joi, 28 februarie 2008

Întâmplare

Voiai să îţi povestesc o întâmplare din tinereţe. Ascultă!

Pe strada noastră, locuia o familie cu mulţi copii. Ocupau trei camere dintr-o casă naţionalizată. La stradă erau dormitoarele, iar camera cu ferestrele spre curte era folosită drept bucătărie. Când s-au mutat, tatăl le-a spus că nu e frumos ca toţi trecătorii să-i vadă pe cei mici murdari cu magiun sau zacuscă.

După o furtună izbucnită pe neaşteptate, balamaua unei ferestre s-a rupt. Şi sticla trebuia înlocuită. Ca să nu o fure cineva peste noapte, tatăl a luat rama fără sticlă şi a bătut două cuie în cealaltă. Până când putea să pună sticla, trebuia să mai aştepte. Nu aveau atunci bani pentru reparaţii.

În apropiere, locuia Tudor, un băiat cu doi ani mai în vârstă decât Ileana, cea mai mare dintre fetele vecinului. O admira pe Ileana şi, cum aceasta nu-i prea dădea atenţie, băiatul încercă să-i facă o surpriză. Rupse un trandafir roşu din grădină şi-l puse, pe furiş, în geamul defect al vecinilor. Apoi, se opri la câţiva metri mai departe. Să-l ţină de vorbă pe un coleg de clasă.

Ileana, observă trandafirul. Nu ştia ce să facă. Să-l ia? Să lase impresia că nu a observat?

După o vreme, găsi un motiv să iasă în stradă şi să ia floarea. O ascunse sub jachetă şi intră în casă. Luă un pahar şi turnă puţină apă, puse trandafirul în apă şi aşeză paharul pe pervazul ferestrei, în dreptul geamului spart. Apoi, trase jaluzelele, ascunzând paharul. Dar, cine trecea pe stradă îl vedea.

A doua zi, în timp ce trecea spre şcoală, Tudor aşeză în acelaşi loc un trandafir alb.

Aduse şi al treilea trandafir. În acea zi, Ileana îl opri în curtea şcolii:

- La ce oră pleci acasă?


- La două.

- Şi eu. Aşteaptă-mă! Mergem împreună. Avem acelaşi drum.

Câteva săptămâni, cei doi mergeau împreună la şcoală şi se întorceau de multe ori împreună. Uneori, jucau fotbal cu toţi copiii de pe stradă. Alteori vorbeau despre lecţii, cărţi citite, filme, muzică.

Ce a urmat? Cei doi au rămas vecini şi colegi. Tudor nu spera să ajungă decât funcţionar la vreo instituţie din oraş. Nu avea rezultate foarte bune la învăţătură. Poate doar la muzică. Era unul dintre soliştii vocali ai şcolii. Ileana participa la olimpiada de limba română, mergea în excursii prin ţară, colabora la revistele de literatură. Dar nici părinţii lor nu vedeau cu ochi buni prietenia tinerilor.

A rămas povestea trandafirilor lăsaţi în geamul de la stradă.


Merem la dórmitor!

În 1959 eram la Vasile Roaită, la bunici. Cu mama şi fraţii mei mai mici. Mai târziu am aflat de ce nu a venit şi tata cu noi.

Într-o zi, în timp ce ne jucam cu scoicile culese de pe plajă, l-am zărit pe tata la poartă. Am alergat să-l primim cum se cuvine. I-am spus că ne era dor de el şi că ne bucurăm că suntem împreună.

Tata ne-a spus că nu stă mult, că este cu un grup de elevi care fac un circuit. Apoi ne-a spus pe unde au trecut şi ce au văzut.

Tata a rămas cu noi două zile şi apoi a plecat cu elevii de liceu cu care venise.( Atunci era pedagog.) Dar, cu excursioniştii, a plecat şi mama. A revenit după câteva zile. Voia să vadă Bucureştiul.

La bunicii din partea mamei rămâneam cel puţin o lună. Plecam acasă bronzaţi şi odihniţi, informaţi şi cultivaţi. Nu că acasă nu ne-am fi cultivat, dar la Vasile Roaită puteam merge la un spectacol de operetă, la spectacole de balet. Nu era interesant să mergem la spectacole de revistă, iar muzica populară ne plăcea să o ascultăm la un aparat de radio nou pe care îl cumpărase bunicul. Ascultam şi cântam tot ce auzeam la radio, dădeam spectacole doar pentru bunicii noştri care erau foarte încântaţi de talentul nepoţilor.

Dar, în acel an, ne bucuram că plecăm la Vişeu. Aşteptam cu nerăbdare să ne povestească tata cum a fost în excursie, să vedem poze şi vederi.

Tata a avut răbdare cu noi. Am povestit mult. Avea darul de a ne ţine atenţi. Îşi presăra povestea cu momente vesele, glume, explicaţii…

Ţin minte că ne-a spus că i-a plimbat pe elevi prin tot Bucureştiul şi apoi i-a întrebat: „Unde vreţi să vă mai duc?”. Marika, obosită, pe un ton plângăreţ a spus: „ Merem la dórmitor…” Toţi cei de faţă au început să râdă şi, de atunci, o tachinau spunându-i „Merem la dórmitor”.

***

După mulţi ani, am cunoscut-o pe Marika. La nunta fratelui meu.

