marți, 28 februarie 2017

„COPII DE ORAŞ...”

         Tatăl meu spunea uneori: „Ei, copii de oraş...!”
         Într-o zi, l-am întrebat de ce foloseşte această expresie. Tata începe să povestească:
        - Eram, împreună cu un coleg, în vizită la preotul Ioan, cel care te-a botezat. El avea două fete de vârsta noastră. La un moment dat, cea mică vine cu un ceas deşteptător. Noi doi ascultam explicaţiile. Ileana întorcea ceasul şi rotea minutarul până când ceasul suna. Ce face, ce nu face, scapă ceasul jos. Sărim toţi să recuperăm piesele. Era seară şi nu prea vedeam sub masă. Maria, sora mai mare, ia lampa şi o aşează pe podea să vedem şuruburile. Când toate erau adunate, Maria vrea să agaţe lampa în cui, dar „cuiul” zboară. Era o muscă. Încearcă din nou şi nimereşte musca. De atunci avem vorba asta: „copii de oraş..., agaţă lampa în muscă!”
          - Dar noi nu avem lampă! spun eu.
         - Nu mă refeream la voi, dar şi voi, fiind crescute la oraş, aveţi momente în care vă descurcaţi ca Maria.
          După mai bine de o jumătate de secol, îmi privesc nepoţii.
        Vine nepotul şi rămâne în camera în care laptopul meu era conectat la Facebook. Citeşte câte ceva şi dă peste un filmuleţ cu băbuţele de la Chinteni. Îl distribuie la prieteni, dar uită că e pe contul meu.
         După ce pleacă nepotul, eu mă mir că nu am primit like-uri la nişte distribuiri de la un festival de folclor din Maramureş. După ce mă frământ, mă enervez, văd că sunt schimbate setările. Ce să spun? „Copii de la oraş...”
         Vine nepoţica şi vrea să mângâie pisica. O chemăm, dar „doamna” nu vine. Fetiţa se mulţumeşte şi cu Vini. I-l iau de pe unde se cocoţase, în aşez pe pământ, îl ţin de labe să nu fugă şi Teo se apleacă să-l mângâie. Un ciucure de pe şiretul cu care se leagă căciuliţa fetiţei îl loveşte pe motan. E limpede că motanul o ia la fugă. Se opreşte doar când e în vârful magaziei.
         Îl lăsăm pe Vini şi-l strig pe Fluturaş. Acesta pândea nişte mierle în grădina vecinului. Mierlele zboară şi Fluturaş vine, alunecând prin zăpadă, spre deliciul fetiţei. Îl prind de labe să-l mângâie Teo, dar fata, cu mult entuziasm, se repede la el:
         - Fluturaş, stai să te mângâi!
        Fluturaş se încordează, se smuceşte şi mă zgârie. Mă aleg cu urme... Fluturaş nu e obişnuit cu mişcări bruşte, cu acutele fetiţei. La noi fac gălăgie doar cocoşul şi căţeluşa, dar niciodată fără motiv.
        Îl recuperez pe Fluturaş şi reuşesc să-l ţin. Acceptă mângâielile fetei, care acum îi şopteşte la ureche.
         Ce să mai spun? Îmi amintesc de tata. „Ei, copiii ăştia de la oraş...!”


duminică, 12 februarie 2017

Cânta la Stupca o vioară


În clasa a zecea, învăţam istoria muzicii. Orele erau bogate în audiţii. Îmi amintesc că ţineam unele lecţii în laboratorul de fizică, unde aveam spaţiu pentru picup şi magnetofon.

Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă. Era perioada tezelor şi doamna profesoară Maria Mihalca ( învăţătoarea mea din primii ani de şcoală ) nu voia să îmi încarce programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea „Cânta la Stupca o vioară”. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.

Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc toată cartea. Teme de scris nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept, teză în acea săptămână, dar la matematică. Puteam să citesc. 
 
Am citit până s-a terminat programul la difuzor, adică până la miezul nopţii. Mai aveam puţin, dar prezentarea trebuia făcută la ora următoare de muzică. Puteam să scriu duminică.

Citind cartea, am înţeles cine sunt Berta şi Marta. Ascultam la radio arii din operete şi acea arie a Martei din opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, de Gherase Dendrino, era una dintre cele care îmi plăceau foarte mult. O cântam în timp ce făceam curat prin cameră sau când spălam vase.

Alb covor se-aşterne pe-alei
Din flori gingaşe de tei.
Astăzi, când depărtări ne despart,
Le privesc şi mă-ntreb: «M-ai uitat?»


