amintesc ce am mai discutat. Mă doborâse oboseala.
Cântecul l-am auzit abia după câţiva ani buni mai târziu, cântat de Cenaclul Flacăra.




marți, 20 octombrie 2015

O zi de octombrie



             - Bunico, îmi mai povesteşti ceva din timpul în care erai elevă?
            - Da, nepoţica mea dragă! Alegeţi un măr de pe masă şi vino lângă mine! Îţi voi povesti, în timp ce cos nasturii la jacheţica ta.
            Iulia îşi luă un măr roşu, se asigură că era spălat şi se aşeză lângă bunica ei. Muşcă din măr şi îşi privi insistent bunica.
            - În anul în care am reuşit eu la liceu, a trebuit să-i ajutăm pe colectivişti să adune recolta.
- Ce erau colectiviştii?
- Ţăranii se înţelegeau să lucreze împreună pământul pe care îl aveau. Dintr-un punct de vedere, era bine. Neglijau gardurile, semnele care mărgineau terenurile lor mici şi făceau un teren mai mare, pe care îl puteau lucra cu tractorul.
- De ce ai spus că era bine dintr-un punct de vedere? Era şi rău?
- Uneori era rău. În unele locuri s-a ajuns la un lucru urât. Pe unii ţărani îi obligau alţii să intre în Cooperativa Agricolă Colectivă, aşa se numea organizaţia pe care o formau. De ce? Fiecare ştia ce motiv avea. În unele locuri au fost oameni răi, care au furat, care i-au păcălit pe ceilalţi, care i-au minţit…
- Am înţeles. Mai departe!
- Cum am spus, elevii mergeau câteva zile să ajute la adunatul recoltelor colectiviştilor de pe Valea Izei. Eram într-un camion acoperit cu tablă. La Ieud am trecut prin vadul apei. Maşina s-a oprit. Speriaţi, ne uitam de sus. Nu ştiam ce se va întâmpla. Cu ajutorul unui om din sat, după un timp, şoferul a reuşit să pornească motorul. Ploua şi ne-a lăsat în uşa unei şcoli. Am aşteptat să vină alt camion care să ne ducă la Rozavlea.
Bunica a făcut o pauză, să măsoare ceva. Iulia era nerăbdătoare:
- Spune mai departe!
- Colegii mei jucau fotbal de masă, cu monede, pe o catedră.
- Cum?
- O monedă era mingea, iar cei doi jucători aveau câte o monedă mai mare. Fiecare avea desenată câte o poartă, ca la fotbal. Poarta era desenată cu creta, ţi-am spus că terenul era catedra.
- Am înţeles.
- Am vrut să mă aşez pe scaunul profesorului. Mi-am adunat pardesiul pe care îl ţineam pe umeri şi m-am aşezat. N-am observat că un coleg a tras scaunul. Am căzut şi, în loc să râd cu ceilalţi colegi, am luat-o la goană printre şi  peste bănci să-l prind pe cel care a făcut acea „glumă”.
- Te-ai lovit? Te-a durut?
- Nu m-am lovit, dar m-am supărat puţin. L-am ajuns şi atunci mi-a revenit simţul umorului. M-am răstit la el şi cam atât. Ridicasem mâna să-l lovesc, dar am văzut că toţi ochii erau aţintiţi asupra mea. Eram şefa clasei… Ce exemplu le dădeam colegilor?
- Bine ai făcut! Trebuia să te porţi frumos.
- Recolta era slabă, vremea proastă, ploua, ne murdăream… Rozavlea era o comună mare. Gospodăria avea terenuri pe dealuri. Pe unele locuri am cules porumb. Nu era copt. Ni s-a spus să adunăm porumbul copt în saci, iar pe cel cruzi, în lapte, să-l luăm cu noi.
- Unde dormeaţi?
- Am rămas în Rozavlea. Am dormit la o femeie care avea o cameră liberă. La ea am fost trei fete. Pe ceilalţi colegi i-au găzduit alţi oameni din sat.
- Ce aţi făcut cu porumbul?
- L-am dus la femeia care ne-a găzduit şi am fiert o parte. Între timp, femeia a copt un ştiulete pe plită. Am gustat. Era foarte bun. Am renunţat la cel fiert. L-o fi dat găinilor sau porcilor. Ce conta?!
- Spuneai că vă murdăreaţi…
- A doua zi, am adunat cartofi. Era urât acolo. Şi cartofii erau mici. Terenul pe care am lucrat noi era destul de departe de sat.
- Nu v-a plăcut.
- Nu ne-a plăcut. Ce era să facem? Eram acolo să ajutăm!
- Câte zile aţi lucrat la Rozavlea?
- Trei zile. Am dormit două nopţi la femeia care ne-a spus că fiul ei lucrează la Vişeu de Sus, la fabrică, dar vine acasă duminica.
- L-aţi văzut?
- Nu. Am mers şi duminică la lucru. De data asta, la porumb. Aveam mâncare de acasă: pateuri, ouă fierte, unt, brânză topită, roşii, gogoşari. În pauza de masă, făceam un cerc şi aşezam în mijloc tot ce aveam la noi. Fiecare mânca ce voia din ceea ce era „pe masă”. 
- Spune drept! Ţi-a plăcut la practică?
- Poate că cea mai frumoasă amintire a fost aceea a tocăniţei de cartofi pe care ne-au servit-o gospodinele satului. Nici până atunci, nici după aceea, nu am mai mâncat o tocăniţă atât de gustoasă.
- Eraţi flămânzi…
- Nu cred. Aveam mâncare cu noi. La început, nu am vrut să mănânc. Fiind duminică, au venit şi muncitorii din oraş să ajute cea mai mare gospodărie colectivă din raion. Tatăl meu m-a convins să gust. Venise cu un grup de salariaţi ai Casei de cultură, cu microbuzul pe care scria „Caravana culturală”. De altfel, cu microbuzul am mers la Vişeu. Le-am invitat pe cele două fete cu care am dormit două nopţi la acea gazdă, dar una a preferat să rămână cu colegii de clasă. De altfel, veniseră şi funcţionari de la înteprinderile din Vişeu de Sus.
- Bunico, am terminat de mâncat mărul!
- Nepoţico, am terminat de cusut nasturii! Mergem în curte?
- Mergem, mergem!
Bunica şi nepoţica au plecat la plimbare prin livadă. Mai era pe ici, pe acolo câte un măr rămas necules, dar celor două le-au plăcut mult mai mult nuanţele frunzelor aurite de soarele aflat la apus.


