joi, 20 martie 2014

Zorro



            - Lasă-mă! Dă-mi pace! Doamnă dirigintă, Viorel nu îmi dă pace!
            Eram în dreptul ultimelor bănci. M-am întors spre cea care vorbea. Era Elena Baciu, o elevă slăbuţă, mică în comparaţie cu ceilalţi elevi. Se aşezase în prima bancă, pentru că voia să vadă mai bine tabla. Viorel era un băiat zdravăn, mai mare cu un an decât majoritatea celor din clasă. Nu fusese prea cuminte şi asta i-a atras o corigenţă pe toamnă şi chiar o repetenţie. Îi plăcea să necăjească fetele.
            - Viorel, las-o pe colega ta să scrie! Tu ai terminat?
            Mă uit în caietul lui. Scrisese de pe tablă, dar nu rezolvase exerciţiul.
            - Nu ştiu să rezolv.
            - Vom rezolva la tablă imediat.
            Până la sfârşitul orei, mai erau câteva minute. Câţiva elevi au făcut exerciţii pe  tablă. S-au lămurit şi cei care n-au ştiut să rezolve singuri.

***

            În pauză, m-am apropiat de Viorel:
- De ce nu eşti tu cuminte? Eşti zdravăn, sănătos, ai ochii ca ai lui Alain Delon…
            - Cum, ca un cojoc?
            - Chiar nu ştii cine e Alain Delon? Cine ştie?
            Nu ştia nici unul dintre elevi. M-am gândit că e momentul să le spun.
            - Alain Delon este unul dintre cei mai apreciaţi actori de film francezi. Are ochii albaştri ca ai lui Viorel, dar e înalt şi brunet. Când eram de vârsta voastră, vedeam toate filmele în care juca el, dar şi Jean Marais, Gerard Philipe, Louis de Funès…
            - De ăsta am auzit, spune cineva din clasă.
            - Am văzut în special filme de capă şi spadă…
            - Ce-i aia?, întrebă, ca pentru el, Viorel.
            - Eroii se luptau cu săbii şi salvau fete, îi pedepseau pe hoţi, pe ticăloşi…
            - De unde vine numele artistului de care aţi vorbit?
            - E numele lui adevărat. Pentru că purta un cojoc cu guler de blană, oamenii au dat cojocului numele după al actorului.
            - Noi de ce nu vedem filme cu Alain Delon?
            - De unde să ştiu eu? Pentru că nu le programează nimeni. Noi mergeam în fiecare săptămână la film. Cred că filmul „Zorro” l-am văzut la televizor. Filmul e cam de vârsta voastră.
            Soneria ne anunţa că pauza s-a terminat.

***

            Nu mult după ce am avut această dezbatere, Otto s-a apropiat de catedră. Avea un aer misterios.
            - Doamna dirigintă, ne-am gândit să vă facem o surpriză.
            - Încă una? Nu credeţi că au fost destule?
            - De data asta, una frumoasă. Vă invităm la film. Am luat bilete la „Zorro”, la Patria, de la ora 5.
            - Otto, e foarte frumos gestul vostru, dar nu cred că pot să merg. Sâmbăta am de lucru acasă. Văd că sunteţi dezamăgiţi. Nu vă supăraţi! Veţi avea şi alte ocazii…
            - Noi credeam că vă bucuraţi…
            - Mă bucur, dar am o idee. Ce-ar fi să o invitaţi pe Elena la film? S-ar bucura mult. Ştiţi că nu prea iese din casă. O rugaţi pe mama ei să o lase. Îi spuneţi că eu v-am trimis. După film, o conduceţi acasă!
            - Bine, aşa vom face!

***
           
            Luni dimineaţa, Elena mă aştepta lângă uşa cabinetului:
            - Doamna dirigintă, vă mulţumesc! Filmul a fost foarte frumos! Alain Delon are nişte ochi albaştri!...
            - Mă bucur că aţi fost încântaţi. Câţi aţi fost la cinema?
            - Aproape toţi. Au lipsit numai navetiştii, dar Viorel a fost la film. Vă spune chiar el, că tocmai vine.
            Viorel nu vorbea mult, dar se vedea că era încântat. Din acel moment, nu am mai avut probleme de disciplină în care să fie implicat. De altfel, parcă toţi cei indisciplinaţi s-au mai potolit.

