duminică, 23 iulie 2017

O întâmplare din ora de fizică

Clasa a opta, primul nostru an de liceu. Aveam colegi nu numai din raionul Vişeu, ci şi din alte părţi ale regiunii. La sfârşitul primului trimestru, deja ne acomodaserăm cu profesorii, ne cunoşteam destul de bine colegii, ştiam că trebuie să vină în şcoală câţiva profesori care, imediat după examenul de licenţă, au fost încorporaţi.

La început, orele de fizică erau ţinute de doamna profesoară Cornelia Cădaru, diriginta noastră din clasa a cincea. În trimestrul al doilea, la fizică a venit Gheorghe Pop. El era sobru, nu zâmbea niciodată, părea că vrea să păstreze distanţa faţă de elevi. Doamna profesoară avea alt stil. Învăţam cu plăcere fizică.

Printre elevii veniţi din şcolile apropiate era şi o fată slăbuţă, timidă, cuminte. Nu ieşea în evidenţă. Avea, ca orice fetiţă de la ţară, părul lung. Îl purta în codiţe, nefiind bogat, îl împletea şi îl aduna la ceafă într-un fel de coc. Într-o zi, legătura unei codiţe cedase şi Tereza s-a apucat să-şi refacă coafura. Şnurul cu care fusese legat părul rămăsese pe bancă.

La tablă se afla un elev care răspundea cu poticneli. Profesorul ne cerea să completăm, să corectăm răspunsul colegului. Tereza era ocupată, nu intenţiona să răspundă. Neatenţi erau mai mulţi colegi. Cel din spatele Terezei se întinde şi ia bucăţica de pânză tăiată dintr-o cravată veche, o aşează pe banca din spatele lui şi spune: „Ni, zermele!” Zermele, în graiul maramureşean, însemna şarpe. Ceea ce servea legării codiţei colegei mele te putea duce cu gândul la un şarpe.

„Zermele” a fost plimbat până la ultima bancă, apoi a trecut pe ultima bancă a rândului pe care stăteam eu. Tereza terminase de împletit codiţa şi nu o putea lega. Bucată de material înainta. Ajunsese la banca mea.Am luat-o şi m-am întins să i-o dau: băncile noastre erau apropiate.

Sesizând mişcarea neobişnuită, profesorul mă întreabă: „Ce se întâmplă acolo?”. Mă ridic şi răspund pe un ton serios: „Mă fac colegele să râd...”. În acea clipă, colega de bancă, Ioana, pufneşte în râs. Zâmbesc reţinut şi eu. Profesorul spune: „Afară! Amândouă!”.
Ce era să fac? Am ieşit plănuind s-o cert pe Ioana. Din cauza ei, eram dată afară de la oră. Nu ştiu ce i-am spus. Ea a rămas lângă uşa clasei, iar eu m-am îndepărtat. Sala noastră era aproape de sala profesorală şi oricând putea să treacă vreun profesor şi să mă întrebe ce caut pe coridor în timpul orei. Îmi era ruşine. Eram şefa clasei şi trebuia să fiu model...

Când căutam o soluţie, din clasa vecină iese o elevă. O întreb ce oră au. Îmi spune că au educaţie fizică, toată clasa e la stadion. Sunt în sală numai elevii de serviciu. Profit de situaţie şi intru.

Când sună de ieşire sosesc de la stadion colegii din a opta C. Eu ies. Maria, colega mea de clasă mă ia la întrebări: „Pe unde ai umblat?”, „Am fost alături...”, „Profesorul m-a trimis să vă chem la predarea lecţiei. Nu te-am găsit.” Îmi spune ce lecţie au făcut şi deja îmi făceam planul să citesc din carte. Voiam să mă prezint în ora următoare pregătită.

Învăţasem din manual. Nu mi-a părut de loc grea lecţia despre acceleraţia centripetă. A fost chiar amuzant. Am aflat de ce, la gradiniţă, n-am păţit nimic atunci când m-am dat cu calul, leagănul, peste cap.