- Mioara, îţi aminteşti cât v-a amuzat expresia "Merem la dórmitor"? Marika e soacra mică.

Hoţul

Rita, pisica noastră tărcată, apăru într-o zi cu un pisoi. Înainte să spun ceva, fetele mă rugară: „Nu ne certa! E singurul pui al Ritei. Să-l păstrăm!” Le-am făcut pe plac.

Fetele îi puseră pisoiului numele Rino, varianta românească a eroului interpretat de Lorenzo Lamas în serialul RENEGATUL.

Când s-a terminat vacanţa, fetele au plecat la şcoală, la Cluj. Rino a rămas în grija mea. Mă urma peste tot. Mi se căţăra în spate, mă prindea cu dinţii de papuci, îmi fura ghemul din care tricotam… Într-o zi, mi-a rupt un ciorap. Atunci, m-am supărat, l-am certat şi l-am lovit pe lăbuţe.

A venit iarna. Rino avea voie să umble prin toate camerele. Rita nu intra decât în bucătărie. Mânca şi ieşea. Dormea, împreună cu puiul ei, în fânul din podul magaziei.

Într-o seară, soţul meu îmi spuse : „Dă-l afară pe Gheorghe! E noapte.” Uitându-mă la pisoi, am spus: „Gheorghe, hai afară!”. Pisoiul nu s-a mişcat. Am insistat: „Gigi, hai să mergem!” . Atunci, pisoiul se întinse, coborî de pe fotoliu şi se îndreptă spre uşă. Râzând, i-am spus: „Acesta e numele tău: Gigi. Ţi l-ai ales singur.”. Gigi reacţiona la sunetul i.

Rita auzea din ce în ce mai rău. Nu mai mânca. Nu voia să iasă din casă. Într-o dimineaţă nu a mai apărut. Am căutat-o, i-am întrebat pe vecini… Acum doarme în grădină, sub un măr bătrân.

Rămas singur, Gigi era răsfăţatul tuturor. Copiii vecinilor îl chemau la gard, îi dădeau dulciuri…

Într-o dimineaţă, am intrat în bucătărie, mi-am spălat o roşie, mi-am tăiat pâine şi, când să mănânc, am auzit soneria. M-am dus să văd cine e şi ce vrea. Când am revenit de la poartă, roşia nu mai era pe masă. Mă uit sub masă. Gigi furase roşia şi mânca din ea.

Nu mă puteam hotărî… Să râd sau să-l pedepsesc pe hoţ? L-am certat, dar i-am lăsat roşia.

Pasiune

Ajunse acasă după ora două. Era obosită, flămândă… Încercă să-şi imagineze ce bunătăţi a gătit mama…

N-a închis bine uşa că a zărit pe măsuţa din hol ultimul număr al Gazetei Matematice. În acea clipă, uită de foame, de oboseală, de compunerea pe care trebuia să o facă pentru a doua zi.

Îşi aruncă mapa pe scaun şi aproape tremurând de emoţie, deschise revista. Numele ei era la rubrica rezolvitorilor. Bucuroasă, făcu câţiva paşi de dans după o muzică interioară. Sora ei zâmbea…

Ştia că nu e bine ce face, dar nu se putea stăpâni. Îşi luă farfuria cu mâncare, un teanc de foi nescrise rupte din caietul vechi, un creion şi se aşeză la masă, în bucătărie. În timp ce mânca, răsfoia revista. Punând farfuria la spălat, zise: „Să nu mă deranjaţi, dacă se poate!” Sora ei se duse în dormitor, iar Maria începu să scrie. Reduse volumul difuzorului. Aşa lucra, trăgând cu urechea la ştiri şi ascultând muzică. Muzica ritmată o stimula.

Seara, mama şi fratele Mariei s-au întors de la şcoală. Maria era încă la masa din bucătărie. Îşi adună foile scrise şi se aşeză în fotoliul din hol. Scria pe genunchi. Era atât de absorbită de problema la care lucra, încât nu mai auzea nimic. Ajunsese la a treia foaie şi problema nu era rezolvată.

- Marioaro, vino la masă!, auzi.

- Imediat! Mai am puţin şi termin problema.

Mama nu insistă. Ştia că nu era bine să o deranjeze pe Maria când lucrează.

După un timp, Maria strigă: „Am reuşit!” şi aruncă foile. Mama veni în hol şi se miră văzând foi peste tot.

- Ai terminat?

- Asta chiar a fost o problemă interesantă!

- Poţi să-ţi refaci calculele?

- Fii liniştită! Mănânc şi redactez toate problemele. Ştiu ce trebuie să iau de pe foi. Mă descurc!

După ce mâncară, Maria se aşeză la masa pe care îşi scria temele. Refăcu rezolvările, numără probleme rezolvate şi îşi zise: „Să-mi fac repede compunerea. Apoi, dacă nu e prea târziu, mai rezolv o problemă.”

vineri, 22 februarie 2008

Cum am învăţat poezia “Sergentul”

Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.

Atunci, tata a început să recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel şi sergent.

Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea „glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / şi crucea « Sfântul Gheorghe» , ş-a « României Stea ». “. Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai departe.

După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.

Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.

Nu de mult, am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii.

