miercuri, 8 martie 2017

A sosit!


Recenta mea carte de povestiri, publicată la Editura Zeit, a sosit la Cugir!
Îmi place mult. Sper să placă şi publicului, copiilor de orice vârstă.

duminică, 5 martie 2017

Cutremurul

Ziua de 4 martie a anului 1977 a început frumos. O „babă” frumoasă, am spune. Era senin, începuse să se încălzească, albinele zburau atrase de ghioceii înfloriţi. În unele grădini, înfloriseră primulele şi brânduşele.
De dimineaţă, am mers la cabinetul stomatologic. Mă programase doamna doctor. Molarul de la şase ani avea probleme şi, pentru că o anunţasem pe doamna doctor că sunt însărcinată, mi-a spus că e mai puţin periculos să facă o extracţie decât să-l trateze. Am intrat în cabinet fără să aştept, ca altă dată, minute în şir în faţa uşii. Doamna mi-a explicat că şi molarul de minte ar trebui extras, pentru că, deşi ieşise doar de trei ani, este compromis.
- Cu o sigură injectie rezolvăm ambele măsele!
Am acceptat. La scurt timp, am simţit că îmi amorţeşte limba şi mi se încălzeşte obrazul. Am pus mâinile, care erau de obicei reci, pe rând pe obraz. Doctoriţa a extras primul molar, dar simţeam durerea. Am spus că ajunge, că nu e anesteziată gingia, că vin luni...
- Stai liniştită! Ştiu că rezişti! N-am pus doza normală, ca să nu-i facem rău copilului.
N-am protestat. Totusi, doctoriţa i-a făcut un semn asistentei.
- Nu e cazul să mă ţineţi de mâini! Nu fug!
Odată rezolvată problema, am ieşit suficient de liniştită din policlinică. Era atât de frumos afară! Nu mă grăbeam. Aveam ore după-amiaza, dar mai aveam suficient timp. La un moment dat, am simţit o mişcare în abdomen. La scurt timp, aceeaşi mişcare. „Ştiu că, de regulă, mişcările fătului se simt din luna a patra. Dar nu e prea devreme? Poate efortul de azi...”
Nimic deosebit nu s-a mai întâmplat în orele următoare. Seara, la şase aveam un tren cu care mergeam la Şibot. Schimbam şi ajungeam la Orăştie pe la şapte. Era ziua de naştere a nanei Ana, una dintre surorile soacrei mele. Am plecat împreună cu Maria, cealaltă soră, şi soţul ei. Fetele noastre rămâneau în grija bunicii Ioana, mama soacrei.
Îndată ce am ajuns, nana Ana m-a rugat să fac maioneza. Am făcut-o, nu fără a-mi pune o picătură de ulei pe fusta de tergal nouă, croită pe bie, cum a vrut soacra.
Ne-am aşezat la masă, am gustat din bunătăţi, am povestit. Se terminase vinul din cană şi nana Ana a mers în pivniţă să mai aducă.
- Ce se aude?, întreb. Pe străduţa asta trec maşini grele?
- Linişte! spune nenea Gheorghe. Se aude ceva.
Andrei, soţul meu, şi Silviu, soţul Mariei, cântau. Andrei bătea din picior.
- Nu puteţi cânta fără să scuturaţi casa? Auziţi cum zumzăie geamurile bibliotecii? Şi se leagănă becul...
- Pivniţa nu e sub camera asta! Afară! E cutremur!, spune nenea Gheorghe.