duminică, 20 septembrie 2015

A fost profesorul meu



             Din clasa a opta am învăţat limba română cu profesoară Elisabeta Gan, care fusese profesoara noastră şi în clasa a cincea. Era foarte apropiată de noi, ne explica fenomenul literar, ne dădea exemple, ne ajuta să înţelegem textele pe care se studiam. Când citea un text pe care îl dădea ca exemplu, simţeam că suntem în faţa unui actor. Vocea ei se mlădia, se schimba în funcţie de tipul textului. Era când blând, când răstit, când şoptit.
            Trecusem în clasa a unsprezecea, Elisabeta Dan a fost numită inspector şcolar, iar pe noi ne-a preluat Ion Moise.
            Noul nostru profesor era sobru, nu l-am văzut zâmbind, simţeam că e departe de noi. Cu ce ne-a cucerit? Cu modul ordonat, bine echilibrat al expunerilor pe care le prezenta la lecţii. Ascultam şi scriam de zor.
            Am rămas cu câteva aspecte de la orele de limba română din ultimul an de liceu. Când preda, profesorul se deplasa printre bănci, vorbind rar. Îmi plăceau comparaţiile şi metaforele cu care îşi completa argumentele. Eram convinsă că nu voi fi în stare niciodată să mă exprim atât de ales. Doar eram la profilul real. Ca să rămân cu ceva, notam în caiet tot ce auzeam. Reciteam notiţele cu speranţa că se va lipi ceva şi de mine.
            Aveam colegi care nu reuşeau să scrie tot şi încercau să-l întrerupă pe profesor. Le făceam semn că le dau eu caietul să completeze, dar să lase lecţia să decurgă în acest mod.
            În timpul vacanţelor, am făcut recapitularea materiei din liceu. Ascultam vrăjită un alt mod de prezentare a materiei. Ce voi face la examen? Voi răspunde cu cuvintele mele, dar măcar aveam mai multe variante de a învăţa.
            Reveneam în clasă şi, la momentul predării lecţiei noi, aveam în faţă un profesor care ne amintea de Eminescu. ( „Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte…”)
            Niciodată nu l-am văzut pe profesorul Ion Moise zâmbind, dar am acceptat acel mod de a fi. Era suficientă seriozitatea cu care îşi ţinea lecţiile.
            În anul 2010 am reuşit să public o carte căreia i-am dat titlul Printre amintiri. Cartea conţinea amintirile tatălui meu, memoriile lui, scrise la îndemnul meu şi al prietenilor mei. I-am trimis-o lui Marian Nicolae Tomi, pentru că ştiam că e interesat de carte. ( Profesorii M. N. Tomi şi Vasile Dăbală lucrau la monografia Liceului din Vişeu de Sus, iar tatăl meu fusese primul director al liceului.) Atunci, Marian Tomi mi-a trimis o carte pe care o editaseră membrii Cenaclului Andrei Mureşanu Acolo am avut ocazia să citesc primul text literat scris de Ion Moise. M-a impresionat şi m-au năpădit aceleaşi amintiri despre liceu şi modul în care l-am văzut eu pe profesor.
            Am aflat cu acel prilej că mai mulţi profesori au plecat din oraşul tinereţii noastre. Printre aceştia, şi familia Moise. 
            Ne-au rămas nişte amintiri în legătură cu aceşti profesori deosebiţi pe care, la vârsta adolescenţei i-am înţeles mai puţin, dar am vrut să furăm” puţin din harul lor de dascăli.
***