O zi neobişnuită


Anul 1967. Mijlocul lunii mai. Vineri. Zi de târg.


În mapa Mariei, era un pacheţel pregătit din timp. Ieşi de la şcoală şi merse la piaţă. Acolo, o întâlni pe profesoara ei de desen.

- Ce faci aici?

- Duc la remaiat nişte ciorapi.

O doamnă înaltă, sobră, întoarse capul şi o privi pe Maria.

­- În acest orăşel, cineva remaiază…?

- Da, spuse Maria. O cunoştinţă a mamei mele.

Profesoara interveni. Îi spuse doamnei Florea că Maria este fiica directorului Şcolii Ajutătoare şi că mama Mariei este învăţătoare.

- Te superi dacă te rog s-o întrebi pe doamna care îţi remaiază dacă poate să-mi lucreze şi mie? - întreabă doamna Florea.

- Cum să mă supăr? o întreb.

În câteva minute, Maria reveni.

- Ilonka neni e de acord să vă servească, spuse Maria, apropiindu-se de cele două doamne.

- Poţi să vii la mine să-ţi dau pachetul?

- Bineînţeles. Nu mă grăbesc. E abia unu şi jumătate.

Maria o însoţi pe doamna Florea în apartamentul ei de la etajul al doilea din cel mai nou bloc. Doamna Florea o invită pe Maria să şeadă, iar ea se duse în dormitor.

Era cald. Uşa dinspre balcon era deschisă. După ce privi tablourile, dantela de pe masă şi bibelourile, Maria ieşi în balcon. De acolo, se vedea curtea Comisariatului militar. În curte, mulţi tineri gălăgioşi. Căută un chip cunoscut.

Doamna Florea o găsi pe Maria în balcon:

- Cunoşti pe cineva?

- Un prieten pleacă astăzi în armată. Nu l-am văzut.

- Dacă vrei, îi pot spune soţului meu să-l lase să vorbească cu tine.

Văzând chipul mirat al Mariei, zise:

- Soţul meu e maior.

Maria înţelese.

- Nu ştie că sunt aici. N-am vorbit cu el de mult timp.

- Vino la ora şase şi am să-ţi spun ce trebuie să faci!

- Voi fi punctuală!

La şase seara, Maria sună la uşa apartamentului familiei Florea. Îi deschide doamna. Era veselă.

- Du-te la poartă! Santinela ştie despre ce e vorba. Spune-i că-l cauţi pe prietenul tău!

- Vă mulţumesc!, spuse veselă Maria.

- Şi eu îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut!

- Bună ziua, mai zise Maria şi alergă pe scări .


La poartă, anunţă că îl caută pe Vasile.

În câteva clipe, Vasile veni. Era vizibil stânjenit. Se întreba, în gând, ce vor spune cei care îl vor vedea din nou cu Maria.

- Putem face câţiva paşi împreună. Trebuie să mă întorc la ora 19.

Maria se întreba: ,,Ce-am putea vorbi o oră?’’, iar Vasile se întreba: ,,De unde atâta curaj?’’. Ştia că Mariei nu-i pasă de ceea ce vorbeşte lumea. În fond, obţinea aproape întotdeauna ceea ce dorea.

- Ţi-am adus o poză. Luni, fotograful ne-a adus pozele pentru tablou şi sonetele. Ţi-am scris ceva pe dosul pozei, zice Maria întinzându-i un plic. Dacă vrei poţi să-mi scrii.

Se plimbară prin centru, dar se despărţiră înainte de a se încheia ora. Şi-au dat mâna, zicând:

- Armată uşoară!

- Succes la bacalaureat şi la admitere!

Frumoasa zi de mai s-a încheiat mai frumos decât şi-a imaginat Maria. O doamnă, un domn şi puţin noroc i-au arătat că şi în armată sunt oameni cu suflet.

Omul zilei

Visătoare, privea pe geam. Privea, iar gândurile ei erau un stol de vrăbii.

Se uită la ceas:

- Mă odihnesc până la patru. Apoi mă apuc de teme. O jumătate de oră pentru matematică, o oră pentru română, o oră pentru celelalte. Deci, cel târziu la şapte sunt gata. Apoi…

Tresări. Zgomot de paşi pe trotuar. Din ce în ce mai aproape. Spera să fie „Tipul”. Obrajii Ioanei ardeau.

În sfârşit, îl zări. Inima bătea în pieptul ei mai, mai să-i sară afară. Lăsă perdeaua şi fugi, ca un hoţ ,de la geam.

- De nu m-ar fi văzut!...

Abia îşi reveni şi auzi soneria. Deschise Doru, fratele ei. Întâmplător, se afla în hol. La uşa era Veronica, prietena cea mai bună a Ioanei.

Ioana, la masa de lucru, răsfoia un caiet.

- Te-ai şi apucat de teme?

- Nu încă, dar, dacă tot ai venit, hai să facem împreună problema pentru mâine!

- Las-o-ncolo de problemă! Mai este timp!

- Atunci ce-ai vrea să facem?

- Să discutăm.

- Ai un subiect interesant?

- Da.