Ne repezim să ne încălţăm. Pe prima cizmă am încălţat-o repid. Până când să mă încalţ cu cealaltă am făcut câteva mişcări ciudate. Parcă eram într-o maşină care circulă pe un drum plin de gropi. Ceilalţi s-au aruncat în ghete şi au ieşit înaintea mea.
Eram afară. Dar şi în siguranţă? De undeva se auzea o voce de femeie: „Săriţi, oameni buni!”. Mă gândeam la ce auzeam şi am schiţat un zâmbet. Pe coama gardului de cărămidă trecea agale un motan miorlăind. Toţi câinii lătrau. M-am uitat în magazia care era deschisă spre curte. Într-un cui era agăţată o coasă care se balansa. Am zâmbit, dar nu le-am spus nimic celorlalţi.
Nana Ana Iese din pivniţă:
- Voi de e sunteţi afără? Nu vi-i frig?
- A fost cutremur...
- Am crezut că mă îmbetai. N-am putut să torn vinul în căntălău. De aia se mişca pivniţa...?
Am intrat în casă. Nu mai cânta nimeni. Toţi comentau.
Uşa se deschide şi intră Doinel, fiul nanei Ana, seralist la liceul din Cugir.
- Sara bună! Aţi văzut cutremurul?
- Acum am intrat. Am fost afară.
- Veneam ca de obicei, vorbind, cântând, jucând cărţi, spunând glume. Înainte de a intra în Orăştie, şoferul nostru a înjurat şi apoi a tras pe dreapta: „N-am mai văzut una ca asta! Parcă nu-i maşina mea!”. A pornit radioul şi aşa am aflat că a fost un cutremur. Bine că am ajuns sănătoşi acasă!
Toată lumea vorbea, fiecare despre altceva, nimeni nu cred că mai asculta. Ne-am liniştit abia pe la miezul nopţii. N-am simţit replici şi am decis să dormim.
Nu ştiu cât sau dacă am dormit. Am moţăit puţin stând comod, dar de câteva ori am simţit că inima îmi bate mai tare. Mă gândeam la fetele pe care le lăsasem la Cugir, ştiam că sunt în siguranţă în casă.
Am aşteptat cu nerăbdare să se facă ziuă. Am plecat cu primul autobuz la Cugir. Fetele se treziseră şi se întreceau să povestească.
- Mamă, Adriana era cu tata mare în sufragerie. Să o fi văzut cum spunea: „ Tata maie, uite cum se mitcă becu' ăla!”... Tata mare a râs şi a spus că e cutremur. Am stat şi ne-am uitat cum se mişca lustra. Când a venit mama mare de la cabinet, a povestit cum s-a legănat puntea când a trecut ea. Tata mare i-a spus şi ei că a fost cutremur. Apoi ne-au trimis la culcare şi nu mai ştim nimic.
Socrii mei îşi luaseră bilete la acceleratul de noapte. Plecau din Cugir cu trenul care ducea la Teiuş muncitorii de la schimbul al doilea. Din Teiuş, luau trenul care ajungea la Bucureşti în zori.
Am mers la şcoală. A fost foarte greu să ţin lecţiile aşa cum mi le gândisem. Elevii erau tulburaţi, obosiţi, fiecare voia să spună ce a simţit şi ce a făcut în seara şi noaptea cutremurului.
- Să vedeţi cum se mişcau paharele în vitrină! Stăm la etajul trei...
- Am ieşit repede afară. Am stat noaptea în stradă.
- Între blocuri? întreb.
- Să vedeţi, tovarăşa dirigintă, ţiganii au fugit în vii!
