marți, 30 august 2016

Cartea copilăriilor

Am avut bucuria să găsesc în cutia poştală, în 25 august, o carte pe care o aşterptam cu nerăbdare: „Cartea copilăriilor”, volum coordonat de Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă.

Aveţi măi multe informaţii aici

vineri, 19 august 2016

Fragment din cartea DE MÂNĂ CU TATA, aflată în lucru


A doua zi, a venit mama Mama cu Nina să-şi viziteze rudele, dar şi să se întoarcă la Vişeu cu mine.
Ca să aibă ocupaţie, mama îi dăduse Ninei o minge şi două beţişoare. O invită apoi să cânte. Nina începu imediat să cânte: „Trandafir de la Moldova…, trandafir de la Moldova…” Am ascultat un timp, dar aşteptam să continue.
- Nina, mai departe! Te-aş iubi, dar nu-ţi ştiu vorba. – insist eu.
- Nu! Atâta! Trandafir de la Moldova…
Privesc spre mama. Ea o încuraja pe Nina şi eu eram nedumerită.
- Ascultă cu atenţie! Ce descoperi?
Ascult mai atentă.
- Nina poate să-l spună pe r!
- Ai văzut? De aceea repetă numai acest vers.
- Dar nu cântă. Recită!
- E prea mică să poată cânta.
În timp ce noi o admiram pe Nina, se apropie bunica:
- Mânca-o-ar mamaia pe ea, fată frumoasă şi deşteaptă! Cine e frumoasă?
Nina ştie că ea e frumoasă, că e pistruiată, că are buze roşii. Mă uitam la Nina şi mă amuza tenacitatea cu care continua să „cânte”. Nina era frumoasă, avea buze roşii. Eu nu aveam nici pistrui, nici buze roşii, dar eram mai mare şi bronzată, ştiam să cânt, aveam încredere în forţele mele şi asta conta cel mai mult.
În timp ce aşteptam să ni se servească borşul, am început să cânt, încetinel şi să mă acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.
- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!
Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe seama mea.
- E prea mică, mamă. Numai din clasa a doua le primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie şi să citească!
- Eu ştiu literele! spun cu hotărâre.
- Nu e suficient. Nici la grădiniţă nu ai fost.
- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!
- Le cânţi colegilor de grădiniţă? întreabă bunica.
- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor voi să le cânt. E foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Ştiu ce voi fi când voi creşte!
- Ce vei fi? mă întreabă mama.
- Cântăreaţă! De operetă.
- Să mâncăm. Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un spectacol.
Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat şi vecinii.
Nu-mi mai amintesc drumul spre Vişeu chiar dacă atunci trebuia să schimbăm trenul în Gara de Nord, Beclean pe Someş, Salva… Cred că ceilalţi călători au ajutat-o pe mama să coboare şi să urce în tren. Pe atunci lumea era politicoasă, amabilă mai săritoare, chiar cu necunoscuţii.
Îmi amintesc că am asistat, fără să vreau, la o discuţie a mamei cu prietena ei.
- Dragă Lenuş, am stat la Constanţa numai câteva zile. Nina a făcut indigestie. Cred că era prea cald. Mama mi-a spus să duc fata acasă, să nu moară pe acolo. M-am speriat şi am plecat. Ajunse acasă, Nina s-a simţit mai bine. E drept că la Constanţa îmi dăduse un medic ceva pentru ea. A doua zi, am găsit-o în grădină, şezând pe stratul cu ceapă şi mâncând pere mălăieţe pline cu noroi. Ştii tu ce fel de pere se coc pe vremea asta. Mi se înmuiaseră genunchii. Am luat-o repede pe Nina, care striga că mai vrea pere. Abia am potolit-o. Dar uite, vezi că acum e veselă, se joacă, nu mai are nimic.
Îmi amintesc şi acum că, in faţa geamului de la bucătărie creştea un păr, dar nu mi-au plăcut niciodată fructele lui. La început erau tari, se îngălbeneau, nu apucau să se îndulcească. Miezul lor se colora în maro şi se înmuia. În acea pastă moale zăceau nişte biluţe tari, grunji. În lipsa altor fructe, mâncam din ele, dar le preferam pe cele necoapte.