O lecţie deosebită

Lunea, îmi desfăşuram activitatea în cabinetul în care lucra directorul liceului. De multe ori, în săliţa dintre cabinete, ne întâlneam colegii care predam matematică, aflam noutăţile, planificam activitatea în săptămâna care începea.
În prima zi de după vacanţa de primăvară, ne-am întâlnit la o şedinţă de catedră. Fiind vorba de o şedinţă scurtă, am rămas în picioare.
- Am fost la reciclare la Cluj, îşi începe prezentarea directorul Ioan Muntean. Printre altele… De ce nu luaţi loc?
- Pentru câteva minute?, întreb eu.
- Mioara, tu ai fost prietenă cu Marusceac...
- Ei, am fost prietenă, ripostez eu. Marusceac e maramureşean şi cred că e vorba de patriotism local. Răspundea, e drept, de reciclarea noastră. Andrei era un fel de şef de grupă şi am avut ocazia să vorbim şi neprotocolar. E un om comunicativ, chiar prietenos, nu numai cu cei din Maramureş.
- Mi-au spus colegii că a făcut pancreatită acută şi, în câteva zile, l-au operat, dar nu a rezistat…
M-am aşezat pe primul scaun. N-am spus nimic, dar mă întrebam cum e posibil ca într-un centru universitar, cu cei mai buni chirurgi din ţară, să se sfârşească un om în mai puţin de o săptămână.
Soneria m-a adus la realitate. Am luat catalogul şi am intrat în cabinet. Elevii mă aşteptau în linişte, tabla era ştearsă, geamul de lângă catedră era deschis, cum îmi plăcea mie.
Am luat creta şi am început să scriu: data, planul lecţiei, titlul… Nu spuneam nimic. Nu puteam să vorbesc.
Elevii au început să scrie. S-a întâmplat o dată, cu ceva timp în urmă, să scriu pe tablă toată lecţia lor la fizică, fără să vorbesc. Mă supăraseră şi, ca să fie linişte, eu nu am mai vorbit. La un moment dat, unii dintre elevi au sesizat că nu vorbesc, dar ştiau că tocmai ei mă supăraseră. O fată mi-a lăsat pe catedră un bilet: „Vă rugăm să nu vă supăraţi pe noi! Pedepsiţi-i pe cei care au făcut gălăgie!”. Le-am spus elevilor că nu vreau să se mai întâmple să se certe la oră şi le-am explicat lecţia după ce erau scrise legile, desenate schiţele şi formulele. Concluziile le-am tras împreună.
De data aceasta, elevii ştiau că nu erau ei motivul supărării. Otto s-a ridicat şi, ca pentru el, a spus: „Io, mă, că nu vorbeşte!”. M-am întors spre clasă şi le-am spus doar: „Scrieţi tot, că vă explic după ce aveţi lecţia în caiete!”.
În timp ce scriam, îmi aminteam indicaţiile metodice pe care ni le dădea profesorul Marusceac. De aceea, am scris cât am putut de ordonat, sistematizat. De altfel, tema se preta: Mulţimea numerelor complexe. Din ceea ce era pe tablă, ar fi putut să înţeleagă şi un necunoscător al limbii române, dar care era la zi cu algebra numerelor reale.
După ce am scris ceea ce aveam în plan, m-am oprit lângă fereastră şi am aşteptat să termine toţi de copiat de pe tablă. Între timp, mi-a revenit vocea. Am luat arătătorul şi le-am explicat tot ceea ce trebuia. Toţi ochii erau îndreptaţi spre tablă. Unii au mai pus câte o întrebare şi le-am promis că în ora următoare, chiar după pauză, le voi da exemple. Vom lămuri tot ce trebuie.
În pauză, fetele au venit lângă mine şi m-au întrebat ce am. Abia atunci le-a putut spune ce se întâmplase. Vestea a fost prea neaşteptată. Dacă mi-ar fi spus altcineva, nu aş fi crezut. Dar ce efect a avut vestea?!

