sâmbătă, 7 mai 2016

Câini comunitari

      

            Mergeam într-o dimineaţă de iarnă spre magazinul care tocmai de deschisese în oraşul nostru. Trebuia să traversez o zonă care fusese folosită drept peron pentru autogară. Eram cufundată în gânduri când, pe neaşteptate, am văzut o ceată de 8-9 câini care se grăbeau spre o bătrână însoţită de un câine.
            O cunoşteam din vedere pe bătrână. O vedeam adesea pe bulevard sau prin piaţă. Întotdeauna era însoţită de câine, un amestec de rase, nu prea înalt, în nuanţe de galben şi maro.
            Încercam să îmi explic de ce s-a adunat ceata de câini în jurul bătrânei. Le dădea mâncare? Nu. Câinii lătrau, bătrâna îi gonea cu băţul în care se sprijinea, îi certa…
            Eram derutată. Nu ştiam dacă e cazul să intervin, dacă trebuie să apelez la ceilalţi trecători, rari la acea oră.
            Am continuat să studiez mişcările celor din faţa mea. Din când în când, bătrâna făcea câţiva paşi. Ce m-a intrigat? Faptul că lovea asfaltul cu bâta şi zgomotul produs era neplăcut. Ca să nu spun că mă deranja şi pe mine. După o scurtă pauză, câinii începeau să latre.
            Am observat că, involuntar, am încetinit. Aveam metal pe tocurile cui. Cred că şi zgomotul produs de cizmele mele, mergeam ca de căpitan, cum remarcaseră colegii mei, îi deranjau pe câini.
            Mi-am impus să merg pe vârfuri. Îmi era destul de dificil, dar ce nu face omul ca să scape de câini? Mă chinuiam, iar gândurile îmi zburau, cum era firesc, la primarul oraşului. Chiar nu se poate face nimic pentru cetăţenii obligaţi să treacă prin acea zonă? Sunt copii care merg la şcoală, sunt femei care îşi duc dimineaţa copiii la creşă, la grădiniţă, sunt muncitori care lucrează în schimbul al doilea, iarna se întunecă mai devreme… Nu se poate face „curăţenie” pe străzi?
           
   

duminică, 1 mai 2016

O vizită în biblioteca oraşului


             Într-o zi de vară, am plecat cu tata la plimbare. Îmi spusese că trebuie să discute cu câteva persoane pe care eu nu le cunoşteam. Mă bucuram ori de câte ori mergeam cu tata prin locuri în care nu mai fusesem.
             Am ajuns în centrul oraşului. Ne apropiem de o uşă care nu îmi spune nimic. Tata o deschide şi spune:
            - Bună ziua! Am sosit!
Între timp, intru şi eu. O doamnă vine în întâmpinarea noastră.
- Bună ziua, domnule Grad! Vă aşteptam.
- Ea e Mioara, fiica mea.
- În ce clasă eşti?
- Am trecut în clasa a treia.
- Îţi place să citeşti?
- Foarte mult. Avem multe cărţi şi a casă… Nu atât de multe ca aici.
Tata asistă la dialogul meu cu doamna. Îmi spune:
- Dacă vrei, poţi să te uiţi la cărţi. Noi avem de discutat.
Privesc în jur. Camera, nu prea mare, cam cât clasa noastră, are cărţi pe rafturi. Unele sunt pe lângă pereţi. Pe mijlocul sălii erau câteva rafturi pe care cărţile erau aranjate frumos.
Am trecut cu grijă printre rafturi. Nu vedeam decât culori, cărţi mai subţiri,mai voluminoase… Biblioteca era mult mai mare decât cea de la şcoală în care fusesem de câteva ori.
- Uite, aici e raftul cu cărţi pentru copii, spune bibliotecara. Te descurci.
- Mulţumesc!
Iau cărţile de la dreapta spre stânga. Le răsfoiesc, le aşez la loc. Nu mi se „prind de mână”. În final, găsesc două cărţi pe care aş fi vrut să le citesc. Privesc spre uşă, acolo unde tata vorbea cu doamna. Observ că mă vede.
- Ai găsit ceva?
- Aş vrea să citesc cărţile astea. Le pot împrumuta?
- Mioara, vino să facem o fişă! La şcoală ai fişă de cititor?
- Am, dar nu prea am împrumutat cărţi. V-am spus că citesc din biblioteca noastră. De obicei, tata îmi cumpără cărţile care îmi plac.
- Am înţeles. Cărţile astea sunt mai vechi. De aceea nu le ai.
În timp ce doamna îmi completa fişa, tata s-a oprit la un raft cu cărţi de economie. N-am mai rămas în bibliotecă decât să promit că returnez cărţile în cel mult o săptămână. Am vrut să întreb dacă pot să vin cu colegele mele, dar am renunţat. Bănuiam că s-a făcut o excepţie. Eram fata tatii!