marți, 17 octombrie 2017

Surprize la vârsta a treia

Se înserase. Irina era obosită, dar era o oboseală plăcută. Reuşise să facă aproape tot ce îşi propusese de dimineaţă.

De ce era bucuroasă? Pentru că, după doi ani în care au lucrat într-o ţară din Vest, o vizita fratele ei, Mircea, însoţit de Livia, soţia lui.

Musafirii sosiseră după-amiază, la ora la care se bea „a doua cafea”. Timp de câteva minute, vorbeau toţi, fiecare întreba, fiecare încerca să răspundă... S-au aşezat la masa din curte, sub viţa de vie şi atunci, în timp ce gustau din ţuica ardelenească de prune, au început să discute cu calm.

Mircea a avut un motiv mai important să vină în ţară. Aştepta să devină bunic. Evenimentul s-a produs când el era acasă.

- Povesteşte-ne cum a decurs evenimentul!, insista Irina.
- No, cum să fie?! Vineri a fost la întâlnirea cu medicul ei. Cred că medicul era puţin stresat, pentru că a trebuit să-şi amâne plecarea în concediu pe care o planificase pentru duminică. Sanda s-a agitat, s-a emoţionat şi, duminică devreme l-a sunat pe medic. În scurt timp, copilul ţipa. Totul a decurs conform aşteptărilor.
- Voi unde eraţi?
- La spital! Unde să fim? Defilam pe coridor. Bine că totul a fost cum trebuie!
- Şi i-aţi dat un nume frumos: Tudor. Sperăm că veţi fi mândri de el!
- Şi acum suntem mândri! E un copil normal, ca lungime şi greutate, mănâncă bine, este îngrijit cum trebuie, toţi se învârt în jurul lui.
- Să mai ciocnim un pahar! Să trăiască nepotul, să crească mare şi deştept, iar voi să vă bucuraţi de el şi de copiii voştri!

Irina aşeză pe masă preparate specifice sudului Ardealului. Toţi povesteau, erau bucuroşi... Au băut şi cafeaua, încă puţină dulceaţă de cireşe amare...

Soarele apusese. Ar mai fi avut ce să-şi spună, dar musafirii aveau de făcut un drum de două ore. S-au pregătit de plecare şi au promis că la botez vor veni cu avionul, nu cu maşina.

Pupături, urări, promisiuni... Şi musafirii au plecat.

Irina a adunat de pe masă, a spălat vasele şi a plecat cu farfurioarele de dulceaţă să le pună la locul lor, în vitrina din sufragerie. A urcat treptele casei, a deschis uşa cu gândul la cele discutate cu musafirii şi, în acel moment, motanul închis din greşeală în hol, a zbughit-o afară. În trecere, s-a lovit de picioarele stăpânei. La rândul ei, Irina s-a ferit să-l calce. Era întuneric şi ea nu vedea. Cert este că Irina s-a dezechilibrat şi s-a întins pe gresie ca un sac de porumb. Farfurioarele s-au împrăştiat şi, alunecând, au ajuns sub canapeaua din hol.

Irina, în pofida durerii, a început să râdă. Şi-a adunat papucii de casă şi s-a ridicat anevoie. Atunci a sosit, alertat de zgomot, soţul ei.

- Ce s-a întâmplat?
- Îţi aminteşti cum ne-am amuzat când ne-a spus mama ta că Skinny a trântit-o? Pe mine m-a trântit Floricel. Nu l-am văzut.
- Aşa-ţi trebuie. Tu l-ai învăţat să intre în casă!
- Nu l-am văzut... Nu-i nimic! Să văd unde sunt farfurioarele!

După ce Irina recuperă farfurioarele de sub canapea, merse la bucătărie să le spele. Le examină cu atenţie. Nu erau ciobite.

- Vezi ce porţelan bun se făcea acum treizeci de ani? Nici o urmă că s-au lovit de gresie! Merg să le duc la loc. Râmân în sufragerie. Trebuie să înceapă filmul.

În pauza publicitară, Irina a vrut să meargă după o sticlă de apă plată. S-a ridicat mai greu, dar ştia că se va recupera în scurt timp. Era veselă. Asta era important.