Complicitate



Primăvara îşi făcea simţită prezenţa. Elevii, în special cei care veneau la şcoală doar pentru un atestat în meserie, erau atraşi mai mult de o plimbare, de un film. Când  rula un film bun, unii fugeau la matineu, la Clubul Muncitoresc.
Într-o zi, aveam oră cu o clasă de a zecea, profilul agroindustrial. (Să menţionez că nu a fost clasă cu acest profil în Cugir la care să nu fi predat măcar fizica.) Era linişte, elevii aveau de lucru.
Uşa se deschide şi, cerându-şi iertare, întră dirigintele clasei. Mă roagă să îi dau voie să caute un elev. În acest timp, intră încă un maistru şi secretarul organizaţiei de bază P. C. R. pe Grupul Şcolar.
În linişte, cei sosiţi trec printre bănci. Eu mă apropii de fereastra de lângă catedră, de unde privesc de obicei elevii. Din acel loc, văd tot ce se întâmplă în clasă. Îi privesc pe elevi, încerc să deduc scopul vizitei, dar nu pot fi sigură că am aflat motivul.
Dirigintele clasei rupe tăcerea:
- Să spuneţi repede cine a fost ieri dimineaţa, la unşpe, la Club, la film!
Linişte, nimeni nu mişcă.
- Aţi venit la sigur? Aveaţi indicii? întreb eu.
- Nu se poate să nu fi fost şi de aici careva! Mi-a spus cineva, şi dirigintele ridică un deget sugerând că e vorba de o persoană importantă, că elevii au fugit atunci când i-a întrebat în ce clasă sunt. Ştii că ăştia sunt primii la prostii!
- Căutaţi, dar trebuie să ne continuăm lecţia!
- Dacă aflaţi ceva, vă rog să îmi spuneţi!
Aprob aplecând capul. Musafirii ies. Se aude, în sfârşit, un oftat de relaxare.
- Făcăleţ, nu cumva te căutau pe tine?
- De unde ştiţi?
În clasă se aud şoapte.
- De ce credeţi că mă căutau pe mine?
- De la începutul orei, încerc să descopăr ce e schimbat la tine. De ce ţi-ai ras mustaţa?
Clasa izbucneşte în râs.
- Nu mă spuneţi!, zice Făcăleţ pe un ton rugător.
- Dacă nu te spun, ce avantaj am? Ce avantaj avem?
- Fac tot ce spuneţi!
- Chiar aşa? Uite, am o propunere: să răspunzi de liniştea la orele de fizică.
- Da’ ăştia nu mă ascultă!
- Să te asculte! De azi, e problema ta.
Când zumzetul pe care îl făceau elevii depăşea o limită, era suficient să mă uit la Făcăleţ, care urmărea tot ce spuneam, şi el le atrăgea atenţia. Doar o dată a trebuit să intervin pentru a restabili liniştea în clasă. Metoda a mers.
În vacanţa de vară, i-am povestit tatălui meu întâmplarea. El mi-a confirmat că în pedagogie scrie că, uneori, se poate obţine un rezultat bun pe o cale mai scurtă: un acord tacit între membrii unui colectiv.

