duminică, 10 iunie 2018

O carte a unei prietene


Am primit, la mijlocul lunii mai, cartea Cristinei Creţu. Citisem în mare parte textele publicate în revista "Literatura de azi" şi îmi plăcuse stilul ei. Acum, aveam textele în mână şi puteam să răsfoiesc cartea scrisă de o persoană care a crescut în câmpie. Eu am crescut la munte şi copilăria mea a fost mult diferită de a Cristinei.

În prima seară, am răsfoit cartea cu intenţia de a-mi face o părere şi de a cunoaşte într-o oarecare măsură pe cea care îşi descarcă sufletul sensibil şi frumos în faţa cititorului. Apoi, am aflat câteva informaţii despre modul în care a scris cartea şi i-a dat forma în care a prezentat-o publicului. Am aflat cine a sprijinit-o, încurajat-o şi ajutat-o. Am citit câteva date din biografia autoarei şi apoi am început să citesc textele.

Fiind ocupată cu operaţiunile din gospodărie, am citit în mai multe zile. Am apreciat faptul că textele sunt bine dozate. Cartea se poate relua după o zi, două fără a pierde aspectele esenţiale ale vieţii petrecute într-un loc din câmpie.

Într-o seară de mai, am citit ultimele povestiri. Am rămas cu impresia că traiul la câmpie e greu, că munca îi formează pe locuitorii satelor, că există o mare diversitate de tipologii umane şi de moduri de a reacţiona în situaţii dificile.

Mi-a făcut plăcere să citesc această "bijuterie". Mă simt mai bogată acum!


joi, 10 mai 2018

Note de lectură: Citeşte, dragă copile!


Cunoscută cititorilor de toate vârstele, autoarea Maria Tirenescu ne surprinde cu un nou volum adresat, în aparenţă, copiilor, Citeşte, dragă copile!, dar place cititorilor de toate vârstele, atât pentru umorul, cât şi pentru „învăţăturile” citite printre rânduri.
Bunicii îşi educă nepoţii în spiritul hărniciei şi păstrării trecutelor obiceiuri din zona Vişeu, de unde şi caracterul autobiografic al întâmplărilor ce-l umplu de farmec pe cititor. „Ieri şi azi” sau „Întâmplări de demult”, „Şcoala din sat” ori întâmplarea plină de învăţăminte cu smochinele şi matematica vin să puncteze faptul că trecutul era „frumos”, dar nu era uşor datorită vieţii de zi cu zi în care bucuriile erau umbrite de greutăţile întâmpinate obţinerii celor necesare traiului.
Evocările, chiar şi din „Păpuşile”scot în evidenţă lupta pentru un trai decent, într-o lume în care viaţa nu era uşoară.
Citiţi cartea şi vă veţi îmbogăţi sufletul cu trăiri simple în aparenţă, însă atât de bogate în conţinut!

Viorica Alecu

De mână cu tata - Note de lectură


          Harnică, la propriu şi la figurat, autoarea Maria Tirenescu are şi un suflet mare şi sensibil, aşa cum a dovedit-o prin volumele apărute sub semnătura ei, ca să vă amintesc doar câteva: „Culorile viselor”, „Un zâmbet pentru fiecare”, dar şi „Draga mea”, cu prezenţa mamei şi a lumii sale înconjurătoare.
         Parcă mă aşteptam, cunoscând-o bine pe scriitoare, să apară şi un volum dedicat unei persoane cu totul şi cu totul deosebite, tatăl său, Dumitru Grad, un om cu calităţi pe care se pare că le-a moştenit şi Maria, cunoscută cititorilor prin scrierile sale atât de „diferite” ca formă, dar şi conţinut.
         „De mână cu tata” e un volum dedicat persoanei ce i-a condus „paşii” în lumea reală cu atenţie, cu dragoste şi înţelepciune, dovadă fiind OMUL Maria Tirenescu.
         Acest volum ne face cunoscută zona Vişeu, şi nu numai această zonă, deoarece, copil fiind, „de mână cu tata”, „fata tatii” a umblat mult în timp şi spaţiu. Spun timp şi spaţiu deoarece întâmplările pline de farmec ne poartă în vremuri pe care suntem îndemnaţi, în mod tacit, să nu le uităm deoarece constituie o parte a istoriei acestei ţări şi a acestui popor. Greutăţile prin care au trecut locuitorii meleagurilor, descrise şi în carte, în urma războiului sunt prezente, citite printre rânduri, dar şi „ascunse”, de farmecul locurilor prezente pas cu pas. Întâlnim oameni harnici, puternici sufleteşte, dar şi locuri de o inegalabilă frumuseţe.
         Fragmente din această carte de amintiri au apărut în revista Boem@, dar şi în antologiile editate de InfoRapArt la care Maria Tirenescu a participat.
         Nu am dat exemple tocmai pentru a vă îmboldi să parcurgeţi singuri filele acestui volum de excepţie intitulat sugestiv „De mână cu tata”.
         Mamelor li s-au dedicat, în timp, atâtea opere, dar acesta, dedicat TATĂLUI, merită să fie citit, fiind ceva aparte în literatură.
Viorica Alecu

duminică, 4 martie 2018

Preot nou în micul oraş transilvănean

- Bună ziua, doamnă Ana!
- Bună ziua, Viorico!
- Vreau să vă spun că mâine pun parastas de un an după mama. Vă rog, dacă puteţi să participaţi la biserică mâine, pe la ora zece! Este un preot nou. Încă nu-i ştim obiceiurile.
- Eu vin, dar soţul meu are deja ceva planificat.
- Deci, ne vedem mâine!

