miercuri, 14 mai 2014

Melcii



            Zi înnorată. Bunica e în grădină. Iulia, nepoţica ei, o zăreşte  şi se apropie.
            - Bunico, ce faci?
            - Adun melci.
            - De ce?
            - Uite, sunt foarte mulţi şi au început să roadă frunzele plantelor. Mai nou, chiar şi frunzele crizantemelor le plac. Vezi crizantema asta? E cea cu petale răsucite. 
            - Bine faci, bunico! Adună-i! Ce faci cu melcii?
            - Îi dau găinilor. Să mergem! Vezi că aşteaptă?
            Iulia priveşte atentă cum se reped găinile, cum sparg cochiliile melcilor, cum aleargă după cea care are deja un melc în cioc, râde şi bate din palme. 
            Când se face linişte, bunica, de mână cu Iulia, intră în casă. Câteva picături încep să cadă. Din depărtare se aud tunete.
            - Bunico, melcii ăştia sunt buni de mâncat?
            - Melcii cu cochilie se mănâncă.
            - Tu ai mâncat?
            - Să ne aşezăm pe canapea şi o să-ţi povestesc o întâmplare adevărată!
            Cele două se aşează comod, bunica ia ghemul şi bluziţa pe care o tricota pentru nepoţica ei. Fetiţa aşteaptă în linişte.
            - Cu mulţi ani în urmă, am mers cu mămica ta la bunica mea, la Eforie-Sud. Bunicii mei aveau casa vizavi de biserică. De câte ori mergeam la plajă, vedeam melcii de pe iarba aproape uscată. I-am spus mamei tale cât de mult îmi plăcea să culeg melci din curtea bisericii. Poarta era deschisă şi nimeni nu ne alunga.
            - Cred că mama a vrut să culeagă melci…
            - Da, mi-a cerut voie să meargă şi ea să culeagă. A venit cu un pahar de plastic plin cu melci. A văzut-o bunica mea şi ne-a spus că melcii de livadă se mănâncă.
            - Tu nu ştiai?
            - Ştiam că veneau italieni şi cumpărau de la Vinerea. Copiilor care au vrut să culeagă melci, persoana care se ocupa cu achiziţia melcilor le-a dat câte un inel şi le-a cerut numai melci care nu trec prin inel.
            - De ce, bunico?
            - Nu le trebuiau decât melci mari. Şi umblau copiii prin livezi şi cimitir! Au avut ocupaţie plăcută şi au adunat şi bani pentru „fondul clasei”.
            - Ce e „fondul clasei”?
            - Nişte bani pe care copiii îi foloseau pentru activităţi înafara orelor de şcoală, pentru serbări, pentru materiale, pentru reviste…
            - Am înţeles, bunico! Spune mai departe!
            - S-a întâmplat că într-o zi a plouat şi nu am mers la plajă. Am propus să culegem melci din iarba udă. Nu ne-am mulţumit cu cei din cimitir. Am făcut o plimbare mai lungă. De la bunica mea erau doar câteva case până la capătul oraşului.
            - Şi aţi găsit destui melci mari?
            - Am umplut un coşuleţ din papură. Bunica ne-a spus că melcii trebuie să stea câteva zile şi abia atunci pot fi gătiţi. Era seară, ploua încetişor, am văzut un film la televizor şi ne-am dus la culcare.
            Bunica numără ceva la tricotul ei şi fetiţa înţelege că trebuie să aştepte.
            - Nu se luminase bine de ziuă, când, ne-a trezit bunica: „Mioriţo, scoală, Mioriţo, să vezi ceva!” Am sărit din pat şi, frecându-ne la ochi, am văzut cum arăta veranda bunicii.
            - Cum arăta?
            - Peste tot, pe pereţi, pe podea, pe scaune, pe tavan erau urme de melci. Dârele pe care le lăsaseră sclipeau, iar melcii se opriseră în poziţii ciudate.
            - Şi ce-aţi făcut?
            - Ce să facem? Am râs cu toţii şi ne-am mobilizat să adunăm melcii. Era mai complicată operaţia de curăţare a urmelor lăsate de melci. Bunica spunea că trebuie să zugrăvească. Totuşi, a amânat operaţiunea până după plecarea noastră.
            - Aţi mai mâncat melcii?
            - Nici vorbă! A fost prea frumos spectacolul! Am mers la vecinul care avea cleşti speciale pentru melci şi i-am povestit ce am păţit. Mama ta a fost încântată să se dea în leagănul pe care îl avea vecinul şi pe care ne legănam şi noi când eram copii.
            - Cred că a fost frumos cu veranda pictată! Cum spunea bunica ta? „Mioriţo, scoală, Mioriţo…”
            - Şi avea bunica mea o voce subţire, ca o cântăreaţă de operă…
            - Mi-ar fi plăcut să o cunosc.
            - O adevărată doamnă. Pretenţioasă, elegantă, categorică şi gospodină.
            Între timp, a ieşit soarele. Iulia aleargă la poartă, unde o aşteptă prietenele de pe stradă. E nerăbdătoare să le povestească şi lor întâmplarea cu melci.

joi, 1 mai 2014

Ziua Muncii



Anul 1960 m-a găsit în clasa a patra. Învăţam în clădirea în care fusese şcoala cu limba de predare maghiară. În acel an şcolar, au rămas mai multe săli nefolosite. Era anul în care, în oraşul Vişeu de Sus, învăţământul în limba maghiară intrase în lichidare. La Sighet, mai funcţionau câteva clase, dar părinţii au considerat că e mai avantajos să îşi înscrie copiii la secţia română şi să nu-i trimită la internat.

