marți, 14 ianuarie 2020

Tata



            Primul învăţător pe care l-am cunoscut a fost tatăl meu. Ştiam că fusese directorul şcolii din comuna lui natală, şi a mea, Săcel, din Maramureş. După un timp, el a fost transferat la Vişeu de Sus, unde a organizat ceea ce urma să devină Şcoală Medie Mixtă.
            Locuiam în clădirea şcolii şi aveam ocazia să văd că era apreciat de colegii lui, de elevi şi de părinţii elevilor. Şi eu eram printre admiratorii lui şi eram foarte încântată să dezbat cu el probleme de tot soiul, să învăţ din povestirile pe care mi le citea sau din ceea ce îmi povestea. De mică mi-au plăcut problemele de logică şi de calcul pe care tata le propunea când avea timp.
            Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.
            Atunci, tata a început să  recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel şi sergent.
            Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea „glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau  scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / şi crucea «Sfântul Gheorghe»  , ş-a  «României Stea». “.  Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai departe.
            După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.
            Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.
            Născut în 20 septembrie 1913, în comuna Săcel, fiu de ţărani cu avere mijlocie, tata a urmat cursurile şcolii din comună şi apoi a reuşit la examenul de admitere în  Şcoala Normală din Sighetul Marmaţiei. Ca tânăr absolvent, a lucrat cu întreruperi în mai multe şcoli, apoi a deţinut funcţii de conducere. A participat ca ofiţer în cel de-al doilea Război Mondial şi a fost  rănit, apoi decorat pentru fapte de vitejie. A fost apreciat în orice domeniu a activat. A primit titlul de Învățător fruntaș, în 24 iunie 1960. A organizat și condus, în 1967, nou înființata Școală Specială Ajutătoare din Vișeul de Sus.
            Am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii, învăţătorului Dumitru Grad din oraşul Vişeu de Sus.
            Anului 2002 a început frumos, cu bucurie, dar în câteva zile, în urma unui atac cerebral, tata s-a stins. După un timp, am reuşit să public memoriile pe care mi le lăsase în manuscris. Când mi-e dor de tata, recitesc acea carte şi privesc fotografii.

duminică, 22 decembrie 2019

Din prefaţa la Zâmbetul liric al toamnei

Autoare de proză scurtă, Maria Tirenescu, ne întâmpină cu un grupaj de texte memorialistice, în care în prim planul amintirilor întâlnim protagonişti precum mama, tatăl, dar şi profesori şi profesoare pe care i-a îndrăgit şi stimat dintotdeauna şi spre care şi azi îşi îndreaptă cu respect gândurile sale.

Dar nu numai atâta înseamnă substanţa epică a acestor texte. În acest periplu prin amintiri de tot felul vom întâlni şi povestioare, mai surte sau mai lungi, în care putem lua contact cu obiceiurile vremurilor şi locurilor, cu întâmplări mai puţin obişnuite, unele chiar hazlii, cu caracretizări de personaje de un firesc responsbil şi cu multe altele care atrag curiozitatea cititorului încă de la începutul lucrării.

Maria Tirenescu este o autoare binecunoscută în lumea literară, marile ei pasiuni fiind ani buni îndreptate spre poezia de factură niponă cu care, de-a lungul timpului, a repurtat numeroase succese, atât în ţară, cât şi peste hotare.

Proza sa , însă, nu poate fi desprinsă deloc de realitatea înconjurătoare, în special de oameni şi de fapte, de viaţă autentică şi înâmplări cuceritoare.

Petre Rău


luni, 9 decembrie 2019

Bunicul

Într-o zi, venisem de la şcoală şi m-am oprit în faţa porţii să vorbesc cu una dintre fetele familiei Rac, care locuia vizavi de noi. Nina venise mai devreme, dar ni s-a alăturat.

În timp ce vorbeam, am observat la capătul străzii un cal şi un bărbat care-l ţinea de căpăstru.

- Nina, vezi omul de lângă cal? Ce bine seamănă cu bunicul! Să mergem să vedem...!

Am alergat şi ne-am convins că era chiar bunicul de la Săcel. Ne-am bucurat şi ne-am mirat.

Eram acasă doar noi două. Am trimis-o pe Nina să o alerteze pe Mami. Unchiul a deschis poarta mare şi a legat calul în curte. Noi am rămas să aflăm cum a ajuns bunicul la Vişeu.

- Mi-a fost dor de voi şi am plecat numai eu, peste deal.
- Ştie cineva că ai plecat la Vişeu?
- Nu am spus nimănui.
- Tati, cere legătura la Săcel, la sfat! Vorbesc eu cu Ştefan, să ştie unde e tata!

Bunicul avea 91 de ani. Cei de acasă îşi făceau griji pentru el. Nu auzea bine şi se mişca destul de încet. Sarcina lui era să hrănească vacile şi calul. În rest, citea, aceleaşi cărţi vechi.

Musafirul a rămas la mătuşa. Noi am plecat acasă.

Când a sosit tata, ne-am grăbit să-i dăm vestea. S-a mirat şi în scurt timp a trecut în curtea vecină.

Bunicul plecase călare, dar după ce s-a dat jos, n-a mai reuşit să încalece. Cărarea peste deal pe care a venit nu prea era circulată. De acolo a venit pe lângă cal.

„Fotograful” familiei, Nelu Terţan, ne-a făcut o fotografie, după ce a venit Doru de la şcoală.