Bila



            La Grupul Şcolar, am predat în mai mulţi ani fizică decât matematică. Neavând înscrisă pe diplomă această specialitate, ţineam legătura cu colegii care predau numai fizică. Aflam noutăţile şi mă străduiam să includ, de câte ori aveam ocazia, în timpul lecţiilor, experienţe potrivite.
            Periodic, în şcoală se aducea material didactic. Laboratorul de fizică a primit, între altele, o trusă pentru ilustrarea şi studiul mişcărilor mecanice.
            În studiul mişcării sub acţiunea gravitaţiei am folosit montajul la o clasa de „afiliaţi”. În acea zi, erau puţini elevi. Experienţa era simplă. Se dădea drumul la o bilă şi se cronometra timpul în care bila parcurgea o distanţă stabilită anterior.
            Am făcut o demonstraţie. Apoi, am discutat cu elevii. Am stabilit concluziile şi ne-a mai rămas timp. Elevii erau curioşi şi voiau să repete experienţa.
            În ordinea din bănci, treceau la catedra, dădeau drumul bilei şi cronometrau. Trăgeau concluzia şi dădeau bila următorului. Toţi elevii erau în picioare, să vadă experienţa
            Toate ar fi fost bune, dacă montajul nu ar fi fost solicitat prea mult. Venise rândul unui elev din banca a treia. A dat drumul bilei. Piedeca n-a oprit-o şi bila a lovit parchetul, dar nu s-a oprit. A început să se rostogolească şi a găsit un locşor prin care s-a strecurat sub catedră. Podiumul era vechi. Când am venit eu în Cugir l-am găsit acolo.
            A început agitaţia. Unii erau dezamăgiţi că nu le-a venit rândul, alţii au sărit să recupereze bila. A trebuit să organizăm activitatea. Doi elevi au luat catedra şi au aşezat-o lângă uşă. Alţi doi elevi au ridicat podiumul. Un strigăt de uimire a pornit din grupul de fete. Atâta praf, gunoi, atâtea hârtii nu au crezut că pot fi adunate într-un spaţiu atât de mic. Bila nici nu se zărea.
            O elevă a luat mătura, un băiat a luat făraşul… Bine că le-au găsit lângă uşă! Alt băiat a luat coşul de gunoi. Au adunat cu grijă să nu le scape din ochi bila. În sfârşit, au găsit-o!
            Suna de ieşire când am reuşit să aranjăm sala de clasă. Am plecat cu bucuria că am făcut şi experienţa, dar şi curăţenie într-o clasă în care nu prea ţineam orele. Cei care nu au avut ocazia să participe efectiv la lecţie, aveau de ales între a fi dezamăgiţi sau amuzaţi de ocazia pe care ne-o oferise bila.

luni, 3 martie 2014

Furia

 Profesorul Paraschivescu tocmai încuiase poarta. Era timpul somnului de după-amiază. Urcase două trepte şi soneria îi urlă în urechea stângă. Nervos, strigă:
- Da, da… Vin acum!
La poartă aştepta unul dintre muncitorii care de mai bine de o lună lucrau la introducerea pe stradă a tuburilor pentru canalizare.
- Care-i necazul?
- Domnule profesor, suntem nervoşi! Nu ne-au plătit. Vrem să vorbim cu ITM-ul şi nu avem numărul.
Între timp, de cei doi, se apropia doamna Ana.
- Merg să caut numărul de telefon!
Bărbaţii au intrat în hol. Ana răsfoia cartea de telefon, dar nu avea ochelarii.
- Doamnă, spuse muncitorul, aveţi internet?
- Da.
- Căutaţi acolo!
- Ai dreptate!
În aşteptarea numărului, profesorul aduse o carafă cu vin şi pahare. Ana reveni cu rezultatul căutării: o listă de numere. În hol erau acum mai mulţi muncitori, din ce în ce mai nervoşi.
- Ce şi-au spus? Lucrăm cu moldovenii, că ăştia sunt proşti. Nu ne-au dat bani.
- Cine nu v-a plătit?
- Patroana.
- Eu nu am fost să văd ce lucraţi. Am văzut doar că aveţi doi ingineri, cei care veneau cu voi la cafea. Nu am văzut nicio femeie.
- Era o femeie cu vocea ascuţită care numai striga la noi. N-aţi văzut-o. E o scorpie!
- Inginerii au plecat. Suntem numai câţiva, cei care nu am avut bani de drum.
- Am venit după numărul de telefon, pentru că vreau să le spun celor de la judeţ cum îşi bat joc ăştia de noi.
- Nu trebuia să vă plătească primăria?
- Nu ştiu cum e contractul. Noi am vorbit numai cu patroana. Ei cred că moldovenii sunt proşti? Dacă aveam bani de tren, şi eu plecam acasă. Nu mai am, că am mai cumpărat câte ceva. Cafea şi câte un pahar de vin ne-au dat oamenii care stau pe strada asta.
- N-aţi lucrat şi pe Biruinţei?
- Acolo au lucrat alţii, spune profesorul. Au lăsat o groapă la poarta Ginei! Femeia se teme să nu cadă noaptea, când vine acasă.
- Cum, nu i-au astupat-o?
- Au astupat-o alţii, că şi cu muncitorii care au lucrat acolo au fost probleme. Pe fiecare stradă a lucrat altă echipă.
- De câteva luni, cartierul nostru e un şantier. Eu nu prea plec de acasă, dar mă gândesc la bieţii copii, la cei care merg la serviciu... Parcă am fi în Evul Mediu, nu într-un oraş. Şi ce frumos era cartierul nostru!
- Vă mulţumim pentru vin, vă rugăm să ne iertaţi că v-am deranjat! Suntem prea necăjiţi, dar trebuie să ni se facă dreptate! Dacă nu rezolvăm cu telefonul, mergem la ITM, la judeţ!
- Eu sper să vă rezolve problema! Şi să terminaţi aici, că e noroi până la genunchi. A fost o iarnă prea caldă.
Muncitorii au plecat. Ana a spălat paharele, dar îi sărise somnul. Se mira cât de rău merg treburile în ţară...