În timpul orei, mă aşteptam să fiu chemată la tablă. Nu ştiam cum va reacţiona profesorul. Am răspuns la întrebările pe care le-a adresat întregii clase, la cele la care n-au ştiut colegii mei. În final, lucrurile au intrat pe făgaşul firesc. Am participat, la scurt timp, la faza pe şcoală a olimpiadei de fizică. Nimeni nu era supărat.

( Textul va fi inclus într-o carte de amintiri din timpul liceului. )



duminică, 16 iulie 2017

În oraşul meu a sosit circul

          Într-o zi, în parcul oraşului era agitaţie. Printre curioşi eram câţiva copii alertaţi de un coleg care locuia pe Obreja.

          În partea dinspre clădirea care aparţinuse unei familii nobile din Vişeu, unde era atunci sediul Comitetului Orăşenesc al Partidului Muncitoresc Român şi al Uniunii Tineretului Muncitoresc, se instala tiribomba sau lighispirul ( Tata îmi spunea că nu e corect linghispir, ci ringhişpil, pentru că în germană se spune ringelspiel.) şi un carusel cu căluţi şi caleşti. În apropierea lor erau câteva construcţii mai mici, în unele dintre ele se ţineau spectacole.

           Am fost într-o zi, însoţită de tata, să văd menajeria. Am văzut acolo câteva animale. Nu arătau prea bine. Văzusem animale mult mai bine îngrijite. Am vrut să văd lupul. Citisem poveşti şi voiam să mă conving că descrierile erau corecte. M-am apropiat de cuşca în care se afla un animal care semăna cu un câine, puţin mai mic, sur şi ciufulit. Lângă el mirosea foarte urât. Atunci am înţeles de ce îl evită caii.

          Am părăsit menajeria şi am trecut prin faţa unei barăci în faţa căreia o persoană făcea reclamă spectacolului. Tata se oprise să discute cu cineva. I-am spus că vreau să văd spectacolul. Mi-a luat bilet şi m-a condus până în sală. Mi-a spus că mă aşteaptă afară.

          În ce consta spectacolul? Pe scenă era o fată care şedea pe o periniţă. Mâinile ei erau nedezvoltate. Le ţinea pe lângă trup. Prezentatoarea ne-a explicat că fata a învăţat să-şi folosească picioarele şi acum reuşeşte să facă lucrurile pe care le facem noi cu mâinile. Reuşeşte să lucreze chiar mai bine decât mulţi oameni sănătoşi. Fata ne-a arătat cum se piaptănă, cum îşi aranjează cocul. A luat două andrele şi a tricotat câteva rânduri. A luat apoi o papiotă, a băgat aţă în ac şi a cusut pe un gherghef. Lucrul ei arăta foarte bine. A încercat să răspundă unor întrebări venite din public, dar vorbea destul de greu şi nu se prea înţelegea. Intervenea prezentatoarea. Ea înţelegea. Am aplaudat şi am lăudat ambiţia şi voinţa ei.

          Am ieşit din sală foarte bucuroasă. Fusese ceva foarte interesant. Nu aveam chef de alt spectacol. Tata m-a întrebat dacă vreau să merg la tioribombă. Nu voiam. Îi vedeam pe cei care se învârteau în lanţuri, roata se învârtea destul de repede, erau legaţi, asiguraţi curajoşii din aer, dar eu aveam o reţinere. Dacă se desprinde din cârlig un scaun, ce se întâmplă cu persoana aflată în scaun? Ar putea să zboare departe şi să cadă pe undeva... N-am întrebat nimic. Mi-am amintit de artificiile de la Constanţa. Mă bucuram că nu a căzut nimeni.