Bunicul a mai rămas câteva zile la Vişeu. A venit şi pe la noi. Fiind sfârşit de săptămână, au venit şi Puiu cu Ioana. Nelu ne-a adunat şi ne-a fotografiat.


 În rândul de sus, de la stânga la dreapta: Ioana, fata care îi ajuta în casă, Mami, Tati şi Puiu. Pe rândul din mijloc: Uţa, bunicul, Ioana, eu şi Nina. Jos sunt mama şi Doru.

Când au vorbit cu unchiul Ştefan, l-au rugat să-l trimită pe uncheşul Nicoară să ia calul şi să-l ducă la Săcel.

Pe bunicu' l-a condus tata la autogară, l-a ajutat să urce într-un autobuz şi l-a rugat pe şofer să-l coboare pe bătrân în faţa sfatului din Săcel. De acolo, bunicul se descurca.


Fragment din cartea de amintiri intitulată IEŞIND DIN TIPARE

miercuri, 10 iulie 2019

În vacanţă la bunici

După un an de grădiniţă, Daniela e în vacaţă. Va petrece două săptămâni la bunica. E convinsă că va afla lucruri noi, se va odihni, se va juca, va cunoaşte copii de vârsta ei.

- Daniela, te-ai spălat pe mâini?
- Acum mă şterg şi vin!

Bunica aşeză frumos castronul cu zmeură pe masa din curte şi o invită pe nepoţică să se servească.

- Ce bune sunt!
- Mi le-a adus o vecină, spune bunica. Sunt foarte bune şi sănătoase. Mă bucur că îţi plac!
- Bunico, ce fac vrăbiile alea în praf?
- Se spală.
- Cum se spală? Cu nisip?
- Aşa se spală păsările vara. Îşi împrăştie praf pe penele de pe tot corpul, apoi se scutură. Fac asta de mai multe ori. Cu praful scuturat, cad şi gunoaiele şi gângăniile care sunt pe penele lor.
- De ce nu se spală în apă?
- Se spală şi în apă mică, nu ca gâştele.
- De ce?
- Gâştele au deasupra cozii o glandă care produce grăsime. Ele, dar şi celelalte păsări de baltă, iau grăsime şi şi-o întind cu ciocul pe pene, peste tot. Grăsimea împiedică apa să le unde penele. Tu ştii că uleiul stă la suprafaţa apei.
- Am înţeles, bunico!
- Vrăbiile, dacă au apă pe pene, sunt mai grele şi nu pot zbura. De aceea, se udă numai când sunt sigure, când au condiţii şă-şi scuture apa de pe ele.
- Tu ai văzut vrăbii spălându-se?
- Da. Am ieşit într-o toamnă să aduc ceva din magazie. Acolo, lângă o baltă mică, erau câteva vrăbii. Intrau pe rând în apă, ieşeau şi se scuturau. Când m-au văzut, au zburat speriate.
- Dar iarna, când nu e praf, nu e apă, ce fac? Nu se mai curăţă?
- Ba da! Într-o iarnă, era zăpadă proaspătă. Ninsese în timpul nopţii. Eu eram la fereastră. De acolo am văzut ce fac vrăbiile. Zburau pe acoperişul magaziei, se jucau în zăpadă. Spuneai că sunt nişte copii! Apoi se scuturau şi zburau din nou în curtea găinilor.
- Şi n-ai făcut fotografii?
- Am vrut eu, dar ele n-au vrut să stea frumos să le fotografiez.
- Asta e! Bine că am mai învăţat ceva!
- Mă bucur că eşti o fetiţă curioasă şi vrei să ştii multe lucruri despre natură! Ţi-a plăcut zmeura?
- Da, e foarte bună!
- Atunci, să mergem mâine la piaţă să cumpărăm mai multă şi să facem dulceaţă pentru iarnă!
- Bine spui, bunico! Iarna, dulceaţa e bună pe pâine sau în prăjituri!

Bucuroase, bunica şi nepoţica se îndreaptă spre casă. În urma lor, pe masa din curte se aşează o vrabie.

Gălbenuş

Kitty are în această rimăvară doi pui: Bubulina şi Gălbenuş. Cum bănuiţi, Bubulina e o pisicuţă cu buline gabene şi negre pe spate şi albă în rest, iar Gălbenuş este un motănel galben.

Bunica pregătise o lădiţă cu fân, pe care o aşezase sub soba din bucătărie, unde Kitty şi puii ei să fie în siguranţă. Când era vreme bună, pisicile ieşeau în curte, dar reveneau seara în bucătărie.

Într-o zi, bunica deschide dulapul, ia o crăticioară şi o pune pe aragaz cu gândul să gătească ceva bun pentru amază.

La scurt timp, aude:
- Miau, miau!

Bunica priveşte în jur. E linişte. Apoi, se aud aceleaşi sunete disperate.
- Kitty, vino şi cheamă-şi puii!, spune bunica.

Pisica intră în bucătărie. Se apropie de dulap. În spatele dulapului nu încape, dar intră Bubulina.
- Gălbenuş, unde eşti?

Bunica încearcă să-l scoată pe motănel de sub dulap cu ajutorul cozii de mătură, dar nu era acolo.

După un timp, se aude din nou:
- Miau, miau!
Bunica deschide dulapul. De acolo, Gălbenuş, speriat, o zbugheşte afară. Nu se opreşte decât în curte, unde Kittyîl linişteşte lingându-l pe frunte.

După experienţa trăită, Gălbenuş nu mai intră în dulap, dar şi bunica e mai atentă.