duminică, 20 septembrie 2015

A fost profesorul meu



             Din clasa a opta am învăţat limba română cu profesoară Elisabeta Gan, care fusese profesoara noastră şi în clasa a cincea. Era foarte apropiată de noi, ne explica fenomenul literar, ne dădea exemple, ne ajuta să înţelegem textele pe care se studiam. Când citea un text pe care îl dădea ca exemplu, simţeam că suntem în faţa unui actor. Vocea ei se mlădia, se schimba în funcţie de tipul textului. Era când blând, când răstit, când şoptit.
            Trecusem în clasa a unsprezecea, Elisabeta Dan a fost numită inspector şcolar, iar pe noi ne-a preluat Ion Moise.
            Noul nostru profesor era sobru, nu l-am văzut zâmbind, simţeam că e departe de noi. Cu ce ne-a cucerit? Cu modul ordonat, bine echilibrat al expunerilor pe care le prezenta la lecţii. Ascultam şi scriam de zor.
            Am rămas cu câteva aspecte de la orele de limba română din ultimul an de liceu. Când preda, profesorul se deplasa printre bănci, vorbind rar. Îmi plăceau comparaţiile şi metaforele cu care îşi completa argumentele. Eram convinsă că nu voi fi în stare niciodată să mă exprim atât de ales. Doar eram la profilul real. Ca să rămân cu ceva, notam în caiet tot ce auzeam. Reciteam notiţele cu speranţa că se va lipi ceva şi de mine.
            Aveam colegi care nu reuşeau să scrie tot şi încercau să-l întrerupă pe profesor. Le făceam semn că le dau eu caietul să completeze, dar să lase lecţia să decurgă în acest mod.
            În timpul vacanţelor, am făcut recapitularea materiei din liceu. Ascultam vrăjită un alt mod de prezentare a materiei. Ce voi face la examen? Voi răspunde cu cuvintele mele, dar măcar aveam mai multe variante de a învăţa.
            Reveneam în clasă şi, la momentul predării lecţiei noi, aveam în faţă un profesor care ne amintea de Eminescu. ( „Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte…”)
            Niciodată nu l-am văzut pe profesorul Ion Moise zâmbind, dar am acceptat acel mod de a fi. Era suficientă seriozitatea cu care îşi ţinea lecţiile.
            În anul 2010 am reuşit să public o carte căreia i-am dat titlul Printre amintiri. Cartea conţinea amintirile tatălui meu, memoriile lui, scrise la îndemnul meu şi al prietenilor mei. I-am trimis-o lui Marian Nicolae Tomi, pentru că ştiam că e interesat de carte. ( Profesorii M. N. Tomi şi Vasile Dăbală lucrau la monografia Liceului din Vişeu de Sus, iar tatăl meu fusese primul director al liceului.) Atunci, Marian Tomi mi-a trimis o carte pe care o editaseră membrii Cenaclului Andrei Mureşanu Acolo am avut ocazia să citesc primul text literat scris de Ion Moise. M-a impresionat şi m-au năpădit aceleaşi amintiri despre liceu şi modul în care l-am văzut eu pe profesor.
            Am aflat cu acel prilej că mai mulţi profesori au plecat din oraşul tinereţii noastre. Printre aceştia, şi familia Moise. 
            Ne-au rămas nişte amintiri în legătură cu aceşti profesori deosebiţi pe care, la vârsta adolescenţei i-am înţeles mai puţin, dar am vrut să furăm” puţin din harul lor de dascăli.
***

Ion Moise s-a născut la Târgu Mureş în 14 mai 1938 . A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Romană a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi a fost repartizat la Liceul Teoretic din Vişeu de Sus (1963), apoi un curs post-universitar de ziaristică la Bucureşti (1973-1974).
Este redactor la ziarul „Ecoul” din Bistriţa (1971-1974; 1975-1982), directorul Şcolii Generale din Viişoara (1974-1975), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană din Bistriţa (1982-1985) şi, din acest ultim an, redactor la „Ecoul”, apoi la „Răsunetul”.
Este membru fondator al revistei „Minerva” din Bistriţa, serie nouă, mentorul Cenaclului „George Coşbuc” din Bistriţa pe care-l coordonează peste trei decenii, redactor şef adjunct al revistei bistriţene „Mişcarea Literară”.
A debutat in 1968 în revista „Tribuna” din Cluj, cu schiţa „Soarele”, iar editorial cu romanul „Orologiul”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982. A fost membru fondator al Uniunii Jurnaliştilor din România şi membru al „International Organization of Jurnalists”, Praga, 1973. 
Romanul istoric „Ochiul dragonului”, în versiune franceză, a fost lansat la Paris.
            A colaborat la Convorbiri Literare şi a fondat ziarul „Democrat şi Liber”.
Ion Moise a editat "Martiri sub Steaua lui David"  pentru librăriile din România şi în limba engleza pentru librăriile din Londra, cu ajutorul Institutului Evreiesc din capitala Marii Britanii. A editat peste 12 romane şi nuvele.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor încă din 1968.
Ion Moise s-a stins din viaţă în data de 4 noiembrie 2012.