De 1 Mai, învăţătoarea noastră, doamna Valeria Filip, a organizat o formaţie de gimnastică. Din această formaţie făceau parte elevi ai claselor a patra. Părinţii au pregătit costume: fetele aveau bluziţe albe şi fustiţe negre, iar băieţii aveau maiouri negre şi pantaloni lungi albi.

Într-o recreaţie, după ce am mâncat obişnuitele cornuri cumpărate de la femeia care le aducea de la brutăria oraşului, le-am propus colegelor să repetăm mişcările. Fetele au fost de acord. Eram cu faţa spre soare şi număram în timp ce executam exerciţiul.

La un moment dat, se apropie Tavi, se aranjează la o distanţă potrivită în stânga mea şi, tot la numărătoarea mea, execută exerciţiul băieţilor.     

Credeam că nu ne vede nimeni. Dar învăţătoarele ne-au zărit. Erau la fereastra cancelariei. Imediat au stabilit că orarul şcolii poate fi modificat. Se apropia „ziua cea mare”.

A sunat de intrare. Doamna învăţătoare ne-a spus că elevii din grupul de gimnastică vor rămâne în curte. Clasa a IV-a C, clasa cu limba de predare maghiară, va merge la programul normal, iar celelalte două clase vor citi împreună dintr-o carte de poveşti. 

Doamna învăţătoare a refăcut formaţia şi, ne-a chemat în faţă pe mine şi pe Tavi. Am repetat de câteva ori exerciţiile. Fetele erau atente la mine, iar băieţii la Tavi. Aveam o responsabilitate destul de mare. De noi depindea modul în care vom fi apreciaţi în scurt timp.

În pauzele de odihnă, înainte de repetiţii sau după ele, fetele ne adunam într-un grup. M-am împrietenit cu Mony şi Ibolya, cele două fete de la secţia maghiară pe care le admiram pentru modul în care ştiau să îşi aranjeze ţinuta şi să fie cochete, chiar în uniformă de şcoală. În plus, erau cele mai bune din clasa lor.

A venit ziua mult aşteptată. De dimineaţă, în tot oraşul pregătit de sărbătoare se auzea muzică. Din toate difuzoarele de pe străzi se auzea cântecul compus de Ciprian Porumbescu:



„Râde iarăşi primăvara

Peste câmpuri, peste plai.

Veselia umple ţara

Ca venit Întâi de Mai.”



Grupuri de muncitori şi reprezentanţi ai instituţiilor, purtând pancarte cu lozinci şi tablouri, se adunau pe stadionul oraşului, unde, în faţa tribunei oficiale, ascultau discursurile. Apoi, lumea urca la tribuna stadionului şi, de acolo, urmărea programele sportive şi artistice susţinute de formaţiile de elevi şi soliştii Casei de cultură.

Pentru a nu prelungi emoţiile noastre, am fost programaţi primii. Eram cei mai mici şi destul de mulţi. Am fost aplaudaţi  şi felicitaţi pentru modul în care ne-am prezentat. Am fost foarte mândri de ceea ce am realizat. Nu am vrut să ne schimbăm echipamentul sportiv. Am văzut cum ne priveau admirativ toţi oamenii pe lângă care treceam.

Am zăbovit un timp pe stadion, dar am preferat să mergem „la o îngheţată”. Ziua de 1 Mai era prima zi în care se putea mânca acest preparat în oraş. Erau doi vânzători de îngheţată în zona  stadionului. Aveau câte un cărucior în care, dintr-o ladă, în găleţi înconjurate de gheaţă, aduceau preparatul dulce şi rece. Puteam alege între îngheţată de vanilie, de cacao şi de fructe.

Puteam merge la cofetărie, dar era mai interesant să luăm îngheţata la cornet şi să ne plimbăm printre oameni.

După ce s-a încheiat programul pe stadion, fiecare participant a putut să aleagă între a merge în parcul mare, unde se aflau chioşcuri în care se afla bere, grătare pe care sfârâiau îmbietor mititei şi grătare, tonete cu dulciuri şi răcoritoare, sau să meargă acasă.

Am zăbovit puţin în parc, dar soarele strălucea prea tare şi oboseala ne-a îndemnat să mergem acasă. Eram foarte bucuroase că locuitorii oraşului Vişeu de Sus ne-au apreciat.