Zile de vară

La începutul lunii iulie, familia Albu şi-a programat tăierea lemnelor. Cu o săptămână în urmă, vorbiseră cu muncitorii care tăiau lemnele unui vecin. Aceştia spuseseră că miercurea următoare nu au nimic planificat.
În ziua cu pricina, în jurul orei opt, sosi Ion, omul care trebuia să-i ajute la căratul butucilor, cel care îi ajuta de fiecare dată când aveau ceva mai greu de făcut. 

- Ce s-o fi întâmplat? De ce nu vin ăia cu circularul? Bine am vorbit cu ei!
- Au telefon?

În acest timp, doamna Ana adusese cartea de telefoane. Căutară după numele de familie, nu ştiau prenumele proprietarului, şi după stradă. Aveau idee unde locuia cel căutat. 

Domnul Albu a înţeles confuzia: proprietarul utilajului n-a sesizat că sunt numere diferite pe aceeaşi stradă. În final, i-a asigurat că muncitorii sosesc în cel mult două ore. Ion era obosit. Fusese cu o zi în urmă la Alba Iulia şi ajunsese târziu acasă. A plecat să se odihnească puţin, eventual să doarmă. 

Înainte de ora 11, muncitorii de pe circular terminaseră lucrul. A revenit şi Ion pregătit să ajute la transportul butucilor în magazie. 

Se mobilizaseră cu toţii. Doamna avea de lucru şi la bucătărie, dar ajuta şi la clăditul lemnelor în magazie sau la încărcatul roabei.

Era cald, oboseau repede. Ritmul îl impunea Ion. El avea antrenament la operaţiunile care presupuneau efort fizic susţinut. Încărca roaba şi căra butucii de la poartă până în magazie. 

Mircea le stivuia. Clădise în trepte butucii. În porţiunile mai înalte, Ana îi dădea câte un butuc. Magazia are aproape trei metri înălţime. 

- Eu nu mai pot! Am obosit! spunea Ana.
- Sigur că mai poţi!
- Am transpirat şi aici e rece, e curent! Merită să fac o amigdalită?

Ion muncea cu spor. Ana abia reuşea să îi dea lui Mircea butucii, înainte să sosească Ion cu alt transport. 

- Ioane, ştiu că eşti puternic, eşti învăţat cu lucrul. Nu te mai grăbi, că eu nu pot să lucrez în ritmul tău! Am obosit! Ştii bine că am lucrat într-un birou, nu făceam efort fizic. În plus, acum sunt şi pensionară de câţiva ani buni.
- Am înţeles, Ană! Mergi de te odihneşte puţin! Mă ajută Ion!

Femeia s-a dus la bucătărie să pregătească masa de prânz. A făcut rapid o garnitură la friptură şi o salată de roşii. 

Cei doi bărbaţi s-au aşezat obosiţi la masa pregătită în curte, sub viţa de vie. Au băut câte un păhărel de ţuică întoarsă. N-au fost în stare să mănânce decât câte o farfurie de ciorbă de ardei umpluţi. În Ardeal se face o ciorbă ca de perişoare, dar amestecul ca pentru perişoare se pune în ardei. Se serveşte cu smântână.
Fiindcă toţi erau obosiţi, au decis să se odihnească o jumătate de oră. Tocmai sosise trenul de la Alba Iulia. Era aproximativ două şi jumătate. 

Ion a rămas în curte, pe şezlongul aşezat la umbra viţei de vie. Ana şi Mircea au preferat să intre în casă. Nu după mult timp, au auzit zgomotul făcut de roabă. Au ieşit. Ion le-a povestit că n-a putut să doarmă de muştele care îl tot ciupeau. Ana le-a servit câte o ceaşcă de cafea şi şi-au reluat vechile activităţi. 

- Mai sunt vreo şapte roabe! spune la un moment dat Ion. 

S-a dovedit a fi doar cinci. Ana i-a lăsat pe bărbaţi să termine de transportat şi stivuit lemnele şi ea a plecat la bucătărie. 

Era cald, obosiseră... Invitaţi la masă, cei doi n-au fost în stare să mănânce aproape nimic. Ion a băut două căni cu vin în care şi-a turnat puţină apă minerală, apoi a plecat.
În mijlocul curţii rămăseseră două grămezi de rumeguş. Ana se uită la barometru. Nu anunţa ploaie, chiar dacă muştele l-au necăjit pe Ion. Spuse că se va ocupa dimineaţă de adunatul şi depozitatul rumeguşului. Era prea obosită.
A doua zi, de dimineaţă, Ana mătură curtea şi umplu doi saci de plastic cu rumeguş. Pe la 11 a avut o stare de nelinişte... Se gândea că era posibil să fi răcit în magazie. Transpirase şi stătuse cam mult în curent. 