Veronica îi povesti Ioanei că, în urmă cu câteva minute, la colţul străzii, povestea cu Nicu. Pe lângă ei, a trecut băiatul pe care i-l arătase Ioana. Îl întrebă, ca-ntr-o doară pe Nicu: „ Cine o fi tipu’ ăsta ?”. Nicu s-a făcut foc. De supărare, i-a promis ca aranjează, chiar deseară, o întâlnire cu tipul.

- Aşa că, am rămas înţeleşi să treacă pe la mine la ora şapte. Venim apoi să te luăm la plimbare.

- Bine. Atunci, să facem problema şi să terminăm lecţiile ca să putem fi punctuale!


- La treabă!

Fetele rezolvară problema, învăţară la celelalte materii şi făcură planul pentru tema de la limba romană. Apoi, Veronica plecă.

La ora şapte, Nicu sună la uşa Veronicăi. Aceasta îşi îmbrăcă repede pardesiul şi ieşi. Nicu i-l prezentă pe Mircea. Discutând se apropiară de casa prietenei lor.

Ioana era cu Doru. Numai aşa obţinuse permisiunea de a pleca la plimbare.

Cei doi se alăturară primului grup şi, discutând verzi şi uscate, se îndreptară spre parc.

Nu mică le-a fost mirarea când se întâlniră cu profesoara lor de matematică. După ce se îndepărtară, Veronica şopti:

- Cine răspunde mâine?

Tinerii se plimbară până la ora opt, apoi, pretextând ca e un film bun la televizor, Veronica le ceru s-o conducă acasă. Nicu se încinse într-o dezbatere cu Doru. Ioana îşi văzu astfel îndeplinită dorinţa de a discuta cu Mircea.

După ce susţinuse examen de admitere şi reuşise. Mircea a primit ordinul de încorporare. Din septembrie, era soldat T.R.- ist la Bistriţa.

Ioana se pregătea pentru admitere la Fizică. Mai erau două luni până la bacalaureat.

- Ai să-mi scrii? – întrebă Ioana când ajunseră în faţa porţii.

- Da. Numai că…

- Ce te împiedică?, izbucni Ioana.

- Nu-ţi ştiu numele de familie.

- Asta era? Brad, spuse Ioana.

- Bradul e copacul meu preferat.

- Adresa o ştii…

- Staţi cu două case mai jos ca mătuşa mea. Deci, aveţi numărul şapte.

- Chiar pleci dimineaţă?

- Trebuie sa fiu la Bistriţa mâine la amiază.

- Atunci, aştept scrisoarea!

A doua zi. Dimineaţa la ora opt. Profesoara de matematică intră în clasă. Cu o privire severă, o invită pe Ioana la tablă. Fata era pregătită: ştia lecţia, îşi rezolvase tema, rezolvase şi problemele suplimentare…

Profesoara zâmbi. Le spuse elevilor:

- Aseară, când mă întorceam de la o şedinţă, m-am întâlnit cu Ioana. Nu era singură. Se plimba. Ca de obicei, a răspuns foarte bine. Este un bun exemplu pentru voi.

Ioana roşi, dar, în sinea ei, era mândră că devenise eroina zilei. De la Nicu, colegii ei aflaseră ce se întâmplase în seara precedentă.

Dondonel

Într-o dimineaţă, bunica intră în camera în care dormeam şi ne „porunceşte”:

- Deşteptarea! Mergem în vizită la tanti Iulia.

Ne trezim, ne frecăm somnoroase la ochi. Apoi, ne ridicăm fără să comentăm şi mergem în curte, la cişmea, să ne spălăm. Găsim pe masă ceaiul, brânza telemea şi pâine proaspătă.

- Mai repede, somnoroaselor! Nu prindem nici cursa de 10.

„De n-am prinde-o…”, îmi spuneam în gând. Nu-mi plăcea să merg cu autobuzul, mai ales dimineaţa. Dar, ca orice nepoată cuminte, n-am comentat.

Ne-am îmbrăcat cum ne-a sfătuit mama şi, cu inima strânsă, am plecat la autobuz.

În zilele noroase, autobuzele circulau pline. Turiştii, sezoniştii - cum le spuneau localnicii, nu mergeau la plajă. Vizitau litoralul.

Drumul a durat aproape o oră. Numai noi ştiam cât de rău ne era! Dar am fost cuminţi. Tata ne spunea să cântăm, că ne vom simţi mai bine. Şi aşa am făcut. Dar cântam încetişor.

Cine se bucura mai tare când am coborât din autobusul ticsit? Am luat-o la goană. Voiam să recuperăm timpul pierdut. Bunica ne striga, noi ne prefăceam că nu o auzim. După ce am dat câteva ture unui rond de flori, am revenit cuminţi lângă ea.

- De aici, mergem pe jos!, spun, pe un ton plângăreţ. E mai bine decât în autobuz.

Am mers pe jos. Nu ne-am plâns că e departe. Şi de la vechea gară a Constanţei până în centru era ceva drum…

Am ajuns la o poarta de lemn pe care scria CÂINE RĂU. M-au trecut fiorii. Mama ne-a liniştit.

- E bine să ştie lumea că aici e un câine. Altfel, intră oricine.

Bunica a apăsat butonul soneriei. Un lătrat scurt a anunţat intenţia noastră. Auzim:

- Imediat, imediat!

Tanti Iulia ne deschide poarta. Un cocker se strecoară printre noi. Noi ne retragem cu teamă, dar tanti Iulia ne spune: „Dondonel cunoaşte oamenii”.