Sâmbătă dimineaţa, Ana se pregăti să meargă la biserică. Preotul care se pensionase avea obiceiul să ţină slujba de sâmbătă până la zece fără un sfert. Ana plecă la biserică în aşa fel încât să ajungă la timp.

Biserica era plină de oameni. Erau patru parastase. Înainte de slujba specială, preotul face câteva precizări:
- Vă rog ca de acum înante să aduceţi parastasele de vineri seara, ca în timpul nopţii acestea să se îmbibe cu Duhul Sfânt. Ştiu că le aduceaţi doar sâmbăta dimineaţa, dar sper că vă veţi conforma! Apoi, liste separate pentru pomenirea morţilor şi viilor.

Câteva femei au început să şuşotească. Li se părea firesc să scrie separat morţii care să fie pomeniţi.

În faţa altarului au fost aşezate mesele şi, pe ele, parastasele, câteva sticle cu vin, câţiva colaci, o colivă, chiar dacă în Ardeal nu e obiceiul. Slujba a durat mult mai mult ca de obicei. Preotul a ţinut un discurs şi la sfârşit.

Ana bănuia că, nou fiind, preotul voia să fie remarcat de enoriaşi.

După slujbă, mulţi dintre cei aflaţi în biserică au mers la mormintele pomeniţilor şi apoi la pomana de parastas. Acolo, într-un cadru neprotocolar, şi-au spus părerile.

Se apropia Anul Nou, implicit Boboteaza. Vecinii ieşeau în stradă, unde dezbăteau problema botezului în noile reguli stabilite de preot.

- Sper că nu vine înainte de Anul Nou, că preotul bătrân a făcut într-un an aşa. Spunea că are un sector foarte mare.
- Mai e o problemă: cât dăm?
- Eu am dat întotdeauna o sută de lei care însemna taxa bisericii şi restul pentru botez.
- Noi aşa am dat.
- Eu sunt văduvă, pensia mea e mică. Nu pot să dau atât.
- Tanti Ioana, dai cât poţi. Nu e concurs, nu poate să pretindă nimeni mai mult decât ai.
- Cine a fost la biserică? Pe când a anunţat că vine pe strada noastră?
Nimeni nu ştia nimic sigur. Cei în vârstă nu prea mai pleacă de acasă, ceilalţi nu prea mai trec pe la biserică...
- Când vine preotul aflăm! Ne anunţă cei din capătul străzii!
- Şi latră toţi câinii.

Preotul a început să meargă cu botezul din a doua zi a anului. Cei care aveau sector mare au fost ajutaţi de cei cu sector mai mic.

Puţin înainte de amiază, preotul sosi la familia Paraschivescu. Era aşteptat, aşa cum erau obişnuiţi de preotul care se pensionase. Pe masa din sufragerie era o farfurie cu prăjituri, o tavă cu pahare pentru vin şi o cană de un litru cu vin făcut din strugurii din curte. Pe masa din coridor era o cană cu apă în care puseseră o creangă de busuioc.

Preotul a intrat în pas vioi, a deschis uşa la o cameră din dreapta şi apoi a intrat în sufragerie, unde era deschisă uşa. Imediat după el era persoana care cunoştea sectorul, cel care venea întotdeauna cu un caiet în care nota câţi bani dădeau cei vizitaţi.

Profesorul observă că, de data asta, nu folosea nimeni caietul. A dat suta obişnuită.

Preotul i s-a adresat doamnei Ana:
- Domnul a spus că de Bobotează veţi fi la biserică. Acolo primiţi agiazma.
- Regret că nu sunt de acord cu dumneavoastră, spuse Ana. Nu cred că soţul meu poate promite în locul meu. Dacă pot, merg.
- Vă aştept!

Preotul plecă împreună cu suita. Vecinii se adunară la o nouă şedinţă. Se înţelegeau foarte bine. La orice eveniment, participau aproape toţi. Veniseră pe rând în oraş, în special să lucreze la fabrică, din toate părţile ţării. Înainte de a apela la rude, mergeau să rezolve situaţiile neplăcute cu ajutorul vecinilor. Şi la evenimentele vesele, erau tot împreună.