Femeia a intrat în casă, a luat o aspirină, a pornit laptopul să asculte Radio România Actualităţi online, s-a acoperit cu o pătură. La un moment dat, n-a mai auzit nimic. Aţipise. 

Când s-a trezit, nu se simţea bine. A mâncat câteva fructe, era foarte cald. Nu a mai mers să adune rumeguşul rămas. A oprit laptopul şi a rămas să mediteze în liniştea şi răcoarea camerei. Oricum, în starea în care era, orice mişcare o deranja.

Câteva tunete au trezit-o din meditaţie. Fereastra camerei în care se odihnea dădea spre sud. Nu vedea nici un nor.

A ieşit. Pe partea de sud, cerul era senin, dar în rest era negru. A făcut câteva fotografii şi a fugit la barometru. Presiunea atmosferică era la limita de vreme bună.

A dus un sac cu rumeguş. Când a revenit după al doilea, vântul a început să sufle cu putere. Se îndoiau şi se răsuceau pomii. Ana a alergat să închidă ferestrele şi să adune ceea ce se putea uda de prin curte. 

Trenul a sosit cu întârziere. Ana şi-a spus că a trecut puţin peste ora 3. A acoperit cu un sac de plastic roaba în care se afla rumeguşul cernut şi a fugit în casă. 

A început să picure şi de afară se auzea un zgomot neobişnuit. Fiind descărcări electrice, Ana s-a gândit că e mai bine să scoată din priză laptopul. Când s-a aplecat, o bucăţică de grindină, cât un bob de mazăre, a căzut pe covor. Fusese atât de concentrată să strângă lucrurile din curte că nici nu observase grindina. 

Privi pe geam. Poaia cu grindină de dimensiuni mici răpăia pe frunzele pomilor şi plantelor pe care ea le îngrijea cu pasiune. A făcut câteva fotografii prin fereastră. Curtea era plină de boabe de grindină cât mazărea. Apa de ploaie ducea frunze, crengi, mere mici căzute în timpul furtunii, piersici verzi... Toată nebunia a durat mai puţin de o jumătate de oră.

Ana a ieşit să vadă urmările ploii. Încă mai erau boabe de grindină netopite. Pe cimentul din curte erau fragmente de frunze, în special de viţă de vie. Erau şi câţiva ciorchini rupţi. În mişcarea spre poartă, apa a deplasat aşchiile care rămăseseră pe ciment. Ici, colo, câteva piersici necoapte rămăseseră nemişcate. Sub mărul de vară era ceva mai colorat. Au căzut, antrenate de vânt sau ploaie, multe mere. Unele de spărseseră în momentul în care s-au lovit de trotuar. Altele fuseseră deplasate de apa care se scurgea spre poartă. Cele mai mari au rămas pe loc, oprind crenguţe şi frunze.

Femeia ieşi în stradă. Nu era nici o vecină cu care să vorbească. Pe mijlocul străzii cândva asfaltată şi îngrijită, curgea apă. De când se oprise ploaia, debitul apei se micşorase. Ana voia să vadă râul. Era destul de mare. Apa căra peturi, bucăţi de lemn, cutii, ambalaje..., ca de cele mai multe ori când ploua. Nu era tulbure cum fusese în urmă cu ceva vreme.

În mai puţin de o oră, cerul s-a degajat, iar soarele ardea. Rumeguşul nu mai putea fi depozitat. Trebuia să se usuce şi abia după aceea să fie dus în magazie.

- Mircea, eu merg să văd ce au fotografiat tinerii. Nu pot să adun rumeguşul.
- Bine, Ană! Eu mă uit la televizor, să văd cum a fost pe la alţii.

Ana intră în casă şi porni laptopul. Era curioasă să vadă ce fotografii au postat prietenii ei din oraş. Cea mai interesantă fotografie a fost făcută de un băiat care locuia le bloc. „Prinsese” un fulger. Celelalte fotografii era comparabile cu ale ei. 