În zadar te-aştept iar în prag,
În zadar doresc chipu-ţi drag.
Buze arse de dor ne-ncetat te-or chema…
Eşti departe, draga mea…”


* * *

Studentă la Cluj find, am avut ocazia să văd opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, de Gherase Dendrino. Atunci mi s-au lămurit mai multe lucruri pe care nu le-am priceput la şaisprezece ani. Am înţeles cine compusese cântecul, de ce îl cânta Marta, chiar dacă fusese scris pentru Berta.

Am găsit, în urmă cu doi ani, la o librărie online, cartea „Cânta la Stupca o vioara”, de Constantin Ghiban, încă mai am câteva discuri de vinil cu arii din opereta „Lăsaţi-mă să cânt”, cu arii din opereta „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu, Balada pentru vioară şi orchestră, dar nu pot să le ascult, din pricina unui motor de picup vechi. Bine că sunt postate pe internet!

sâmbătă, 11 februarie 2017

Cum am descoperit poetul

      În timpul examenului de admitere la facultate, m-a găzduit un unchi, văr cu bunica mea dinspre tată. Venea rar pe la noi, dar mi-a oferit posibilitatea să-mi petrec o săptămână cu Diana, fiica lui cu doi ani mai mică decât mine.
      În ziua în care am susţinut proba scrisă la analiză matematică, bucuroasă că am făcut o lucrare foarte bună, m-am grăbit să-i dau vestea unchiului meu. L-am găsit singur în cameră. Aranja nişte coli cu poezii.      
      Eram surprinsă. Ştiam că unchiul meu, înainte de a se pensiona, fusese inginer.
      Observând nedumerirea mea, m-a întrebat dacă citesc poezii. I-am răspuns că, atunci când am timp, când vreau să mă odihnesc, citesc.
      Mi-a întins câteva foi. M-am aşezat şi am citit. Apoi, am luat altele, şi altele...
      Unchiul Dimitrie m-a întrebat care poezie care îmi place cel mai mult. Răspunsul a fost prompt: Brazii.      
      Am petrecut mai bine de o oră citind şi comentând. Am aflat atunci că unchiul meu alegea poezii pentru volumul care urma să apară, în scurt timp, la Editura Dacia. Mi-a mai spus că este membru al Uniunii Scriitorilor.
      Mi se părea că descopăr un alt om. Unchiul Dimitrie avea în ochi o lumină pe care atunci o descopeream. Vocea lui blândă şi domoală, puţin răguşită, mă încânta când îmi povestea despre Săcel, comuna noastră natală.
      Volumul a apărut în 1973, când eu nu mai eram în Cluj.
      După 32 de ani, tot într-o zi de iulie, mă aflam în Săcel pentru o comemorare.
      La biblioteca din căminul cultural, o mână de oameni: rude apropiate. Am evocat personalitatea unui important fiu al comunei: poetul Dimitrie Danciu. Au vorbit: fiul poetului, Horia Danciu, inginerul Ştefan Moţ, învăţătorul pensionar Dumitru Grad, tatăl meu, profesorul Teodor Grad, văr cu noi, primarul comunei şi preotul. Verii mei, Horia Danciu şi Ştefan Moţ au adus din Cluj pachete cu volume de literatură beletristică pe care le-au donat bibliotecii comunale. Atunci, biblioteca a primit numele Dimitrie Danciu.
      Am intervenit în discuţia care s-a desfăşurat pe marginea evenimentului şi am povestit cum l-am descoperit pe poetul Dimitrie Danciu, cum am ajuns, poate şi datorită lui, să scriu poezii. Şi, pentru că am spus că poezia Brazii m-a marcat, cei prezenţi m-au rugat să o citesc. Au citit apoi şi ceilalţi veri ai mei poeziile care au completat cele spuse de noi despre unchiul Dimitrie Danciu.

Textul a apărut în revista Dor de Dor în anul 2006 şi în
Newsletter Cultural @ www.literaturadeazi.ro



Brazii


Numai brazii mai rămân în vreme
Neclintiţi şi pururea semeţi;
Numai brazii poartă albe steme
De lumină grea în dimineţi.

Numai brazii stau pe culmi din veac,
Ploi şi vânturi aprige să-nfrunte.
Numai brazii nalţi şi neamul dac
Suie-mpovăraţi de ani, pe munte.

            Iar când vine toamna peste măguri,
            Arborii de frunze să-i despoaie,
            Numai brazii fremătând prin neguri,
            Nu-şi apleacă fruntea, nu se-ndoaie.