Asistăm apoi la bucuria revederii. Pupături, laude: „Ce frumoasă te-ai făcut, Marioaro! Sunt fetele tale?Ce drăguţe sunt! Tu ce mai faci, Alexandrino? Ce face Costică?...” Aşteptăm în linişte, nu fără a ne trimite priviri pline de subînţelesuri. Era mai interesant căţelul. Încă nu aveam curaj să ne apropiem de el.

Am primit aprobarea să ne jucăm cu pistruiatul Dondonel şi doamnele au intrat in casă. Nu se văzuseră de mult.

Am descoperit o casă ciudată. Camerele erau aşezate ca vagoanele unui tren. Se trecea din una în cealaltă. La stradă, bucătăria. Camera din mijloc avea trei uşi. Una dădea spre curte. Acolo, pe prag ne-am aşezat şi-l mângâiam pe Dondonel. Tanti Iulia ne asigurase că are un căţel curat, fără purici. Vorbeam cu el, când, de la balconul blocului construit pe fosta grădină a rudelor noastre, nişte copii îl strigau pe cockerul bătrân care, de lene şi de cald, se lungise lângă treaptă.

Dondonel sări în picioare, uitând de noi, şi se repezi la gard. Apucă grăbit biscuiţii aruncaţi de copii. Apoi, luă o bomboană. Ne uitam una la cealaltă şi râdeam. Nu mai văzuserăm câini care să mănânce bomboane.


Dacă am văzut că Dondonel nu ne dă atenţie, am intrat în casă. Tanti Iulia ne-a servit cu şerbet şi apă rece. Doamnele beau cafele. Era obiceiul casei.

Am mulţumit şi am ieşit să vedem ce mai face câinele. Moţăia pe treaptă. Am început să râdem: „Câine rău. Mănâncă bomboane”.

După un timp, suntem chemate.

Pupături, promisiuni… Şi plecăm vesele.

Surpriza

Dirigintele clasei a VI-a C s-a schimbat. În prima recreaţie, fetele s-au adunat într-un colţ al clasei:

- Păcat că a plecat domnul diriginte!

- Lăsaţi, fetelor că ne acomodăm noi şi cu doamna Furnică! Cred că e foarte bună.

- Dar nu mai putem face cerc de gimnastică.

- Nu-i nimic! Vom face o echipă de dansuri de care să nu ştie nimeni. Va fi o echipă a fetelor.

- Şi nu-i spunem doamnei diriginte?

- Nu-i spunem nimic. Deocamdată.

- Vorbesc eu şi cu celelalte, se oferi Ileana. Le conving eu!

După ore, prima repetiţie.

- Greu au mai plecat băieţii ăştia!

- Ce curioşi sunt!

- N-au vrut să creadă că rămânem să facem ordine.

- Gata, fetelor! Astăzi, Ibolya şi Mony ne vor învăţa un dans maghiar. Data viitoare vom repeta şi haţegana.

Fetele rămâneau de două ori pe săptămână şi repetau. În echipă erau opt.

- Ce-ar fi s-o invităm pe doamna dirigintă?

- Mâine îi spun eu! sări Ioana, o fată neastâmpărată.

- Lăsaţi-o pe Ileana! Ea e şefa clasei!

- Bine, să o invite Ileana,ziseră şi celelalte.

După ce văzu programul fetelor, diriginta le spuse:

- De ce nu mi-aţi spus de la început?

- Am vrut să fie o surpriză!

- E o surpriză plăcută! Nu ştiam că sunteţi atât de pricepute. Vom participa şi noi la spectacolul de la sfârşitul semestrului. Pentru aceasta trebuie să ne pregătim. Am s-o rog pe doamna Sârbu, pedagoga, să vă ajute puţin. Se pricepe mai bine ca mine. Vreţi s-o rugăm?

- Vrem, vrem!, strigară fetele în cor.

- Vom face repetiţie în fiecare vineri. Bine, fetelor?

- Foarte bine! Foarte bine!

Era târziu şi fetele se grăbiră să plece acasă. Pe drum, făceau planuri, visau la cariera lor artistică.

O persoană importantă

Lume multă… Muzică…Mirii vin însoţiţi de părinţi, prieteni şi fiul lor, Dănuţ, care, cu câteva zile înainte , împlinise trei ani. Toţi vorbesc, toţi glumesc…

Primarul se lasă aşteptat. Emoţia este sporită de secretara care face ordine între dosarele de pe birou.

La sosirea primarului, se face linişte. Nici copilul nu zice nimic. Trece la locul lui: între mama şi tata.

Ceremonialul e scurt. După ce le reaminteşte ce îndatoriri au, primarul îi felicită pe miri, strângându-le călduros mâinile. Cei de faţă privesc emoţionaţi. Părinţii lăcrimează, tinerii aşteaptă…

Dănuţ întinde mâna. Primarul, sobru până atunci, zâmbeşte şi-i strânge cu putere mânuţa. Liniştea se sparge ca un ţurţure.

Atmosfera s-a înviorat. Urmează felicitări, urări… Se imortalizează pe peliculă evenimentul.