În acea seară nu a mai ieşit la poartă. Facebook-ul din stradă, aşa numeau vecinele adunările lor de la poartă, funcţiona în special dimineaţa. Până atunci, toată lumea aduna informaţii de la televizor, de pe internet sau vorbind cu rude şi prieteni. 

Ana vedea partea bună a ploii. Grădina ei se înviorase. Va face ordine în dimineaţa următoare!

duminică, 23 iulie 2017

O întâmplare din ora de fizică

Clasa a opta, primul nostru an de liceu. Aveam colegi nu numai din raionul Vişeu, ci şi din alte părţi ale regiunii. La sfârşitul primului trimestru, deja ne acomodaserăm cu profesorii, ne cunoşteam destul de bine colegii, ştiam că trebuie să vină în şcoală câţiva profesori care, imediat după examenul de licenţă, au fost încorporaţi.

La început, orele de fizică erau ţinute de doamna profesoară Cornelia Cădaru, diriginta noastră din clasa a cincea. În trimestrul al doilea, la fizică a venit Gheorghe Pop. El era sobru, nu zâmbea niciodată, părea că vrea să păstreze distanţa faţă de elevi. Doamna profesoară avea alt stil. Învăţam cu plăcere fizică.

Printre elevii veniţi din şcolile apropiate era şi o fată slăbuţă, timidă, cuminte. Nu ieşea în evidenţă. Avea, ca orice fetiţă de la ţară, părul lung. Îl purta în codiţe, nefiind bogat, îl împletea şi îl aduna la ceafă într-un fel de coc. Într-o zi, legătura unei codiţe cedase şi Tereza s-a apucat să-şi refacă coafura. Şnurul cu care fusese legat părul rămăsese pe bancă.

La tablă se afla un elev care răspundea cu poticneli. Profesorul ne cerea să completăm, să corectăm răspunsul colegului. Tereza era ocupată, nu intenţiona să răspundă. Neatenţi erau mai mulţi colegi. Cel din spatele Terezei se întinde şi ia bucăţica de pânză tăiată dintr-o cravată veche, o aşează pe banca din spatele lui şi spune: „Ni, zermele!” Zermele, în graiul maramureşean, însemna şarpe. Ceea ce servea legării codiţei colegei mele te putea duce cu gândul la un şarpe.

„Zermele” a fost plimbat până la ultima bancă, apoi a trecut pe ultima bancă a rândului pe care stăteam eu. Tereza terminase de împletit codiţa şi nu o putea lega. Bucată de material înainta. Ajunsese la banca mea.Am luat-o şi m-am întins să i-o dau: băncile noastre erau apropiate.

Sesizând mişcarea neobişnuită, profesorul mă întreabă: „Ce se întâmplă acolo?”. Mă ridic şi răspund pe un ton serios: „Mă fac colegele să râd...”. În acea clipă, colega de bancă, Ioana, pufneşte în râs. Zâmbesc reţinut şi eu. Profesorul spune: „Afară! Amândouă!”.
Ce era să fac? Am ieşit plănuind s-o cert pe Ioana. Din cauza ei, eram dată afară de la oră. Nu ştiu ce i-am spus. Ea a rămas lângă uşa clasei, iar eu m-am îndepărtat. Sala noastră era aproape de sala profesorală şi oricând putea să treacă vreun profesor şi să mă întrebe ce caut pe coridor în timpul orei. Îmi era ruşine. Eram şefa clasei şi trebuia să fiu model...

Când căutam o soluţie, din clasa vecină iese o elevă. O întreb ce oră au. Îmi spune că au educaţie fizică, toată clasa e la stadion. Sunt în sală numai elevii de serviciu. Profit de situaţie şi intru.

Când sună de ieşire sosesc de la stadion colegii din a opta C. Eu ies. Maria, colega mea de clasă mă ia la întrebări: „Pe unde ai umblat?”, „Am fost alături...”, „Profesorul m-a trimis să vă chem la predarea lecţiei. Nu te-am găsit.” Îmi spune ce lecţie au făcut şi deja îmi făceam planul să citesc din carte. Voiam să mă prezint în ora următoare pregătită.

Învăţasem din manual. Nu mi-a părut de loc grea lecţia despre acceleraţia centripetă. A fost chiar amuzant. Am aflat de ce, la gradiniţă, n-am păţit nimic atunci când m-am dat cu calul, leagănul, peste cap.