Ion Moise s-a născut la Târgu Mureş în 14 mai 1938 . A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Romană a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi a fost repartizat la Liceul Teoretic din Vişeu de Sus (1963), apoi un curs post-universitar de ziaristică la Bucureşti (1973-1974).
Este redactor la ziarul „Ecoul” din Bistriţa (1971-1974; 1975-1982), directorul Şcolii Generale din Viişoara (1974-1975), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană din Bistriţa (1982-1985) şi, din acest ultim an, redactor la „Ecoul”, apoi la „Răsunetul”.
Este membru fondator al revistei „Minerva” din Bistriţa, serie nouă, mentorul Cenaclului „George Coşbuc” din Bistriţa pe care-l coordonează peste trei decenii, redactor şef adjunct al revistei bistriţene „Mişcarea Literară”.
A debutat in 1968 în revista „Tribuna” din Cluj, cu schiţa „Soarele”, iar editorial cu romanul „Orologiul”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982. A fost membru fondator al Uniunii Jurnaliştilor din România şi membru al „International Organization of Jurnalists”, Praga, 1973. 
Romanul istoric „Ochiul dragonului”, în versiune franceză, a fost lansat la Paris.
            A colaborat la Convorbiri Literare şi a fondat ziarul „Democrat şi Liber”.
Ion Moise a editat "Martiri sub Steaua lui David"  pentru librăriile din România şi în limba engleza pentru librăriile din Londra, cu ajutorul Institutului Evreiesc din capitala Marii Britanii. A editat peste 12 romane şi nuvele.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor încă din 1968.
Ion Moise s-a stins din viaţă în data de 4 noiembrie 2012.

Profesorul de istorie




E foarte trist când pleacă dintre noi oameni pe care i-am apreciat, cărora le-am descoperit sufletul minunat, de la care am învăţat şi cărora am vrut să le semănăm! Orice am spune devine inutil. Ne vom aminti mereu cu emoţie şi cu drag de cel care ne-a sădit în suflete dragostea faţă de neam, ţară şi istoria poporului nostru.
Eram în clasa a şaptea când domnul profesor Vasile Dăbală a venit la noi în şcoală. De la primele ore ne-a cucerit cu modul în care a predat prima lecţie, o lecţie introductivă. Avea alt stil decât profesoara cu care am învăţat în anii precedenţi. La sfârşitul orei, pe tablă era o schemă pe care o completase în timp ce ne spunea ce e important să ştim despre români, care sunt evenimentele importante pe care trebuie să le cunoaştem, cum ar trebui să ne pregătim pentru examenul de absolvire. Atunci, istoria era materie de examen.
Mi-a plăcut modul în care îşi organiza lecţia, tonul vocii, modul în care vorbea despre strămoşii noştri. Îmi plăcea să ascult povestiri despre eroii neamului, dar lecţiile pe care le făcea domnul profesor au avut darul de a întări această pasiune.
La lecţiile domniei sale eram numai ochi şi urechi. Scriam tot ce trebuia, îmi făcusem un sistem de prescurtări şi notam cât puteam de mult, pentru că îmi plăceau expresiile pe care le folosea în explicaţii. Plecam cu lecţia învăţată din clasă. Era suficient să recitesc în pauza de dinainte de oră notiţele pentru a fi în stare să răspund bine la lecţie. Domnul profesor era corect, sever, când era cazul, îngăduitor când trebuia.