Dănuţ este prezent peste tot. Jubilează. Cu el, primarul nu dăduse mâna din obligaţie…

duminică, 17 februarie 2008

O faptă bună

Mergând de-a buşilea, Pia ajunse lângă bibliotecă. Se prinse cu o mână de cheia uitată în broască şi, ridicându-se anevoie, se văzu în faţa raftului cu cărţi. Întinse mâna să prindă una, dar descoperi că are în mână o piesă de la jocul de construcţii al fratelui său. Vru s-o arunce, dar se răzgândi. Băgă piesa în gură. Legănându-se, dar nelăsând cheia, începu să tragă cărţile din bibliotecă.

Valentin o urmări un timp şi, abia stăpânindu-şi râsul, se retrase în linişte. Merse la bucătărie:

- Mamă, hai s-o vezi pe Pia!

- Lasă-mă că am de lucru!

- Vino numai puţin, o rugă Valentin.

Mama îl urmă. Se opriră în uşă. Simţindu-i parcă, Pia se întoarse şi-i zări. Ochii ei mari, albaştri trădau emoţie. Aştepta.

Cel care tulbură liniştea fu Valentin:

- Ce faci, Pia?

Fetiţa începu să râdă. Bucăţica de lemn, udă, căzu peste grămada de cărţi. Dezechilibrându-se, Pia dădu drumul cheii şi căzu rostogolindu-se.

- Mămico, n-o certa pe Pia! E foarte drăguţă! Lasă că aşez eu cărţile la loc! Pia, aşa-i că tu mă ajuţi?

Drept răspuns, Pia, micuţa care abia cu o zi înainte împlinise un an, zâmbi cu gura-i ştirbă. Mama plecă la bucătărie.

- Pia, dă-mi câte o carte şi eu o pun la loc!

Pia îl asculta şi-l ajuta pe Valentin, întinzându-i din când în când câte o carte.

Când Valentin consideră că treaba a fost dusă la bun sfârşit, o luă pe Pia de o mânuţă şi, ajutând-o să păşească, se duseră la mama.

- Mămico, noi doi am făcut o faptă bună.

Nepoatele

În luna august, erau la Eforie-Sud. Bunicii lor îşi construiseră o casă şi, împreună cu mama lor, s-au dus s-o vadă.

Era o casă mare, cu două camere, bucătărie, cămară şi verandă. După ce mai economiseau bani, bunicii voiau s-o modifice, să-i alipească o sală sau două de baie şi încă două camere. Intenţionau să închirieze camerele, pe timpul sezonului estival, iar banii câştigaţi să îi folosească pentru încălzire, pentru reparaţii…
Bunicii dormeau în bucătărie, iar fetelor le aranjaseră două paturi în ceea ce ar fi trebuit să fie cămara. Casa nu era încă terminată.

Fratele mamei lor era abonat la cantina Trustului de construcţii la care lucra. Uneori, bunica le trimitea pe nepoate să aducă mâncarea cu un sufertaş.

Într-o zi, cele două fete au plecat după mâncare. La întoarcere, au scurtat drumul trecând prin terenul plin de bolovani şi buruieni pe care unchiul lor îl cumpărase cu scopul de a-şi ridica o casă. Mergeau povestind, râzând de ceea ce văzuseră pe drum. Duceau, pe rând, sufertaşul cu mâncare.

- Ai văzut-o pe tanti aceea grasă? Ce rochie avea!

- Dar pe fetiţa aceea care urla că nu-i dădea fratele ei jucăria?

- Şi ce pălărie avea blonda aceea slabă…

La un moment dat, Nina s-a împiedicat şi a căzut. Sufertaşul a urmat o traiectorie ciudată şi apoi a aterizat.

Nu ştiau ce să facă. Să râdă?... Să plângă?... Bunica lor era severă şi fetele aveau emoţii la gândul că le va certa. Nici atât nu erau în stare să facă ?

S-au uitat una la cealaltă… Mioara a avut un moment de inspiraţie. A zis: „Bucătăria a fost bombardată.”. Şi a început să râdă. Nina era tristă, dar până la urmă, frecându-şi genunchiul julit, a râs şi ea.

S-au uitat cu jale la macaroanele şi sosul împrăştiate prin iarba arsă de soare. Brânzoaica putea fi recuperată. Din ciorbă n-a rămas nici o urmă. Pământul uscat a absorbit-o ca un burete.

S-au dus la bunica şi i-au spus:

- Am venit fără mâncare.

- Ştii, bunico, bucătăria a fost bombardată.

- De unde ştiţi voi expresia „Bucătăria a fost bombardat”?

- De la tăticu’, i-a spus Mioara. El ne-a povestit cum era pe front.

Bunica le-a înţeles. Nepoatele, de 7 şi 9 ani, o ajutau după puterile lor. În fond, paguba era neglijabilă.

De atunci, destul de des, treceau pe unde se vărsase sufertaşul şi „făceau observaţii “.

- Uite, Nina, aici mai este o macaroană.

- Şi aici, foaia de dafin…

Au trecut atâţia ani… Când se gândeşte la Nina, Mioara nu poate decât să zâmbească unor amintiri frumoase.

Examenul

În pragul examenului de absolvire a clasei a VII-a, Mony, Ibolya şi Maria învăţau împreună. Erau printre primele din clasă. Aveau totuşi emoţii la gândul că vor da primul examen din viaţa lor.