          Dacă am refuzat să „mă dau în lanţuri”, tata mi-a arătat caruselul cu căluţi şi caleşti, mai potrivit pentru vârsta mea. Aveam doar opt ani. M-am aşezat într-o caleaşcă şi-i făceam tatii semn cu mâna. Mi-a plăcut acolo.

          Mai era în parc o baracă în care organizaseră un muzeu. Am intrat cu tata. Am văzut fluturi, gângănii, şerpi formolizaţi, animale defecte: cu două cozi, cu două capete... Dar toate erau în borcane cu formol. Ce m-a împresionat? Un mulaj din gips în care se vedea cum sunt strânse măruntaiele unei persoane care poartă corset. Atunci mi-am spus că e mai bine să fiu sănătoasă decât să mă chinui să arăt altfel decât sunt. Prinţesele şi doamnele din film se chinuiau să arate foarte bine purtând haine la modă în vremea lor. Mă bucuram că moda s-a schimbat, că lumea a înţeles cât de importantă e sănătatea.

Fragment din cartea aflată în lucru cu titlul DE MÂNĂ CU TATA. 


(fotografia e de pe internet)

duminică, 9 iulie 2017

Ce face o fetiţă cuminte

          Mama se înţelesese cu tanti Hermina să îmi brodeze o rochiţă pe care o visam de când eram mică, de când, la Constanţa, bunica m-a învăţat să dansez vals. Rochiţa visată era bleu, cu corsajul brodat la decolteu, fără mâneci, dar cu marginea brodată, şi cu fusta largă. Urma să o coasă tanti Geta, prietena mamei.

          Am fost la magazin cu mama să cumpărăm materialul. Eram foarte încântată şi nerăbdătoare să o văd terminată. Nu era pentru o ocazie anume. Era doar o rochiţă de vară. Oricum, în anul următor i-o dădeam Ninei, pentru că nu mi-ar mai fi fost bună.

           În foarte scurt timp, rochiţa era gata. Tanti Geta croise rochiţele, una mie şi alta Ninei, îi dăduse doamnei Hermina bluziţele să facă broderia, am făcut o probă şi adoua zi mă îmbrăcam cu noua rochiţă.

           Când trebuia să ies în oraş, trimisă de mama, pentru a face mici cumpărături sau să fiu mesager, nu erau telefoane, mă îmbrăcam cu rochiţa bleu.

           Într-o zi, am urcat în Parcul Central al oraşului. Practic, nu eram în „misiune”. Pur şi simplu, mă plimbam. Am mers până la foişor, nu era nimeni în parc, m-am decis să plec acasă.

           Am coborât pe trepte, nu pe drumul lateral, pe unde urcau persoanele care nu puteau merge repede. M-am gândit că aş putea să alerg. Aşa am făcut. Pe fiecare treaptă mi se potriveau doi paşi.
Alergând la vale, am luat viteză, paşii nu mi s-au mai potrivit cu treptele şi, pe ultima treaptă m-am întins pe burtă.

           Eram obişnuită cu căzăturile, genunchii mei erau mereu plini de zgârieturi. Cum aveam viteză mare, am alunecat mai bine de o jumătate de metru pe treaptă. M-am ridicat. Nu mă dureau genunchii, chiar dacă sângerau şi în ei pătrunseseră nisip şi pietricele. Am vrut să-mi scutur de praf rochiţa. În faţă nu mai era nimic. Lateral atârna o bucată de pânză albastră de culoarea cerului.

            De emoţie, nu mă durea nimic, dar îmi părea enorm de rău că deteriorasem mândreţe de rochiţă. Mai aveam o problemă: „Cum să merg cu rochia ruptă printre oameni?”. Până acasă aveam de mers câteva minute. Mi-am adunat restul de fustiţă, bine că era largă, pe lângă mine şi, ţinând cu mâna stângă materialul, am început să sar când pe un picior, când pe celălalt. Cine mă vedea credea că mă joc. Cine să-şi pună întrebări la vederea unei fetiţe de noua ani care sare pe stradă?