În timpul orei, mă aşteptam să fiu chemată la tablă. Nu ştiam cum va reacţiona profesorul. Am răspuns la întrebările pe care le-a adresat întregii clase, la cele la care n-au ştiut colegii mei. În final, lucrurile au intrat pe făgaşul firesc. Am participat, la scurt timp, la faza pe şcoală a olimpiadei de fizică. Nimeni nu era supărat.

( Textul va fi inclus într-o carte de amintiri din timpul liceului. )



duminică, 16 iulie 2017

În oraşul meu a sosit circul

          Într-o zi, în parcul oraşului era agitaţie. Printre curioşi eram câţiva copii alertaţi de un coleg care locuia pe Obreja.

          În partea dinspre clădirea care aparţinuse unei familii nobile din Vişeu, unde era atunci sediul Comitetului Orăşenesc al Partidului Muncitoresc Român şi al Uniunii Tineretului Muncitoresc, se instala tiribomba sau lighispirul ( Tata îmi spunea că nu e corect linghispir, ci ringhişpil, pentru că în germană se spune ringelspiel.) şi un carusel cu căluţi şi caleşti. În apropierea lor erau câteva construcţii mai mici, în unele dintre ele se ţineau spectacole.

           Am fost într-o zi, însoţită de tata, să văd menajeria. Am văzut acolo câteva animale. Nu arătau prea bine. Văzusem animale mult mai bine îngrijite. Am vrut să văd lupul. Citisem poveşti şi voiam să mă conving că descrierile erau corecte. M-am apropiat de cuşca în care se afla un animal care semăna cu un câine, puţin mai mic, sur şi ciufulit. Lângă el mirosea foarte urât. Atunci am înţeles de ce îl evită caii.

          Am părăsit menajeria şi am trecut prin faţa unei barăci în faţa căreia o persoană făcea reclamă spectacolului. Tata se oprise să discute cu cineva. I-am spus că vreau să văd spectacolul. Mi-a luat bilet şi m-a condus până în sală. Mi-a spus că mă aşteaptă afară.

          În ce consta spectacolul? Pe scenă era o fată care şedea pe o periniţă. Mâinile ei erau nedezvoltate. Le ţinea pe lângă trup. Prezentatoarea ne-a explicat că fata a învăţat să-şi folosească picioarele şi acum reuşeşte să facă lucrurile pe care le facem noi cu mâinile. Reuşeşte să lucreze chiar mai bine decât mulţi oameni sănătoşi. Fata ne-a arătat cum se piaptănă, cum îşi aranjează cocul. A luat două andrele şi a tricotat câteva rânduri. A luat apoi o papiotă, a băgat aţă în ac şi a cusut pe un gherghef. Lucrul ei arăta foarte bine. A încercat să răspundă unor întrebări venite din public, dar vorbea destul de greu şi nu se prea înţelegea. Intervenea prezentatoarea. Ea înţelegea. Am aplaudat şi am lăudat ambiţia şi voinţa ei.

          Am ieşit din sală foarte bucuroasă. Fusese ceva foarte interesant. Nu aveam chef de alt spectacol. Tata m-a întrebat dacă vreau să merg la tioribombă. Nu voiam. Îi vedeam pe cei care se învârteau în lanţuri, roata se învârtea destul de repede, erau legaţi, asiguraţi curajoşii din aer, dar eu aveam o reţinere. Dacă se desprinde din cârlig un scaun, ce se întâmplă cu persoana aflată în scaun? Ar putea să zboare departe şi să cadă pe undeva... N-am întrebat nimic. Mi-am amintit de artificiile de la Constanţa. Mă bucuram că nu a căzut nimeni.

          Dacă am refuzat să „mă dau în lanţuri”, tata mi-a arătat caruselul cu căluţi şi caleşti, mai potrivit pentru vârsta mea. Aveam doar opt ani. M-am aşezat într-o caleaşcă şi-i făceam tatii semn cu mâna. Mi-a plăcut acolo.