Săptămâna în care a avut loc examenul a fost plină de neprevăzut pentru cei mai mulţi elevi. Prima care a ieşit din sala în care se desfăşura proba la limba română a fost Maria. „Ce ţi-a venit?”, „Ce ai făcut?” se auzea din toate părţile. Maria nu mai reuşea să le răspundă tuturor.

- Pentru mine a fost uşor. Am ştiut tot ce m-a întrebat. Nu vă temeţi, dacă aţi învăţat!

- Mie tot mi-e frică!

- Şi mie.

Pe Ibolya a aşteptat-o toată clasa. Era ultima din catalog. Nici n-au apucat colegii să afle ce subiecte a avut şi uşa clasei se deschise.

- Copii, vă felicit, zise diriginta clasei. Toţi aţi răspuns bine. Acum, mergeţi acasă şi poimâine veniţi să susţineţi proba la matematică! Vă urez succes în continuare!

- Mulţumim! Strigară, în cor, copiii.

La sfârşitul săptămânii, s-au afişat rezultatele. Toţi elevii din clasa a VII-a C au fost declaraţi reuşiţi. Bucurie mare.

- Diseară organizăm o serată!

- Mă duc să vorbesc cu doamna dirigintă. Să fim noi primii care cerem sala de festivităţi.

- Du-te! Noi te aşteptăm aici.

Maria se întoarse repede. Era veselă.

- Diseară la ora şase, toţi suntem prezenţi. Venim în uniforme? Sau care cum vrea?

- Să mai venim o dată în uniforme!

- Atunci, ne-am înţeles! Eu vin înainte. Cu Mony şi Ibolya. Trebuie să aranjăm sala. I-am invitat pe toţi profesorii din şcoală. Să nu ne facem de râs în ultima zi!

Proaspeţii absolvenţi ai clasei a VII-a, ultima promoţie cu şapte clase elementare, se împrăştiară discutând aprins despre „norocul” lor la examen.

Eva

De mult nu mai purta doliu. Vecinele comentau.

- N-a trecut un an de la moartea lui Nelu, dar Eva umblă îmbrăcată în mov.

- Ce-i drept e drept. Încă arată bine.

- Tot timpul s-a îngrijit.

- Bine, dar de ce l-a uitat atât de repede pe bărbatu-său?

- Treaba ei! Mai e tânără! Parcă zicea că are mai mult ca mine cu doi ani. Şi ce? O femeie la treizeci şi şapte de ani e bătrână?

- Nu e bătrână, dar nici tânără nu-i. Are fată în clasa a zecea.

- Tăceţi, fetelor! Vine!

Într-adevăr, Eva, îmbrăcată cu o rochiţă mov, cu pantofi şi poşetă bej, se apropia de ele. Când ajunse în dreptul lor, le salută cuviincios şi le întrebă ce mai fac. Una dintre vecine o provocă:

- Ce bine îţi stă cu rochia asta! Când ai făcut-o?

- O am de mult. Mi-a luat-o Nelu înainte de accident. Sărmanul de el!

- De cât timp e mort?

- De unsprezece luni, zise Eva şi în ochii ei căprui se iviră lacrimi. Îşi scoase batista şi-şi tamponă ochii. Avu grijă să nu i se întindă rimelul.

- Bietul om, zise vecina cea mai în vârstă. Dar tu, fetiţa mamei, de ce nu porţi doliu după el?

- Tanti Maria, dacă aşa a fost să se întâmple… Îmi pare rău după el, dar mi-e urât… Tot nu-l pot aduce înapoi umblând în haine negre pe căldura asta.

- Eva, draga mea, fă cum crezi că e mai bine! Ce face Magnolia?

- Bine, mulţumesc! E la şcoală. Astăzi vine mai târziu. Eu vă las. Mă duc să fac un duş şi apoi să pregătesc masa. La revedere!

În timp ce Eva urca treptele, vecinele continuau să o aprobe sau să o combată.

Cum se face o păpuşă


Se cunoscuseră cu un an înainte. Ibolya şi Mony erau în clasa a IV-a C, clasă cu limba de predare maghiară, iar Maria era în clasa a IV-a A.


Ce bucurie pe cele trei fete când, în prima zi a anului şcolar următor, au aflat că sunt în aceeaşi clasă! Ibolya şi Mony au rugat-o pe Maria să le ajute să înveţe mai bine limba română. Maria era mai fericită decât prietenele ei.

În timpul liber, cele trei prietene se întâlneau când la una, când la cealaltă. Pentru că Maria admira codiţele prinse în funde mari ale prietenelor ei, a hotărât să-şi lase părul să crească. Era greu să-şi prindă părul, dar a trebuit să se descurce. Mama ei i-a spus că nu are timp să o pieptene. Acum, e destul de mare.

Într-o zi, Maria merse la Ibolya cu un săculeţ de pânză. O strigară şi pe Mony, care era vecină.

- Cine ghiceşte ce am aici?

- Prune, zise Mony.

- Stai să pipăi, zise Ibolya.

După ce pipăi, zise:

- Parcă e prea moale. Ce ai acolo?

- Surpriză! surâse Maria cu subînţeles. Voi aveţi păpuşi mari, frumoase, dar eu am ce nu aveţi voi.