- Foarte bine au făcut! Acolo nu le cădea nimic în cap. Au un simţ special de conservare sau experienţă de viaţă. Oricum, noi suntem departe de zona seismică Vrancea. Mişcarea tectonică trebuie să traverseze munţii şi slăbeşte în intensitate.
- N-am dormit deloc! Nu mai pot de somn!
Am cerut un manual de fizică. Mă interesa de ce am auzit sunetul jos care anunţa cutremurul. M-am lămurit. E o suprapunere de frecvenţe. O ureche normală percepe vibraţia ca pe un sunet.
Socrii mei au venit duminică seara. Ne-au povestit aventurile lor prin sudul zguduit. Au schimbat trenul, pentru că linia ferată a fost ruptă. Prietenii lor din Bucureşti, care lucraseră la Cugir, au rămas în camere diferite. El nu putea să deschidă uşa care se strâmbase. A rămas în tocul uşii. Vorbeau şi se încurajau. Într-un târziu, i-au ajutat vecinii să iasă din apartament.
Între timp, am văzut la televizor imagini din Bucureşti. Deja circulau veşti cu întâmplări ai căror eroi au fost cugireni. Cei mai mulţi au scăpat uşor. Alţii au fost şocaţi când au văzut cum cad pereţii din jurul lor şi au fost nevoiţi să-i salveze pompierii de pe bucăţica de ciment pe care şi-au petrecut noaptea.
În luna aprilie, un coleg a organizat o excursie cu elevii în Bulgaria. Obiectivul era să vadă locurile în care au luptat românii în Războiul de Independenţă. Mergeam cu două autocare ale Oficiului Judeţean de Turism. În fiecare autocar erau câţiva profesori şi o asistentă medicală. Aveam cazarea la Măgurele, aproape de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară.
Hotelul avea câteva defecţiuni care încă nu fuseseră remediate. Ascensorul nu funcţiona, iar o aripă a clădirii nu avea apă curentă. Elevii îşi duceau apă din camerele colegilor.
Am aşteptat mult în vamă, coloana de maşini de toate dimensiunile era lungă. Am ajuns la Ruse la amiază, cu toate că treziserăm elevii cu noaptea în cap. Am plecat în scurt timp la Plevna. Mergeam ore întregi fără să trecem prin localităţi. Dealurile erau arate şi cultivate. Am oprit doar să mâncăm la amiază şi să cumpărăm cărţi poştale ilustrate. Am văzut, pe dinafară, mausoleul eroilor români. Uşa era încuiată.
Am ajuns seara la Ruse. Ne-am mişcat puţin prin oraş, n-am cumpărat decât gumă de mestecat, cosmetice şi îngheţată pe băţ. Nu am putut pleca din cauza unor elevi care s-au pierdut. Când cei doi şoferi s-au întâlnit aşa cum planificaseră, am făcut schimb de rătăciţi. În final, nu lipsea nimeni.
Am trecut târziu graniţa României. Abia pe la 10 seara am ajuns la masă.
Nu aveam ghid. Explicaţii ne-au dat profesorii de geografie şi istorie.
Şoferii s-au oferit să ne plimbe prin Bucureşti. Toţi eram dornici să vedem şi Bucureştiul, cu riscul de a ajunge târziu acasă. Atunci am văzut urmele dezastrului lăsat de cutremur. Bucureştiul încă nu revenise la normal.