Zambilele





            - Bunico, iar ai căzut pe gânduri! Şi asta, numai de când ai văzut zambilele astea mov înflorite.

            - Îmi amintesc de ceva…

            - Îmi povesteşti şi mie?

            - Să ne aşezăm comod şi, până când mănânci tu mărul ăsta roşu, eu îţi povestesc.

            - Bine, bunico!

            - Când eram studentă, locuiam într-un cămin, un bloc special construit pentru studenţii care nu erau din oraş şi nu aveau unde să locuiască. În cameră eram şase fete. La intrarea în bloc, aveam un portar şi, pe rând, fiecare studentă făcea de serviciu la poartă, adică îl ajuta pe portar.

            - În blocul în care locuiai tu erau numai fete?

            - Da, băieţii locuiau în alt bloc. Când cineva, părinţi, studenţi, voia să stea de vorbă cu una dintre noi, studenta de serviciu venea în camera noastră şi ne anunţa. În hol erau fotolii pe care musafirii puteau să se odihnească.

            - Am înţeles, bunico!

            - Într-o zi, studenta de serviciu a venit şi a spus că la poartă e un băiat cu un buchet de zambile care mă caută. I-am mulţumit şi m-am grăbit să cobor. M-am întors repede şi am pus buchetul într-un pahar cu apă. Nu aveam vază.

            - Era un cavaler, ţi-a adus flori!

            - În altă zi, a venit altă studentă şi m-a anunţat că sunt aşteptată de un băiat. Rodica, cea mai mică dintre noi, a întrebat dacă băiatul are flori. Studenta a spus că băiatul are un buchet de zambile mov.

            - Ce frumos!

            - Câteva zile, am primit zambile. Mov, roz, albe, după cum găsea.

            - Te-ai mai văzut cu acel băiat? Sau povestea s-a terminat când s-au ofilit zambilele?

            - Ne-am mai întâlnit. Ultima dată, chiar azi.

            - Îl cunosc şi eu?

            - Da, e bunicul tău.

            - Ce bine îmi pare! Bunicul era cavaler. Şi acum îţi aduce zambile.

            - Sigur, de Mărţişor, de Ziua femeii.

            - Primăvara, când înfloresc zambilele. Am terminat mărul. Îmi spui şi mâine o poveste?

            - Cu siguranţă, o poveste la fiecare măr pe care îl mănânci.