luni, 8 august 2016

O întâmplare ciudată


             La mijlocul lunii iulie, pe Facebook a apărut un filmuleţ. Practic, pe Valsul Nr. 2, de  Dmitri Shostakovici erau proiectate imagini din filme. Mi-a atras atenţia partea din filmul „Ghepardul”. Şi m-au năpădit amintirile.
            Mă revăd în luna octombrie a anului 1965. Părinţii mei au fost de acord să-mi sărbătoresc ziua de naştere împreună cu colegii. În seara mult aşteptată. Invitaţii mi-au adus câte o atenţie. Cum tocmai apăruse romanul „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, m-am trezit cu trei exemplare. Un singur invitat nu a venit, dar mi-a trimis „Gepardul” de rigoare.
            După câţiva ani, am luat din biblioteca părinţilor câteva cărţi, pe cele mai dragi, pe cele care aveau pentru mine o semnificaţie deosebită. Le-am mai mutat de câteva ori pe diferite rafturi ale bibliotecilor din casă… Nu mai ştiam pe unde sunt, dar eram convinsă că măcar un exemplar al cărţii este în raftul care adăpostea colecţia Biblioteca pentru toţi.
            Datorită Facebook-ului, amintirile din anii de liceu au revenit. Am căutat cartea. Am găsit-o şi am aşezat-o lângă laptop, cu intenţia de a o reciti.
N-am avut timp în acea seară. Am deschis a doua zi cartea şi am avut o mare surpriză: în interior, pe post de semn de carte, am găsit o scrisoare pe care mi-o trimisese mama în anul 1984. M-am bucurat foarte mult. Pe foaia îngălbenită de vreme am revăzut scrisul caligrafic, rotunjit, al mamei mele şi parcă o vedeam cât de atentă era cu toate detaliile. O rugasem să-mi dea două reţete. Mă interesa cum se face zacusca de fasole şi cum se face dulceaţa de smochine. Pentru că bunica, mama mamei, era la Vişeu, am primit de la sursa cea mai autorizată reţeta de dulceaţă, cu toate secretele necesare.
Am recitit scrisoarea. Am simţit parfumul acelor ani în care încercam să fiu o gospodină bună, chiar dacă eram mereu pe fugă. Am aflat şi ce fac pensionarii familiei, ce fac rudele din zona Vişeu şi cei din Dobrogea.  
Ştiam de scrisoare, folosisem reţetele, îmi reuşiseră preparatele, dar nu găsisem scrisoarea. Am mai făcut de câteva ori dulceaţă de smochine, dar mă bazasem pe memorie şi pe experienţa pe care o dobândisem între timp, făcând alte dulceţuri. Acum, scrisoarea a apărut  în exemplarul primit chiar de la doamna dirigintă, singurul pe care l-am păstrat din cele trei. Filele ei îngălbenite sunt prea mare provocare pentru ochii mei. Totuşi, o voi citi într-o zi cu soare.
În urmă cu o săptămână, am vorbit la telefon cu doamna dirigintă, fosta mea profesoară de matematică din liceu, Laurenţia Boldor, şi i-am povestit peripeţiile legate de carte şi scrisoare. Ne-am amintit de cunoştinţele comune, am vorbit despre şcoală, elevii de ieri şi de azi… Ne-am promis că vom ţine legătura.