marți, 28 februarie 2017

„COPII DE ORAŞ...”

         Tatăl meu spunea uneori: „Ei, copii de oraş...!”
         Într-o zi, l-am întrebat de ce foloseşte această expresie. Tata începe să povestească:
        - Eram, împreună cu un coleg, în vizită la preotul Ioan, cel care te-a botezat. El avea două fete de vârsta noastră. La un moment dat, cea mică vine cu un ceas deşteptător. Noi doi ascultam explicaţiile. Ileana întorcea ceasul şi rotea minutarul până când ceasul suna. Ce face, ce nu face, scapă ceasul jos. Sărim toţi să recuperăm piesele. Era seară şi nu prea vedeam sub masă. Maria, sora mai mare, ia lampa şi o aşează pe podea să vedem şuruburile. Când toate erau adunate, Maria vrea să agaţe lampa în cui, dar „cuiul” zboară. Era o muscă. Încearcă din nou şi nimereşte musca. De atunci avem vorba asta: „copii de oraş..., agaţă lampa în muscă!”
          - Dar noi nu avem lampă! spun eu.
         - Nu mă refeream la voi, dar şi voi, fiind crescute la oraş, aveţi momente în care vă descurcaţi ca Maria.
          După mai bine de o jumătate de secol, îmi privesc nepoţii.
        Vine nepotul şi rămâne în camera în care laptopul meu era conectat la Facebook. Citeşte câte ceva şi dă peste un filmuleţ cu băbuţele de la Chinteni. Îl distribuie la prieteni, dar uită că e pe contul meu.
         După ce pleacă nepotul, eu mă mir că nu am primit like-uri la nişte distribuiri de la un festival de folclor din Maramureş. După ce mă frământ, mă enervez, văd că sunt schimbate setările. Ce să spun? „Copii de la oraş...”
         Vine nepoţica şi vrea să mângâie pisica. O chemăm, dar „doamna” nu vine. Fetiţa se mulţumeşte şi cu Vini. I-l iau de pe unde se cocoţase, în aşez pe pământ, îl ţin de labe să nu fugă şi Teo se apleacă să-l mângâie. Un ciucure de pe şiretul cu care se leagă căciuliţa fetiţei îl loveşte pe motan. E limpede că motanul o ia la fugă. Se opreşte doar când e în vârful magaziei.
         Îl lăsăm pe Vini şi-l strig pe Fluturaş. Acesta pândea nişte mierle în grădina vecinului. Mierlele zboară şi Fluturaş vine, alunecând prin zăpadă, spre deliciul fetiţei. Îl prind de labe să-l mângâie Teo, dar fata, cu mult entuziasm, se repede la el:
         - Fluturaş, stai să te mângâi!
        Fluturaş se încordează, se smuceşte şi mă zgârie. Mă aleg cu urme... Fluturaş nu e obişnuit cu mişcări bruşte, cu acutele fetiţei. La noi fac gălăgie doar cocoşul şi căţeluşa, dar niciodată fără motiv.
        Îl recuperez pe Fluturaş şi reuşesc să-l ţin. Acceptă mângâielile fetei, care acum îi şopteşte la ureche.
         Ce să mai spun? Îmi amintesc de tata. „Ei, copiii ăştia de la oraş...!”


duminică, 12 februarie 2017

Cânta la Stupca o vioară


În clasa a zecea, învăţam istoria muzicii. Orele erau bogate în audiţii. Îmi amintesc că ţineam unele lecţii în laboratorul de fizică, unde aveam spaţiu pentru picup şi magnetofon.

Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă. Era perioada tezelor şi doamna profesoară Maria Mihalca ( învăţătoarea mea din primii ani de şcoală ) nu voia să îmi încarce programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea „Cânta la Stupca o vioară”. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.

Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc toată cartea. Teme de scris nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept, teză în acea săptămână, dar la matematică. Puteam să citesc. 
 
Am citit până s-a terminat programul la difuzor, adică până la miezul nopţii. Mai aveam puţin, dar prezentarea trebuia făcută la ora următoare de muzică. Puteam să scriu duminică.

Citind cartea, am înţeles cine sunt Berta şi Marta. Ascultam la radio arii din operete şi acea arie a Martei din opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, de Gherase Dendrino, era una dintre cele care îmi plăceau foarte mult. O cântam în timp ce făceam curat prin cameră sau când spălam vase.

Alb covor se-aşterne pe-alei
Din flori gingaşe de tei.
Astăzi, când depărtări ne despart,
Le privesc şi mă-ntreb: «M-ai uitat?»


În zadar te-aştept iar în prag,
În zadar doresc chipu-ţi drag.
Buze arse de dor ne-ncetat te-or chema…
Eşti departe, draga mea…”


* * *

Studentă la Cluj find, am avut ocazia să văd opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, de Gherase Dendrino. Atunci mi s-au lămurit mai multe lucruri pe care nu le-am priceput la şaisprezece ani. Am înţeles cine compusese cântecul, de ce îl cânta Marta, chiar dacă fusese scris pentru Berta.