Maria scoase din săculeţ două păpuşi care încăpeau într-un pumn.

- Eu le-am făcut.

- Cum le-ai făcut? – întrebară, într-un glas, celelalte două fete.

- Am să vă arăt. Am luat o bucată de pânză albă. Uite aşa. Am pus în mijloc puţină vată. Am legat cu aţă în jur, ca să obţin ceva care seamănă cu un cap. Apoi, am desenat ochi, nas, gură…

- Stai să-ţi aduc creioane, zise Ibolya.

- Repede, repede, zise Mony.

Ibolya veni cu creioanele şi Maria desenă repede o figură veselă pe capul viitoarei păpuşi.

- Acum, îi punem păr. Cum vreţi să fie? Blondă sau brunetă?

- Şatenă.

- Atunci, luăm aţă maro şi o tăiem bucăţi cam de zece centimetri. Şi acum, o coasem pe capul păpuşii.

- Joi de szep!, exclamă Ibolya.

- Îmi place, zise Mony.

- Acum, trebuie să-i facem corpul. Uitaţi-vă cum fac! Învârt această bucată de pânză în jurul gâtului şi apoi o leg tot cu aţă. De fapt, mai bine ar fi s-o cos.

Maria le arătă apoi cum prinde trupul de cap şi taie în partea de jos picioarele pentru viitoarea păpuşă. Ca să nu se destrame, cusu picioarele şi o „încălţă” cu sandale roşii, cusute pe cârpă.

- Acum e acum! Ce facem cu mâinile?

- Uitaţi-vă la păpuşile mele! Le-am prins mâini din beţe de chibrit, dar mă gândesc că am putea pune mâini tot din cârpă, cum sunt şi picioarele.

Era rândul Ibolyei să facă mâinile. Răsuci o bucată de cârpă, cusu cu aţă palmele şi Mony cusu mâinile de păpuşă.

- Parcă are cocoaşă păpuşa noastră! zise Maria. Dar n-o să se vadă când o îmbrăcăm.

- Îi fac eu o rochiţă, zise Mony.

- Fac şi eu o păpuşă, zise Ibolya. Mă ajuţi?

- Cu plăcere, zise bucuroasă Maria.

Erau atât de absorbite de munca lor încât nu o auziră pe mama Ibolyei cum le chema la masă.

Cornuleţe cu dulceaţă

- Copii, cornuleţele sunt gata. Eu trebuie să plec. Mâncaţi şi… fiţi cuminţi!

- Bine, mămico! răspunseră, într-un glas, cei trei.

Mama nu ieşi bine pe uşă când Nina, mezina familiei, începu s-o imite: ,,Fiţi cuminţi!”

Priviră cornuleţele şi începură să râdă. Erau mari, rumene. Abureau… Fiecare luă câte unul şi trecură la îndeletnicirile preferate.

Mioara, cea mai mare dintre fraţi, era elevă în clasa a unsprezecea. Luă ,,Nebuloasa din Andromeda” şi se cufundă în lectură.

Doru, pasionat de fizică, luă revista ,,Ştiinţă şi tehnică” şi începu s-o răsfoiască. Era elev în clasa a noua. Visa să devină inginer.

Nina avea nouă ani. Îi plăcea muzica. Muşcând din corn, apăsă clapa aparatului de radio. Încăperea fu inundată de sunete plăcute.

Soneria sună scurt. Nina ieşi să deschidă. După câteva clipe, apăru însoţită de Negrea, inginerul stagiar pe care îl cunoscuseră cu câteva săptămâni în urmă în casa vărului lor.

- Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez, zise Negrea, făcându-se roşu ca racul fiert. Îl căutam pe Puiu, dar la ei nu e nimeni acasă. Nu cumva ştiţi când se întoarce?

- Puteţi aştepta la noi, zise Mioara. Luaţi loc! L-am văzut când pleca…

Nina îi oferi musafirului un scaun, apoi îl rugă să ia un cornuleţ cu dulceaţă. Negrea se codi, dar luă un cornuleţ.

Conversaţia se înfiripa greu. Discutară despre vreme, muzică uşoară şi alte nimicuri. Nina dorea cu orice preţ să fie ospitalieră. Îl rugă pe Negrea să se mai servească, dar acesta refuza cu încăpăţânare.

- Nu s-o fi întors Puiu?

- Mă duc să văd, zise Doru.

Ieşi în curte şi văzu că la vărul lui e aprinsă lumina. Reveni şi îl anunţă pe Negrea.

- Vă rog să mă scuzaţi că v-am deranjat!

- Nu ne-aţi deranjat deloc. Mai poftiţi pe la noi, zise Doru, conducându-l.


Când reveni în cameră, le găsi pe cele două fete râzând. Nina îl imita pe Negrea: ,,Mulţumesc, nu mai servesc!”.

- De ce n-o fi vrut să mai ia un corn ? – întrebă Mioara.

- Poate erau prea mari pentru un om de statura lui.

- Poate i-a fost ruşine, zise Doru.

- Oricum, s-o rugăm pe mămica să facă, pe viitor, cornuleţe mai mici. Şi eu m-am săturat numai cu unul.

Cei trei îşi reluară activităţile, dar din când în când, îşi aruncau priviri şi zâmbete gândindu-se la cele întâmplate.