marți, 17 octombrie 2017

Surprize la vârsta a treia

Se înserase. Irina era obosită, dar era o oboseală plăcută. Reuşise să facă aproape tot ce îşi propusese de dimineaţă.

De ce era bucuroasă? Pentru că, după doi ani în care au lucrat într-o ţară din Vest, o vizita fratele ei, Mircea, însoţit de Livia, soţia lui.

Musafirii sosiseră după-amiază, la ora la care se bea „a doua cafea”. Timp de câteva minute, vorbeau toţi, fiecare întreba, fiecare încerca să răspundă... S-au aşezat la masa din curte, sub viţa de vie şi atunci, în timp ce gustau din ţuica ardelenească de prune, au început să discute cu calm.

Mircea a avut un motiv mai important să vină în ţară. Aştepta să devină bunic. Evenimentul s-a produs când el era acasă.

- Povesteşte-ne cum a decurs evenimentul!, insista Irina.
- No, cum să fie?! Vineri a fost la întâlnirea cu medicul ei. Cred că medicul era puţin stresat, pentru că a trebuit să-şi amâne plecarea în concediu pe care o planificase pentru duminică. Sanda s-a agitat, s-a emoţionat şi, duminică devreme l-a sunat pe medic. În scurt timp, copilul ţipa. Totul a decurs conform aşteptărilor.
- Voi unde eraţi?
- La spital! Unde să fim? Defilam pe coridor. Bine că totul a fost cum trebuie!
- Şi i-aţi dat un nume frumos: Tudor. Sperăm că veţi fi mândri de el!
- Şi acum suntem mândri! E un copil normal, ca lungime şi greutate, mănâncă bine, este îngrijit cum trebuie, toţi se învârt în jurul lui.
- Să mai ciocnim un pahar! Să trăiască nepotul, să crească mare şi deştept, iar voi să vă bucuraţi de el şi de copiii voştri!

Irina aşeză pe masă preparate specifice sudului Ardealului. Toţi povesteau, erau bucuroşi... Au băut şi cafeaua, încă puţină dulceaţă de cireşe amare...

Soarele apusese. Ar mai fi avut ce să-şi spună, dar musafirii aveau de făcut un drum de două ore. S-au pregătit de plecare şi au promis că la botez vor veni cu avionul, nu cu maşina.

Pupături, urări, promisiuni... Şi musafirii au plecat.

Irina a adunat de pe masă, a spălat vasele şi a plecat cu farfurioarele de dulceaţă să le pună la locul lor, în vitrina din sufragerie. A urcat treptele casei, a deschis uşa cu gândul la cele discutate cu musafirii şi, în acel moment, motanul închis din greşeală în hol, a zbughit-o afară. În trecere, s-a lovit de picioarele stăpânei. La rândul ei, Irina s-a ferit să-l calce. Era întuneric şi ea nu vedea. Cert este că Irina s-a dezechilibrat şi s-a întins pe gresie ca un sac de porumb. Farfurioarele s-au împrăştiat şi, alunecând, au ajuns sub canapeaua din hol.

Irina, în pofida durerii, a început să râdă. Şi-a adunat papucii de casă şi s-a ridicat anevoie. Atunci a sosit, alertat de zgomot, soţul ei.

- Ce s-a întâmplat?
- Îţi aminteşti cum ne-am amuzat când ne-a spus mama ta că Skinny a trântit-o? Pe mine m-a trântit Floricel. Nu l-am văzut.
- Aşa-ţi trebuie. Tu l-ai învăţat să intre în casă!
- Nu l-am văzut... Nu-i nimic! Să văd unde sunt farfurioarele!

După ce Irina recuperă farfurioarele de sub canapea, merse la bucătărie să le spele. Le examină cu atenţie. Nu erau ciobite.

- Vezi ce porţelan bun se făcea acum treizeci de ani? Nici o urmă că s-au lovit de gresie! Merg să le duc la loc. Râmân în sufragerie. Trebuie să înceapă filmul.

În pauza publicitară, Irina a vrut să meargă după o sticlă de apă plată. S-a ridicat mai greu, dar ştia că se va recupera în scurt timp. Era veselă. Asta era important.

Zile de vară

La începutul lunii iulie, familia Albu şi-a programat tăierea lemnelor. Cu o săptămână în urmă, vorbiseră cu muncitorii care tăiau lemnele unui vecin. Aceştia spuseseră că miercurea următoare nu au nimic planificat.
În ziua cu pricina, în jurul orei opt, sosi Ion, omul care trebuia să-i ajute la căratul butucilor, cel care îi ajuta de fiecare dată când aveau ceva mai greu de făcut. 