***

Profesorul Vasile Dăbală s-a născut la 15 mai 1932 la Petova în judeţul Maramureş. Şcoala primară o urmează la Sighet, în limba maghiară, Ardealul de Nord fiind în acei ani sub ocupaţie horthystă. În 1952 este absolvent al liceului Dragoş Vodă.
            În 1957 a fost admis la Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj pe care a absolvit-o în 1962. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Ileana Eva, absolventă a Facultăţii de Geografie. Se titularizează la Liceul Teoretic din Vişeu de Sus, unde rămân până la pensionare.
Între anii 1969 şi 1978 condus liceul din Vişeu, fiind cel mai longeviv director.
A scris multe lucrări de cercetare istorică, cele mai însemnate fiind:
– Deportarea în Uniunea Sovietică a etnicilor germani din Vişeu de Sus
– Contribuţii la cunoaşterea populaţiei germane din Maramureşul de Nord         
A redactat Monografia Liceului din Vişeu care a fost piesa de referinţă a lucrării pe care, împreună cu Marian Nicolae Tomi, a finalizat-o la Semicentenarul din 2002!
            Profesorul s-a despărţit definitiv de noi, în 23 iulie 2015.
            Îşi doarme somnul de veci în cimitirul de pe Poduri din oraşul în care şi-a împletit viaţa cu cea a cetăţenilor care l-au  admirat şi care i-au urmat sfaturile.

miercuri, 2 septembrie 2015

Paparada

  
- Mi-i foame, moşucule!
- Nu mai poţi aştepta o ţâră?
            - Nu, că mi-i tare foame!
            - Bine, tu Viorico! Îţi face moşucu’ o paparadă. Bine-o fi?
            Viorica aprobă aplecând capul şi închizând ochii.
            Bunicul înteţi focul în sobă, luă o tigaie din dulăpior şi, la lumina flăcării, puse puţin ulei în tigaie. Aşeză tigaia pe sobă şi aşteptă să se încingă uleiul.
            - Moşucule, mai stau mult aşa?
            - Mintenaş, nepoata mea dragă!
            Bunicul nu avea des ocazia să gătească, dar acum era singur cu nepoţica lui. Trebuia să se descurce!
            - Moşucule, când vine mămuca? Ai spus că nu stă mult la târg.
            - Dacă n-o zinit până amu, înseamnă că n-o putut vinde purceaua.
            - Da’ de ce nu aprinzi lămpaşu’?
            - Că l-o luat ai tăi să vadă drumu’. O plecat devreme. Ziua e mai scurtă iarna.
            - Bine, bine!
            Viorica se aşeză pe marginea patului şi îşi privea bunicul. Nu-l mai văzuse pregătind mâncare. Bunicul sparse  câteva ouă, presără puţină sare, luă o furculiţă şi bătu amestecul. Când consideră că uleiul e suficient de încins, vărsă amestecul în tigaie. Amestecă de câteva ori şi, când i se păru că paparada e gata, o răsturnă într-o farfurie.
            - Viorico, hai la masă!
            - Zin amu!
            Fetiţa era obosită. Mâncă cu poftă, cu ochii cârpiţi de somn. În câteva minute, Viorica era în pat şi dormea.  
            A doua zi, când deschise ochi, fetiţa o văzu pe mama ei.
            - Bună dimineaţa, mămucă! spuse Viorica şi sări din pat. Moşucu’ mi-o făcut asară paparadă. O fost tare bună. Voi când aţi zinit?
            - Am întârziat puţin, dar moşucu’ o spus că tu ai mâncat şi te-ai culcat, nu cu mult înainte de a veni noi. Hai, să îţi povestesc ce am făcut la târg şi să îţi dau „puiu’ târgului”!
            Fetiţa aşteptă să primească pacheţelul cu turtă dulce adusă din târg şi, în timp ce mânca, mama ei îi povesti ce au făcut cu o zi în urmă.