            Ajunsă acasă, a trebuit să-i spun mamei pe unde am umblat.
            - Mioriţo, ai stricat bunătate de rochie! Ai purtat-o doar atâtea zile câte au fost necesare să o terminăm! Cum ai reuşit?

            I-am povestit mamei ce am făcut. Mi-am spălat genunchii şi stăteam supărată.

           Nu m-au certat nici mama, care era mai iute din fire, nici tata. Mătuşa a râs. Toţi au apreciat că părerea mea de rău şi învăţătura cu care am rămas sunt suficiente.

(Fotografia este relativ recentă, postată de prietenii din Vişeul de Sus pe pagina "Vişeul pentru nostalgici". Sper să nu se supere!)

Textul va fi inclus în cartea, aflată în lucru, DE MÂNĂ CU TATA.

sâmbătă, 1 iulie 2017

TIMPUL CIREŞELOR AMARE

La mijlocul lunii iunie, în fiecare an, urmăresc un cireş păsăresc crescut în parcul din faţa direcţiunii. A crescut între numeroşii tei care ne îmbată cu parfumul florilor lor. Teii înfloresc pe rând, începând din luma mai, şi încheindu-i revărsarea de parfum delicat la sfârşitul lui iunie, când primii tei deja au fructe.
În aceste zile, în timp ce treceam prin dreptul cireşului, i-am povestit unei prietene cât de mult îmi plac „florile de cireş amar” şi cât mult le place familiei noastre dulceaţa de cireşe amare.
- Viorico, terminasem clasa a treia atunci când am văzut primul cireş sălbatic, în grădina învăţătoarei noastre. Fuseserăm invitaţi de doamna învăţătoare să-i vedem livada şi grădina de pe Arşiţa, dealul dinspre sud al oraşului în care mi-am petrecut copilăria. Cireşele negre, mici, amare nu ne-au plăcut, dar a doua zi, când mama a fiert dulceaţa, am fost foarte încântaţi.
- Şi mama, Dumnezeu s-o odihnească, ne făcea dulceaţă de cireşe...
- Multă vreme n-am avut prilejul să gust această delicatesă. Într-o zi, cineva ne-a invitat la un pahar de socată. Tocmai se sifonase, era numai bună de băut. Acei prieteni aveau în curte un cireş amar. L-am rugat să ne aducă o mână de cireşe. Copiii s-au strâmbat, când le-au gustat, cum am făcut şi noi. Le-am povestit aventura mea cu cireşele din copilărie. Înainte de a pleca acasă, gazda ne-a propus să revenim într-o zi să culegem cireşe.
- Şi v-aţi dus!
- Sigur că ne-am dus. Copiii s-au jucat, iar noi am adunat cireşe. Eram în vacanţă. O zi întreagă mi-am petrecut scoţând sâmburi şi omizi din cireşe. Omizile albe erau uşor de detectat. După o noapte în care cireşele şi-au lăsat sucul în zahărul pe care îl pusesem deasupra lor, am fiert dulceaţa. Am reuşit s-o pun în borcănele mici, le-am lipit etichete şi le-am dus în cămară. Eram foarte mândră de isprava mea.
- Aveai de ce să te bucuri.
- Când au sosit fetele noastre de la clubul copiilor, adunam ultimele cireşe din cratiţă. Le-am îndemnat să guste. N-am făcut decât să le provoc! A trebuit să desfac un borcan să „guste” serios dulceaţa.
- De data asta, le-a plăcut!
- Despre prima lor degustare au avut ocazia să le povestească nu de mult copiilor lor. Au fost în vizită şi i-am servit cu dulceaţă de cireşe făcută cu puţin timp înainte.
- Am un vecin care are un cireş amar. Ai vrea să vii să culegem amândouă?
- Cu multă bucurie! Aştept telefonul tău!