luni, 1 august 2016

Călătorie cu peripeţii

După o lună de vacanţă petrecută la bunicii din partea mamei, a trebuit să ne pregătim de plecare acasă. Eram bronzaţi, în special eu, odihniţi, bucuroşi că am văzut multe lucruri noi, că ne-am vizitat sau ne-au vizitat rudele apropiate, verişoare, unchi…
Plecam cu un tren de noapte, aşa cum şi venisem, care nu trebuia schimbat în Bucureşti, ceea ce o liniştea oarecum pe mama. Cred că, dacă n-ar fi fost acel tren, mama n-ar fi îndrăznit să plece la drum cu trei copii, oricât de mare i-ar fi fost dorul de părinţi şi de fraţi.
Călătoria spre Vişeu a început bine, nu era aglomeraţie, am reuşit să dormim puţin.
Acceleratul cu care plecasem din Vasile Roaită ajunsese dimineaţa devreme în Beclean pe Someş. De acolo, trebuia să luăm alt tren până în Salva, un tren care venea de la Cluj, poate mai de departe, şi mergea la Iaşi.
Acel tren a ajuns cu întârziere în Salva, a staţionat un minut pe linia a doua, după cum avea graficul, şi a plecat mai departe. Impiegatul a dat semnalul de plecare trenului cu care trebuia să mergem la Vişeu de Jos, chiar dacă nu reuşiseră toţi călătorii să urce în vagoane.
Printre cei care încă se mai aflau pe peron eram şi noi patru. Cineva a luat-o pe Nina pe sus şi a urcat-o în tren. Pe mama, care îl ţinea în braţe pe Doru, au ajutat-o călătorii. Eu rămăsesem pe peron. Trenul se puse în mişcare şi, fluierând, lua viteză.
Conductorul a sărit din tren, m-a prins de o mână şi m-a îndemnat să alerg împreună cu el. În acel timp, fluiera într-un anume fel să-l avertizeze pe mecanic. Alergam cât puteam de repede. Plăsuţa cu mâncare şi o bluziţă cu mânecă lungă se scutura neputincioasă în mâna mea, dar eu nu renunţam la ea. Îmi imaginam că trenul nu poate merge fără conductor şi asta mă liniştea puţin.
Cred că mecanicul a încetinit şi noi am urcat pe treptele ultimului vagon. Abia mi-am revenit din spaima care mă cuprinsese. Îi auzeam pe ceilalţi călători care comentau situaţia:
- N-am mai văzut una ca asta! Parcă ar fi fost un nod de cale ferată important, atât de mult a ţinut şeful staţiei să respecte orarul de plecare a trenului.
- Şi mecanicul… El nu a văzut că au rămas mulţi oameni pe peron?
- Se grăbea! Pe linia Salva - Vişeu circula trei trenuri dus şi întors pe zi. De ce atâta grabă?
- Oameni buni, hai să ne gândim! Trenul nostru era la peron, lângă staţie. Trenul de Iaşi a sosit pe linia a doua, cu întârziere. Călătorii au coborât între trenuri. Impiegatul nu putea să vadă câţi au coborât, nu avea de unde să ştie câţi vor urca în trenul nostru. Regula spune ca trenul care soseşte ultimul pleacă primul. Dar, aşa cum spuneam, cei din staţie nu aveau de unde să ştie ce e după tren.
- Şi nu putea să aştepte? Până la Sighet sunt vreo zece staţii. Orice tren putea să recupereze câteva minute de întârziere. Vedeţi fetiţa asta? A avut noroc cu conductorul. Ce făcea în Salva singură?
- Ai dreptate! Şi nu e singurul caz.
Am ascultat o vreme cum discutau cei de lângă mine. Mă ţineam de o bară şi priveam pe geamul ultimei uşi a trenului. Priveam mişcarea traverselor. Parcă ieşeau de sub tren şi se îndepărtau de noi, făcând loc altora. Nu mă mai gândeam că noi suntem cei în mişcare.
Nu mă mai interesa ce se întâmplă în jurul meu.
- Fetiţo, te numeşti Mioara?
- Da, am aprobat eu.
- Te caută lumea din vagon. Mama ta i-a rugat să întrebe de Mioara. Mergi mai în faţă!
Călătorii mi-au făcut loc să trec şi am ajuns lângă mama. Pe Nina a găsit-o mai repede.
Eram obosită, plictisită… Doru dormea în braţele mamei, Nina privea pe geamul vagonului, sprijinită de bancheta pe care erau mai mulţi oameni decât de obicei.
M-am rezemat de tocul unei uşi, iar prin minte îmi treceau valuri de întrebări. Oare ce îi vom spune tatii? Ştiam că ne aşteaptă în Vişeu de Jos.