miercuri, 5 februarie 2014

Remarcă întârziată



Andrei avea de despicat nişte buşteni de salcâm pe care îi primise de la o rudă de la ţară, care avea pădure. Unchiul lui, Nae, care nu prea avea de lucru la fabrică, a venit să-l ajute.
Cei doi au muncit mai bine de o oră. Erau deja obosiţi, mutau penele, dădeau pe rând cu barosul. Nae gâfâia, făcea câte o pauză de o ţigară, bea câte un păhărel de ţuică şi, în timp ce fuma, se lăuda cu câte o ispravă din tinereţe.
În acest timp, mătuşa Maria îşi făcea de lucru prin bucătărie. Nu avea stare, ca de obicei. Profita de faptul că sora ei era la fabrică.. Maria spunea că e harnică, dar muta obiectele de colo, colo. După ce pleca, sora ei trebuia să caute mult timp după câte un obiect pe care Maria îl punea bine.
La un moment dat, o pană sare din trunchiul pe care îl despicau bărbaţii şi nu are unde să cadă decât în capul unchiului. Acesta pune mâna pe cap, îşi pipăie locul dureros, se aşează şi, pe moment, nu poate spune nici un cuvânt. Andrei sare să vadă cât de gravă e rana. Mătuşa vine în fugă: „Am uitat să vă spun să fiţi atenţi!”
Nae şopteşte: „Apă, apă…” Andrei îi aduce un pahar. După ce bea, unchiul începe să râdă: „Ce noroc pe mine! Am crăpat atâţia butuci, dar nu mi s-a mai întâmplat una ca asta. Am avut noroc! Vedeţi, nici nu curge sânge. E numai un cucui.”
Toţi cei prezenţi se liniştesc, zâmbesc şi apoi, Andrei repetă: „Am uitat să vă spun să fiţi atenţi!” De parcă ceea ce s-a întâmplat s-a datorat lipsei atenţionării mătuşii.
După un timp, Nae propune să termine operaţiunea pentru care se afla acolo. Din când în când, priveşte cu coada ochiului spre bucătărie, îi face lui Andrei un semn cu capul şi şopteşte: „Am uitat să vă spun să fiţi atenţi!”

Pălăriile



            Într-o zi, Nelu intră în casă. Văzându-l, soţia lui izbucni în hohote. Bărbatul era nedumerit.
- De ce râzi cu aşa poftă?
- Cum să nu râd? Eşti îmbrăcat sport şi ai pălărie neagră de fetru. Ţi se pare că se potrivesc?
- Nu mi-am găsit căciuliţa şi e frig. Cum era să plec fără ceva pe cap?
- Ştii, văzându-ţi pălăria, mi-am amintit o întâmplare care a avut loc, cu mulţi ani în urmă, într-un magazin de pălării. Eram cu tata şi cu fratele meu. Ei au probat  pălării şi eu, plictisindu-mă, am luat de pe un raft o pălărie roşie cu boruri mari şi mi-am aşezat-o pe cap. Când m-am apropiat de oglindă, tata m-a întrebat dacă îmi place pălăria. Am răspuns că am vrut doar să văd cum arăt cu ea.
- Măcar ţi-a plăcut?
- Nu în mod special. Nu cred că m-aş fi simţit bine ştiind că îmi micşorează unghiul de vedere. Apoi, aerul misterios despre care citisem că dă purtarea unei astfel de pălării nu mi se potrivea. Eu aveam o fire deschisă, comunicativă. Aşa că, am schimbat pălăria. Până s-au hotărât bărbaţii ce să cumpere, am luat o pălărie mică, bordo şi m-am uitat în oglindă. Parcă era mai practică. Tata a vrut să mi-o cumpere. Am refuzat, spunând că pardesiul meu e bleumarin şi nu pot purta prea multe culori în acelaşi timp. Îmi plăcea roşu, iar fularul şi poşeta mea erau roşii.
- Nu te puteai hotărî.
- Aşa era. Tata ar fi vrut să îmi cumpere ceva. Am probat o bască bleumarin, dar prea semăna cu cea pe care o purtam în timpul liceului. Nu era interesantă.
- Şi nu ţi-a cumpărat nimic.
- Mama mi-a povestit, după câţiva ani, că tata a fost foarte necăjit că n-am fost de acord să-mi ia o pălărie. Lui îi plăcea cum îmi venea pălăria aceea în stil vânătoresc, dar eu n-am fost de acord cu achiziţionarea ei. Tata i-a spus mamei că regretă că nu a fost hotărât. Trebuia să cumpere ceea ce îi plăcea lui şi să mi-o dea cadou. Mama i-a dat dreptate. Şi, dacă mă gândesc, poate aş fi acceptat, chiar dacă era bordo. Cu siguranţă, maro sau kaki nu mi-ar fi cumpărat tata.
- Ai rămas fără pălărie şi mai râzi de mine?
- Nu de tine râd, ci de combinaţia trening, pantofi sport şi pălărie neagră, de intelectual.
Nelu a plecat să-l plimbe pe Spic, câinele lor ciobănesc german, în timp ce soţia lui a luat un album cu fotografii. I s-a făcut dor de copilărie.