- Ce s-o fi întâmplat? De ce nu vin ăia cu circularul? Bine am vorbit cu ei!
- Au telefon?

În acest timp, doamna Ana adusese cartea de telefoane. Căutară după numele de familie, nu ştiau prenumele proprietarului, şi după stradă. Aveau idee unde locuia cel căutat. 

Domnul Albu a înţeles confuzia: proprietarul utilajului n-a sesizat că sunt numere diferite pe aceeaşi stradă. În final, i-a asigurat că muncitorii sosesc în cel mult două ore. Ion era obosit. Fusese cu o zi în urmă la Alba Iulia şi ajunsese târziu acasă. A plecat să se odihnească puţin, eventual să doarmă. 

Înainte de ora 11, muncitorii de pe circular terminaseră lucrul. A revenit şi Ion pregătit să ajute la transportul butucilor în magazie. 

Se mobilizaseră cu toţii. Doamna avea de lucru şi la bucătărie, dar ajuta şi la clăditul lemnelor în magazie sau la încărcatul roabei.

Era cald, oboseau repede. Ritmul îl impunea Ion. El avea antrenament la operaţiunile care presupuneau efort fizic susţinut. Încărca roaba şi căra butucii de la poartă până în magazie. 

Mircea le stivuia. Clădise în trepte butucii. În porţiunile mai înalte, Ana îi dădea câte un butuc. Magazia are aproape trei metri înălţime. 

- Eu nu mai pot! Am obosit! spunea Ana.
- Sigur că mai poţi!
- Am transpirat şi aici e rece, e curent! Merită să fac o amigdalită?

Ion muncea cu spor. Ana abia reuşea să îi dea lui Mircea butucii, înainte să sosească Ion cu alt transport. 

- Ioane, ştiu că eşti puternic, eşti învăţat cu lucrul. Nu te mai grăbi, că eu nu pot să lucrez în ritmul tău! Am obosit! Ştii bine că am lucrat într-un birou, nu făceam efort fizic. În plus, acum sunt şi pensionară de câţiva ani buni.
- Am înţeles, Ană! Mergi de te odihneşte puţin! Mă ajută Ion!

Femeia s-a dus la bucătărie să pregătească masa de prânz. A făcut rapid o garnitură la friptură şi o salată de roşii. 

Cei doi bărbaţi s-au aşezat obosiţi la masa pregătită în curte, sub viţa de vie. Au băut câte un păhărel de ţuică întoarsă. N-au fost în stare să mănânce decât câte o farfurie de ciorbă de ardei umpluţi. În Ardeal se face o ciorbă ca de perişoare, dar amestecul ca pentru perişoare se pune în ardei. Se serveşte cu smântână.
Fiindcă toţi erau obosiţi, au decis să se odihnească o jumătate de oră. Tocmai sosise trenul de la Alba Iulia. Era aproximativ două şi jumătate. 

Ion a rămas în curte, pe şezlongul aşezat la umbra viţei de vie. Ana şi Mircea au preferat să intre în casă. Nu după mult timp, au auzit zgomotul făcut de roabă. Au ieşit. Ion le-a povestit că n-a putut să doarmă de muştele care îl tot ciupeau. Ana le-a servit câte o ceaşcă de cafea şi şi-au reluat vechile activităţi. 

- Mai sunt vreo şapte roabe! spune la un moment dat Ion. 

S-a dovedit a fi doar cinci. Ana i-a lăsat pe bărbaţi să termine de transportat şi stivuit lemnele şi ea a plecat la bucătărie. 

Era cald, obosiseră... Invitaţi la masă, cei doi n-au fost în stare să mănânce aproape nimic. Ion a băut două căni cu vin în care şi-a turnat puţină apă minerală, apoi a plecat.
În mijlocul curţii rămăseseră două grămezi de rumeguş. Ana se uită la barometru. Nu anunţa ploaie, chiar dacă muştele l-au necăjit pe Ion. Spuse că se va ocupa dimineaţă de adunatul şi depozitatul rumeguşului. Era prea obosită.
A doua zi, de dimineaţă, Ana mătură curtea şi umplu doi saci de plastic cu rumeguş. Pe la 11 a avut o stare de nelinişte... Se gândea că era posibil să fi răcit în magazie. Transpirase şi stătuse cam mult în curent. 