Profesorul de istorie




E foarte trist când pleacă dintre noi oameni pe care i-am apreciat, cărora le-am descoperit sufletul minunat, de la care am învăţat şi cărora am vrut să le semănăm! Orice am spune devine inutil. Ne vom aminti mereu cu emoţie şi cu drag de cel care ne-a sădit în suflete dragostea faţă de neam, ţară şi istoria poporului nostru.
Eram în clasa a şaptea când domnul profesor Vasile Dăbală a venit la noi în şcoală. De la primele ore ne-a cucerit cu modul în care a predat prima lecţie, o lecţie introductivă. Avea alt stil decât profesoara cu care am învăţat în anii precedenţi. La sfârşitul orei, pe tablă era o schemă pe care o completase în timp ce ne spunea ce e important să ştim despre români, care sunt evenimentele importante pe care trebuie să le cunoaştem, cum ar trebui să ne pregătim pentru examenul de absolvire. Atunci, istoria era materie de examen.
Mi-a plăcut modul în care îşi organiza lecţia, tonul vocii, modul în care vorbea despre strămoşii noştri. Îmi plăcea să ascult povestiri despre eroii neamului, dar lecţiile pe care le făcea domnul profesor au avut darul de a întări această pasiune.
La lecţiile domniei sale eram numai ochi şi urechi. Scriam tot ce trebuia, îmi făcusem un sistem de prescurtări şi notam cât puteam de mult, pentru că îmi plăceau expresiile pe care le folosea în explicaţii. Plecam cu lecţia învăţată din clasă. Era suficient să recitesc în pauza de dinainte de oră notiţele pentru a fi în stare să răspund bine la lecţie. Domnul profesor era corect, sever, când era cazul, îngăduitor când trebuia.

***

Profesorul Vasile Dăbală s-a născut la 15 mai 1932 la Petova în judeţul Maramureş. Şcoala primară o urmează la Sighet, în limba maghiară, Ardealul de Nord fiind în acei ani sub ocupaţie horthystă. În 1952 este absolvent al liceului Dragoş Vodă.
            În 1957 a fost admis la Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj pe care a absolvit-o în 1962. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Ileana Eva, absolventă a Facultăţii de Geografie. Se titularizează la Liceul Teoretic din Vişeu de Sus, unde rămân până la pensionare.
Între anii 1969 şi 1978 condus liceul din Vişeu, fiind cel mai longeviv director.
A scris multe lucrări de cercetare istorică, cele mai însemnate fiind:
– Deportarea în Uniunea Sovietică a etnicilor germani din Vişeu de Sus
– Contribuţii la cunoaşterea populaţiei germane din Maramureşul de Nord         
A redactat Monografia Liceului din Vişeu care a fost piesa de referinţă a lucrării pe care, împreună cu Marian Nicolae Tomi, a finalizat-o la Semicentenarul din 2002!
            Profesorul s-a despărţit definitiv de noi, în 23 iulie 2015.
            Îşi doarme somnul de veci în cimitirul de pe Poduri din oraşul în care şi-a împletit viaţa cu cea a cetăţenilor care l-au  admirat şi care i-au urmat sfaturile.

miercuri, 2 septembrie 2015

Paparada

  
- Mi-i foame, moşucule!
- Nu mai poţi aştepta o ţâră?
            - Nu, că mi-i tare foame!
            - Bine, tu Viorico! Îţi face moşucu’ o paparadă. Bine-o fi?
            Viorica aprobă aplecând capul şi închizând ochii.
            Bunicul înteţi focul în sobă, luă o tigaie din dulăpior şi, la lumina flăcării, puse puţin ulei în tigaie. Aşeză tigaia pe sobă şi aşteptă să se încingă uleiul.
            - Moşucule, mai stau mult aşa?
            - Mintenaş, nepoata mea dragă!
            Bunicul nu avea des ocazia să gătească, dar acum era singur cu nepoţica lui. Trebuia să se descurce!
            - Moşucule, când vine mămuca? Ai spus că nu stă mult la târg.
            - Dacă n-o zinit până amu, înseamnă că n-o putut vinde purceaua.
            - Da’ de ce nu aprinzi lămpaşu’?
            - Că l-o luat ai tăi să vadă drumu’. O plecat devreme. Ziua e mai scurtă iarna.
            - Bine, bine!
            Viorica se aşeză pe marginea patului şi îşi privea bunicul. Nu-l mai văzuse pregătind mâncare. Bunicul sparse  câteva ouă, presără puţină sare, luă o furculiţă şi bătu amestecul. Când consideră că uleiul e suficient de încins, vărsă amestecul în tigaie. Amestecă de câteva ori şi, când i se păru că paparada e gata, o răsturnă într-o farfurie.
            - Viorico, hai la masă!
            - Zin amu!
            Fetiţa era obosită. Mâncă cu poftă, cu ochii cârpiţi de somn. În câteva minute, Viorica era în pat şi dormea.  
            A doua zi, când deschise ochi, fetiţa o văzu pe mama ei.
            - Bună dimineaţa, mămucă! spuse Viorica şi sări din pat. Moşucu’ mi-o făcut asară paparadă. O fost tare bună. Voi când aţi zinit?
            - Am întârziat puţin, dar moşucu’ o spus că tu ai mâncat şi te-ai culcat, nu cu mult înainte de a veni noi. Hai, să îţi povestesc ce am făcut la târg şi să îţi dau „puiu’ târgului”!
            Fetiţa aşteptă să primească pacheţelul cu turtă dulce adusă din târg şi, în timp ce mânca, mama ei îi povesti ce au făcut cu o zi în urmă.