Am găsit, în urmă cu doi ani, la o librărie online, cartea „Cânta la Stupca o vioara”, de Constantin Ghiban, încă mai am câteva discuri de vinil cu arii din opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, cu arii din opereta „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu, Balada pentru vioară şi orchestră, dar nu pot să le ascult, din pricina unui motor de picup vechi. Bine că sunt postate pe internet!

sâmbătă, 11 februarie 2017

Cum am descoperit poetul

      În timpul examenului de admitere la facultate, m-a găzduit un unchi, văr cu bunica mea dinspre tată. Venea rar pe la noi, dar mi-a oferit posibilitatea să-mi petrec o săptămână cu Diana, fiica lui cu doi ani mai mică decât mine.
      În ziua în care am susţinut proba scrisă la analiză matematică, bucuroasă că am făcut o lucrare foarte bună, m-am grăbit să-i dau vestea unchiului meu. L-am găsit singur în cameră. Aranja nişte coli cu poezii.      
      Eram surprinsă. Ştiam că unchiul meu, înainte de a se pensiona, fusese inginer.
      Observând nedumerirea mea, m-a întrebat dacă citesc poezii. I-am răspuns că, atunci când am timp, când vreau să mă odihnesc, citesc.
      Mi-a întins câteva foi. M-am aşezat şi am citit. Apoi, am luat altele, şi altele...
      Unchiul Dimitrie m-a întrebat care poezie care îmi place cel mai mult. Răspunsul a fost prompt: Brazii.      
      Am petrecut mai bine de o oră citind şi comentând. Am aflat atunci că unchiul meu alegea poezii pentru volumul care urma să apară, în scurt timp, la Editura Dacia. Mi-a mai spus că este membru al Uniunii Scriitorilor.
      Mi se părea că descopăr un alt om. Unchiul Dimitrie avea în ochi o lumină pe care atunci o descopeream. Vocea lui blândă şi domoală, puţin răguşită, mă încânta când îmi povestea despre Săcel, comuna noastră natală.
      Volumul a apărut în 1973, când eu nu mai eram în Cluj.
      După 32 de ani, tot într-o zi de iulie, mă aflam în Săcel pentru o comemorare.
      La biblioteca din căminul cultural, o mână de oameni: rude apropiate. Am evocat personalitatea unui important fiu al comunei: poetul Dimitrie Danciu. Au vorbit: fiul poetului, Horia Danciu, inginerul Ştefan Moţ, învăţătorul pensionar Dumitru Grad, tatăl meu, profesorul Teodor Grad, văr cu noi, primarul comunei şi preotul. Verii mei, Horia Danciu şi Ştefan Moţ au adus din Cluj pachete cu volume de literatură beletristică pe care le-au donat bibliotecii comunale. Atunci, biblioteca a primit numele Dimitrie Danciu.
      Am intervenit în discuţia care s-a desfăşurat pe marginea evenimentului şi am povestit cum l-am descoperit pe poetul Dimitrie Danciu, cum am ajuns, poate şi datorită lui, să scriu poezii. Şi, pentru că am spus că poezia Brazii m-a marcat, cei prezenţi m-au rugat să o citesc. Au citit apoi şi ceilalţi veri ai mei poeziile care au completat cele spuse de noi despre unchiul Dimitrie Danciu.

Textul a apărut în revista Dor de Dor în anul 2006 şi în
Newsletter Cultural @ www.literaturadeazi.ro



Brazii


Numai brazii mai rămân în vreme
Neclintiţi şi pururea semeţi;
Numai brazii poartă albe steme
De lumină grea în dimineţi.

Numai brazii stau pe culmi din veac,
Ploi şi vânturi aprige să-nfrunte.
Numai brazii nalţi şi neamul dac
Suie-mpovăraţi de ani, pe munte.

            Iar când vine toamna peste măguri,
            Arborii de frunze să-i despoaie,
            Numai brazii fremătând prin neguri,
            Nu-şi apleacă fruntea, nu se-ndoaie.