marți, 4 august 2015

Ai putea…


 În Cluj, la bloc, vara e foarte cald şi plictisitor. Nimic interesant. Roxana s-a bucurat foarte mult atunci când mama ei i-a propus să meargă la bunici. La ţară sunt pomi ale căror fructe au dat în pârg, în grădina bunicilor cresc legume, râul e aproape şi poate să meargă să facă baie când e cald.
Într-o zi, bunica îi spune Roxanei că vrea să spele haine şi o roagă să-i dea pantalonaşii scurţi pe care îi purtase cu o zi înainte. Şi maioul cu buline.
- Nu trebuie spălaţi, protestează Roxana.
- Dă-mi-i, că nu e frumos să umbli cu ei murdari. Râd copiii de tine.
- Nu ţi-i dau!
- Bine! Îi iau eu, spune bunica şi o rostogoleşte pe Roxana în pat. Dintr-o mişcare, pantalonaşii sunt în mâna bunicii. Maioul încă nu fusese îmbrăcat. A fost mai uşor de luat.
- Dă-mi pantalonii înapoi!, striga Roxana. Cu ce să mă îmbrac?
- Ia rochiţa galbenă!
- Nu vreau.
Bunica nu avea timp de pierdut. Ieşi din cameră şi, în câteva minute, pe sârmă se legănau hăinuţele nepoatei. În adierea dimineţii, sub un soare din ce în ce mai cald, parcă dansau tango.
Roxana văzu pantalonaşii pe care bunica îi pusese în cel mai înalt loc de pe sârmă şi îşi făcu planul să-i dea jos cu o şipcă pe care o văzuse lângă magazie.
Bunica era ocupată, dar i se păru că aude zgomote ciudate şi se îndreptă spre curte. Ceea ce văzu îi produse un zâmbet. Roxana sărea, lovea sârma cu şipca, sărea din nou şi icnea. 
Fetiţa obosise, dar nu voia să se dea bătută. Întoarse capul şi o zări pe bunica ei.
- Nu te mai obosi degeaba! Imediat se vor usca hainele. Le-am stors bine la maşină şi le-am pus la soare…
- Lasă-mă în pace!
Bunica merse la bucătărie să-i pregătească ceva bun nepoatei. Se uită după un timp în curte. Roxana nu era acolo. Nu venise nici la bucătărie. Ieşi să o caute.
O găsi în pat, acoperită cu pătura, vorbind la telefon.
- Cu cine vorbeşti?
Drept răspuns, Roxana se întoarse cu spatele spre bunica.
- Dacă nu vorbeşti cu mine, plec!
După un timp, Roxana îşi călcă pe mândrie şi merse la bunica. Avea un deget înfăşurat într-un şerveţel ud.
- Bunico, ai putea să îmi scoţi aşchia din deget?
- Aş putea, dacă m-ai ruga.
Roxana ezita, iar bunica avea de lucru. În sfârşit, Roxana spuse aproape şoptit:
- Te rog, bunico!
- Să-mi iau ochelarii şi un ac!
- Să nu mă doară!
- Nu te doare mai mult decât te-a durut când ţi-a intrat aşchia în deget. Poate nici atât. Vino aici!
- Ştii, bunico, nu m-a durut deloc!
- Asta e în loc de „mulţumesc”?
- Mulţumesc, bunico!
- Uneori, e bine să asculţi ce îţi spun… Vino, să adunăm hainele!
- S-au uscat deja?
- Aşa e vara.
- Tu ştii de toate. De acum, o să te ascult.
- Şi nu uita să spui „te rog” şi „mulţumesc”!
- Nu mai uit! Promit!
După acea întâmplare, Roxana a devenit mai ascultătoare. Vorbea zilnic la telefon cu mama, dar era veselă şi încântată de tot ce găsea în gospodăria bunicilor. De multe ori, se oferea să o ajute pe bunica în gospodărie. Dădea mâncare şi apă găinilor, aduna merele care cădeau noaptea, ajuta la aranjarea mesei…
Când nu-i era solicitat ajutorul, Roxana se juca cu pisoii. Îi aranja în şir, ca la grădiniţă, îi servea cu mâncare, le spunea poveşti şi-i încuraja să sară peste obstacolele pe care fetiţa le găsea prin gospodăria bunicilor: o perie, o cutie în care fusese îngheţată, o periniţă sau chiar bucăţele de lemn rămase de la atelierul bunicului.
Când ploua, Roxana lua o carte din bibliotecă şi-l ruga pe bunicul ei să-i citească o poveste sau îşi lua caietul şi cutia cu creioane colorate şi-şi „făcea lecţiile”. Alteori, ea era doamna, iar pisoii şi păpuşile erau copiii din grădiniţă.
Într-o zi, fetiţa alergă să-i dea bunicii vestea: venea mama. Vacanţa se termina, dar Roxana se bucura că avea ce să le povestească colegilor ei din grădiniţă. 