Femeia a intrat în casă, a luat o aspirină, a pornit laptopul să asculte Radio România Actualităţi online, s-a acoperit cu o pătură. La un moment dat, n-a mai auzit nimic. Aţipise. 

Când s-a trezit, nu se simţea bine. A mâncat câteva fructe, era foarte cald. Nu a mai mers să adune rumeguşul rămas. A oprit laptopul şi a rămas să mediteze în liniştea şi răcoarea camerei. Oricum, în starea în care era, orice mişcare o deranja.

Câteva tunete au trezit-o din meditaţie. Fereastra camerei în care se odihnea dădea spre sud. Nu vedea nici un nor.

A ieşit. Pe partea de sud, cerul era senin, dar în rest era negru. A făcut câteva fotografii şi a fugit la barometru. Presiunea atmosferică era la limita de vreme bună.

A dus un sac cu rumeguş. Când a revenit după al doilea, vântul a început să sufle cu putere. Se îndoiau şi se răsuceau pomii. Ana a alergat să închidă ferestrele şi să adune ceea ce se putea uda de prin curte. 

Trenul a sosit cu întârziere. Ana şi-a spus că a trecut puţin peste ora 3. A acoperit cu un sac de plastic roaba în care se afla rumeguşul cernut şi a fugit în casă. 

A început să picure şi de afară se auzea un zgomot neobişnuit. Fiind descărcări electrice, Ana s-a gândit că e mai bine să scoată din priză laptopul. Când s-a aplecat, o bucăţică de grindină, cât un bob de mazăre, a căzut pe covor. Fusese atât de concentrată să strângă lucrurile din curte că nici nu observase grindina. 

Privi pe geam. Poaia cu grindină de dimensiuni mici răpăia pe frunzele pomilor şi plantelor pe care ea le îngrijea cu pasiune. A făcut câteva fotografii prin fereastră. Curtea era plină de boabe de grindină cât mazărea. Apa de ploaie ducea frunze, crengi, mere mici căzute în timpul furtunii, piersici verzi... Toată nebunia a durat mai puţin de o jumătate de oră.

Ana a ieşit să vadă urmările ploii. Încă mai erau boabe de grindină netopite. Pe cimentul din curte erau fragmente de frunze, în special de viţă de vie. Erau şi câţiva ciorchini rupţi. În mişcarea spre poartă, apa a deplasat aşchiile care rămăseseră pe ciment. Ici, colo, câteva piersici necoapte rămăseseră nemişcate. Sub mărul de vară era ceva mai colorat. Au căzut, antrenate de vânt sau ploaie, multe mere. Unele de spărseseră în momentul în care s-au lovit de trotuar. Altele fuseseră deplasate de apa care se scurgea spre poartă. Cele mai mari au rămas pe loc, oprind crenguţe şi frunze.

Femeia ieşi în stradă. Nu era nici o vecină cu care să vorbească. Pe mijlocul străzii cândva asfaltată şi îngrijită, curgea apă. De când se oprise ploaia, debitul apei se micşorase. Ana voia să vadă râul. Era destul de mare. Apa căra peturi, bucăţi de lemn, cutii, ambalaje..., ca de cele mai multe ori când ploua. Nu era tulbure cum fusese în urmă cu ceva vreme.

În mai puţin de o oră, cerul s-a degajat, iar soarele ardea. Rumeguşul nu mai putea fi depozitat. Trebuia să se usuce şi abia după aceea să fie dus în magazie.

- Mircea, eu merg să văd ce au fotografiat tinerii. Nu pot să adun rumeguşul.
- Bine, Ană! Eu mă uit la televizor, să văd cum a fost pe la alţii.

Ana intră în casă şi porni laptopul. Era curioasă să vadă ce fotografii au postat prietenii ei din oraş. Cea mai interesantă fotografie a fost făcută de un băiat care locuia le bloc. „Prinsese” un fulger. Celelalte fotografii era comparabile cu ale ei. 

În acea seară nu a mai ieşit la poartă. Facebook-ul din stradă, aşa numeau vecinele adunările lor de la poartă, funcţiona în special dimineaţa. Până atunci, toată lumea aduna informaţii de la televizor, de pe internet sau vorbind cu rude şi prieteni. 

Ana vedea partea bună a ploii. Grădina ei se înviorase. Va face ordine în dimineaţa următoare!