- Îl cunosc din fabrică pe noul preot. Vrea să schimbe toate regulile celuilalt.
- M-a deranjat puţin modul în care a vorbit cu mine. Casierul ne cunoaşte de când era elev, ştie ce obiceiuri avem. Ştie că pe mine mă supără neadevărul. Chiar glumă să fi vrut să fie, nu se cădea să glumească cu o persoană de vârsta mamei lui. Oricum, nu merg la biserică.
- Bine spui, casierul sau ce funcţie are, ştie că eu plăteam taxa bisericii atunci când venea preotul cu botezul. Restul banilor îi foloseau cum voiau. Eu nu mai plătesc altă taxă!
- Măi, vecinilor, altă treabă nu aveţi? Nu vi-i frig?
- Ai dreptate. Să mergem. Dacă mai aflaţi ceva, să ne spuneţi şi nouă!

A doua zi, pe la amiază, o vecină anunţa că noul preot a decis ca taxa bisericii să fie de 80 de lei. Astfel ar putea să monteze încălzire centrală în biserică. Nimeni nu era de acord să plătească cu 45 de lei în plus. Taxa era mai mult decât dublul celei anterioare. Toţi erau nemulţumiţi.

- Ai auzit vecine? Pe proaspăt pensionata Maria a delegat-o preotul sămeargă pe la toţi de pe stradă să le prezinte planurile bisericii?
- Şi ea a fost e acord?
- Se pare că i-a fost jenă.
- Poate pledează pentru noi. Ea îi va spune care e părerea noastră în legătură cu mărirea taxei bisericii.
- Să sperăm!

Fiind vacanţă, Maria i-a găsit pe oameni acasă. Avea un caiet în care nota la fiecare casă cine locuieşte şi datele de naştere ale fiecăruia. Discutând cu oamenii şi-a făcut un plan pe care urma să i-l prezinte preotului.

După câteva zile, Maria urma să vorbească cu vecinii.

duminică, 25 februarie 2018

O întâlnire neaşteptată


Alex este o fetiţă de cinci ani. Locuieşte în Cluj, într-un bloc, la etajul opt.
Îi place la Cluj, unde poate să se plimbe zilnic prin oraş, poate admira lebedele de pe lacul artificial de la Chios, poate admira Parcul Central al municipiului.
Vara, când în bloc e foarte cald, când asfaltul este încins, când mama nu e liberă să se ocupe de ea, fetiţa se aşează în faţa televizorului şi priveşte filme cu animale.
Într-o zi, mama îi propune fetiţei să le facă o vizită bunicilor. Alex nu e încântată să meargă cu maşina, dar îi place la bunici, unde vede animale „adevărate”.
Bunicul îi aduce câte o puicuţă pe care să o mângâie, câte o prepeliţă, câte un pisoi... Alex poate să meargă lângă curtea găinilor să vadă cum cântă cocoşul, cum cotcodăcesc găinile care fac ouă. Nu se apropie de coteţul câinelui. Nu-i place cum latră.
Într-o seară, căţelul lătra de zor. Nu se întâmpla des să aibă această atitudine. Bunica s-a apropiat de cuşca lui şi a cercetat împrejurimile. În scurt timp, dădu semnalul:
- Veniţi repede! Lângă garaj e un arici!
Cei care zăboveau la poveşti având în faţă o farfurie cu prăjituri şi un suc s-au grăbit să vadă ariciul.
Zăpăcit de lumină şi gălăgie, ariciul a rămas pe loc. Privea cu ochişorii lui negri, curioşi, scoţând un fel de grohăit din botişorul ascuţit ca râtul unui purceluş.
Alex se bucura. Curiozitatea îi dădea ghes.
- Bunico, de ce nu fuge?
- Pentru că nu se teme.
- Pot să pun mâna pe el?
- Cu siguranţă! Uite, eu îl mângâi!
Fetiţa privea şi, la un moment dat, îndrăzni să pună mâna pe spatele ariciului.
Tatăl lui Alex pregăti aparatul foto să imortalizeze momentul.
Alex exclamă:
- Ariciul nu înţeapă!
- Pentru că nu îi supără nimeni, veni explicaţia bunicului.
După un timp, au decis să lase ariciul să-şi vadă de plimbarea lui. De mână cu bunica, fetiţa s-a îndreptat spre casă:
- E ariciul vostru?
- Ariciul e un animal sălbatic. I-a plăcut locul şi de aceea a rămas la noi.
- Ce mănâncă ariciul?
- Prinde şoareci, şerpi, gângănii, mănâncă pâine mai veche şi îi place hrana uscată special preparată pentru pisici. Bea apă de la căţel sau de la găini, dar îi place mult şi laptele.
- Aveţi şerpi?
- Nu cred. Poate sunt şoricei care se hrănesc cu mâncarea de la găini. Cred că de aceea vine ariciul. Le face concurenţă pisicilor.
- Foarte frumos! Vine şi mâine?
- Nu ştiu. Cred că vine noaptea, când e linişte. Acum ştiu de ce latră căţelul în unele nopţi. Ne anunţă că avem un musafir deosebit.