sâmbătă, 1 august 2015

În tabără la Vasile Roaită

După experienţa din tabăra de la Valea Drăganului, vestea că am ocazia să merg în tabără la Vasile Roaită m-a pus pe gânduri. Eram mai mare, la Vasile Roaită mai fusesem, acolo erau părinţii mamei mele, cunoşteam oraşul, plaja, bunicii mei aveau încredere în mine şi chiar le eram de ajutor în diferite situaţii. Dacă acceptam să merg în tabără, m-ar fi aşteptat alte evenimente despre care să povestesc. Eram puţin curioasă şi ceva mai sigură pe mine decât în urma cu trei ani. Am acceptat şi am început pregătirile.
Am plecat spre Vasile Roaită într-o după-amiază. Din Beclean pe Someş am luat un accelerat, care nu intra în Gara de Nord din Bucureşti. Pentru grupurile de copii, acest lucru era un avantaj.
Când am traversat Dunărea, i-am anunţat pe cei din grup că vor putea să vadă dorobanţii de la capetele sistemului de poduri construit după planurile inginerului român Anghel Saligny, inaugurat în urmă cu aproape şaizeci şi cinci de ani. Era dimineaţă devreme şi ştiam că vom avea prilejul să vedem un răsărit de soare. Eram cu toţii la geam şi priveam cum soarele părea că iese din mare.
Trenul a intrat în gara nouă a Constanţei. Ştiam că se construieşte, dar o vedeam pentru prima dată. (Aveam în minte treptele pe care trebuia să le urcăm înainte de intrarea în vechea gară.) Am luat apoi un tren local, care ne-a dus la Vasile Roaită (din 1962, oraşul s-a numit Eforie-Sud). Din gară, am mers pe jos până pe faleză, la intrarea în staţiune. Am fost cazaţi în nişte cabane din lemn în care, iarna, locuiseră muncitorii constructori. Aveam un avantaj: eram foarte aproape de plajă.
În dormitorul nostru, în care pătrundeam dintr-un hol, erau mai mult de patruzeci de paturi. Aveam un grup sanitar cu intrare din acelaşi hol.
Am trecut pe la infirmeria taberei, ni s-a măsurat temperatura, ni s-a făcut un consult sumar şi am fost împărţiţi în grupe, detaşamente, ca o nouă organizaţie de pionieri. Instructoarea noastră ne-a adunat in faţa dormitorului şi ne-a spus:
- Aici veţi fi cazaţi. În dreapta holului este dormitorul. În faţă, grupul sanitar. Nu aveţi voie să ieşiţi în timpul nopţii. Deşteptarea se va da cu trompeta. Vă spălaţi şi mergem pe platou unde se va da raportul, pe catarg se va ridica drapelul tricolor şi apoi se merge la masă. Dacă aveţi întrebări, vă rog să spuneţi!
- Ce ar mai trebui să ştim? 
- Da, sunt câteva reguli. Nu aveţi voie să staţi la soare în timpul zilei! Să respectaţi ceea ce vă spun eu. Orice problemă aveţi, veniţi şi îmi spuneţi mie!
E drept că şi bunica ne spunea că trebuie să ne acomodăm treptat cu soarele, dar chiar să nu ne jucăm decât la umbră mi se părea o exagerare.
După ce luam micul dejun, coboram pe plajă. Acolo, alte reguli. Ni le-a prezentat medicul taberei.
- Atenţie la mine! Veţi sta cinci minute cu faţa la soare, cinci minute cu spatele, cinci minute cu mâna stângă sus, cinci minute cu dreapta sus. Se va intra în apă câteva minute şi apoi se va pleca spre tabără.
Mă gândeam cu groază la ce urma să se întâmple. Nu m-ar fi crezut nimeni, dacă le-aş fi spus, că am fost la mare. E drept că, cele cinci minute au devenit treptat zece, cincisprezece…
Era şi ceva drăguţ. După somnul obligatoriu de după-amiază, primeam un „supliment” care consta în patru biscuiţi şi două bucăţi de rahat. În rest, nu prea aveam ce face. Nu aveam cărţi, nici reviste, nu era voie să stăm în curte. Când făceam de gardă la drapel, de obicei eram câte două persoane, eram scutite de somnul obligatoriu.