          Mai era în parc o baracă în care organizaseră un muzeu. Am intrat cu tata. Am văzut fluturi, gângănii, şerpi formolizaţi, animale defecte: cu două cozi, cu două capete... Dar toate erau în borcane cu formol. Ce m-a împresionat? Un mulaj din gips în care se vedea cum sunt strânse măruntaiele unei persoane care poartă corset. Atunci mi-am spus că e mai bine să fiu sănătoasă decât să mă chinui să arăt altfel decât sunt. Prinţesele şi doamnele din film se chinuiau să arate foarte bine purtând haine la modă în vremea lor. Mă bucuram că moda s-a schimbat, că lumea a înţeles cât de importantă e sănătatea.

Fragment din cartea aflată în lucru cu titlul DE MÂNĂ CU TATA. 


(fotografia e de pe internet)

duminică, 9 iulie 2017

Ce face o fetiţă cuminte

          Mama se înţelesese cu tanti Hermina să îmi brodeze o rochiţă pe care o visam de când eram mică, de când, la Constanţa, bunica m-a învăţat să dansez vals. Rochiţa visată era bleu, cu corsajul brodat la decolteu, fără mâneci, dar cu marginea brodată, şi cu fusta largă. Urma să o coasă tanti Geta, prietena mamei.

          Am fost la magazin cu mama să cumpărăm materialul. Eram foarte încântată şi nerăbdătoare să o văd terminată. Nu era pentru o ocazie anume. Era doar o rochiţă de vară. Oricum, în anul următor i-o dădeam Ninei, pentru că nu mi-ar mai fi fost bună.

           În foarte scurt timp, rochiţa era gata. Tanti Geta croise rochiţele, una mie şi alta Ninei, îi dăduse doamnei Hermina bluziţele să facă broderia, am făcut o probă şi adoua zi mă îmbrăcam cu noua rochiţă.

           Când trebuia să ies în oraş, trimisă de mama, pentru a face mici cumpărături sau să fiu mesager, nu erau telefoane, mă îmbrăcam cu rochiţa bleu.

           Într-o zi, am urcat în Parcul Central al oraşului. Practic, nu eram în „misiune”. Pur şi simplu, mă plimbam. Am mers până la foişor, nu era nimeni în parc, m-am decis să plec acasă.

           Am coborât pe trepte, nu pe drumul lateral, pe unde urcau persoanele care nu puteau merge repede. M-am gândit că aş putea să alerg. Aşa am făcut. Pe fiecare treaptă mi se potriveau doi paşi.
Alergând la vale, am luat viteză, paşii nu mi s-au mai potrivit cu treptele şi, pe ultima treaptă m-am întins pe burtă.

           Eram obişnuită cu căzăturile, genunchii mei erau mereu plini de zgârieturi. Cum aveam viteză mare, am alunecat mai bine de o jumătate de metru pe treaptă. M-am ridicat. Nu mă dureau genunchii, chiar dacă sângerau şi în ei pătrunseseră nisip şi pietricele. Am vrut să-mi scutur de praf rochiţa. În faţă nu mai era nimic. Lateral atârna o bucată de pânză albastră de culoarea cerului.

            De emoţie, nu mă durea nimic, dar îmi părea enorm de rău că deteriorasem mândreţe de rochiţă. Mai aveam o problemă: „Cum să merg cu rochia ruptă printre oameni?”. Până acasă aveam de mers câteva minute. Mi-am adunat restul de fustiţă, bine că era largă, pe lângă mine şi, ţinând cu mâna stângă materialul, am început să sar când pe un picior, când pe celălalt. Cine mă vedea credea că mă joc. Cine să-şi pună întrebări la vederea unei fetiţe de noua ani care sare pe stradă?

            Ajunsă acasă, a trebuit să-i spun mamei pe unde am umblat.
            - Mioriţo, ai stricat bunătate de rochie! Ai purtat-o doar atâtea zile câte au fost necesare să o terminăm! Cum ai reuşit?

            I-am povestit mamei ce am făcut. Mi-am spălat genunchii şi stăteam supărată.

           Nu m-au certat nici mama, care era mai iute din fire, nici tata. Mătuşa a râs. Toţi au apreciat că părerea mea de rău şi învăţătura cu care am rămas sunt suficiente.

(Fotografia este relativ recentă, postată de prietenii din Vişeul de Sus pe pagina "Vişeul pentru nostalgici". Sper să nu se supere!)

Textul va fi inclus în cartea, aflată în lucru, DE MÂNĂ CU TATA.