Într-o zi, ne-am înţeles să furăm drapelul, aşa, de distracţie, dar să-l înapoiem înainte de a afla instructorii. Am trimis-o pe una dintre fetele de serviciu la dormitor, cu pretextul că o cheamă instructoarea. Apoi, am început o poveste cu care îi captasem atenţia celeilalte fete.  În acest timp, colega mea a coborât drapelul de pe catarg, l-a împăturat şi l-a ascuns sub bluză.
- De ce m-ai trimis la dormitor? Nu mă căuta nimeni!
- Cred că n-am înţeles eu bine… Hai să mergem, îi spun colegei.
Şi plecăm. Când ajungem la colţul cabanei, fetele de gardă observă lipsa drapelului. Ne-am distrat văzând surpriza şi teama lor. Am început să râdem şi le-a înapoiat drapelul.
Mă supăra mult regimul închis al taberei. Nu aveam nici de unde să luăm o carte poştală, un timbru. Nu ieşeam în oraş. Trecuseră două săptămâni şi nu-mi văzusem bunicii care locuiau în partea opusă a staţiunii.
Într-o zi, am fost anunţaţi că mergem la plimbare în oraş. Mă bucuram că voi revedea locuri cunoscute, că voi vedea ce s-a mai construit.
Tocmai când le povesteam vecinelor de cameră ce frumos e lângă cazinou, am fost chemată la poartă. Mă aştepta bunica. Mama îi scrisese că sunt în tabără. M-am bucurat foarte mult că directorul taberei mi-a dat voie să plec cu bunica. În sfârşit, puteam să fac ce vreau! Ni s-a spus că trebuie să revenim la ora mesei de seară.
- Sărut-mâna, bunico! -  am strigat văzând-o pe bunica.
- Bună ziua, Mioriţo! Să fii tu la câţiva paşi de noi şi să nu ştim nimic! Bine e?!
- Ştii, bunico, nu aveam cum să vă anunţ…
- Mi-a scris Marioara.
- Înseamnă că v-a scris ce mai e nou la Vişeu. În această tabără, suntem rupţi de lume.
Am avut mult de mers pe jos până la casa bunicilor, dar pe drum mi-am luat „vederi” şi timbre. - Bunicul şi unchiul Sever ne aşteptă cu nerăbdare! Sever a renunţat la camera de pe şantier.
Am vorbit cu bunicul, care s-a bucurat foarte mult că mă vede, cu unchiul, care nu s-a abţinut să mă ironizeze şi să îmi spună „Pârcă”, dar tot nu mi-a spus ce înseamnă acel cuvânt. Erau bucuroşi că am obţinut media generală zece, că sunt sănătoasă şi că am mai crescut.
În ziua următoare, am scris cărţile poştale ilustrate. Pe prima voiam să o trimit acasă. Am lipit timbrul, dar am fost chemată la o activitate. Nu am scris adresa. Grăbită, am dat „vederea” să o pună cineva la cutia poştală. Seara mi-am adus aminte că „vederea” nu avea destinatar. Bine că avea timbru!
Într-o noapte, nu puteam să adorm. Mi se mişca o măsea. O tot împingeam cu limba. La un moment dat, măseaua ajunsese deasupra altei măsele şi nu reuşeam să o aduc la locul ei. M-am ridicat din pat şi am vrut să ies. O instructoare m-a văzut şi a vrut să mă oprească. I-am făcut semn că trebuie să merg la spălător. Când m-am întors cu măseaua în mână, i-am arătat-o.
- A trebuit să ies! A trebuit să mă spăl…
- Bine, bine…
Din tot ce mi s-a întâmplat în cele trei săptămâni, am rămas cu câteva mici bucurii: mi-am văzut bunicii, am învăţat să mănânc măsline, le-am păcălit pe fetele de gardă la drapel şi m-am convins că tata are dreptate când îmi spune că sunt prea repezită.
Am plecat acasă cam nebronzată. Nici nu mă bălăcisem suficient în apa mării. Mai erau câteva zile de vacanţă. Speram să recuperez la Vişeu, unde nu mi se interzicea să stau la soare şi nici nu mi se limita timpul de scaldă. Mai aşteptam doar să fie vreme frumoasă. Pe malul Vişeului puteam să citesc sau să bat mingea. Acolo era lumea mea!