duminică, 7 decembrie 2008

Clătite cu flori de salcâm

Amintiri din copilărie ne petrec ani la rând…

De câte ori înfloresc salcâmii, îmi amintesc de o specialitate culinară. Ne-o făcea mama, în loc de prăjitură.

Sarcina noastră, a copiilor, era de a culege câteva flori proaspete. Apoi, mama le spăla şi le aşeza să se scurgă de apă. Între timp, făcea un aluat de clătite. Lua câte o inflorescenţă, o trecea prin aluat şi o aşeza în tigaia cu ulei încins. „Prăjitura” se cocea pe ambele părţi. În casă mirosea îmbietor şi nu ne înduram să plecăm de lângă mama.

Nu aveam voie să gustăm decât după ce terminam ceea ce primeam la masă. Apoi, începea distracţia. Fiecare spunea cu ce seamănă clătita lui. Fiecare „vedea” în acea formă altceva: un pui, un cocoş, o girafă… Era un joc al imaginaţiei pe care tata îl încuraja. Şi, în acelaşi timp, noi ne bucuram că am contribuit cu puterile noastre la masa familiei.

Şi acum, după atâţia ani, când înfloresc salcâmii, îmi amintesc de copilărie…

miercuri, 26 noiembrie 2008

Greieraşul

Seară de octombrie. Uşa care dă în curte e deschisă. Ceva sare înăuntru. Surprinsă, privesc.

un greier intră
cu sfială-n coridor –
cântec de seară

Alături, pisica atentă. Un salt. Şi prinde săritorul. Aud cum între dinţii pisicii se sfărâmă chitina greieraşului care n-a avut noroc.
Între timp, greierele din coridor intră într-o cameră. Se ascunde. Ocupată cu altceva, uit de el. Dar, fix la ora 20 începe să ţârâie.

din tocul uşii
cântecul unui greier:
noul chiriaş

A doua zi, când, flămând, iese din ascunzătoare, vreau să-l pozez. Prima poză nu e clară.


Vreau să-l pozez în condiţii mai bune. Îl prind într-un ambalaj de carton, îl pun într-o cutie de pantofi.

Seara, văzând că nu „cântă”, mă gândesc să-i dau ceva să mănânce. Strecor câteva frunze sub capacul cutiei. Dimineaţă, greieraşul nu mai e acolo unde-l lăsasem. Rămăsese o frunză din care lipsea o bucată: cina greieraşului. „A fugit, îmi spun, nu i-a plăcut în cutie. Acum, e liber. Dar eu nu am poză.”

Seara, ţârâit din tocul uşii. Mă bucur de concertul lui.

solist punctual –
concertul greierelui

chiar la ora opt

joi, 6 noiembrie 2008

Vacanţa

Înaintea ultimului an de liceu, în vacanţa mare, am avut ocazia să merg într-o excursie prin Transilvania. Mi-am pregătit un bloc-notes şi câteva pixuri pentru că voiam să ţin un jurnal. De atunci aveam plăcerea de a nota şi chiar de a povesti unele întâmplări, reale sau inventate.

Am sosit în Cluj după-amiaza. Grupul cel mai numeros era format din elevi din clasele V-VIII de pe Valea Izei. De la cele două licee, eram în jur de douăzeci.

Aveam numărul de telefon al unchiului Dimitrie. Din holul Bibliotecii Centrale Universitare, l-am sunat şi l-am anunţat că e posibil să îl vizitez.

Se însera când am ajuns la căminul în care urma să fim cazaţi. Împărţeam un dormitor cu câteva colege. Mi-am aşezat bagajele, m-am îmbrăcat cu haine potrivite şi m-am dus la conducătorul excursiei:

- Domnule Lazăr, am vorbit cu unchiul Dimitrie şi i-am spus că vreau să-l vizitez. Vă rog să mă lăsaţi să plec! La ora opt, voi fi înapoi.

- N-ar trebui să pleci singură.

- Aş putea merge cu un coleg de la „Dragoş-Vodă”. Ne-am cunoscut în tren. E Vasile Timiş. Aşa, îmi daţi voie?

- Până vorbesc cu colegii din Borşa, du-te şi caută-l pe băiat!

Am ieşit în hol şi l-am strigă pe Vasile. I-am propus să mă însoţească în vizită. La început, Vasile a ezitat, dar când i-am spuse că nu ne putem rătăci, pentru că sunt telefoane la toate colţurile, Vasile a acceptat.

De la Teatrul Naţional, ştiam că trebuie să mergem la dreapta. Am mers povestind şi când ni s-a părut că mergem de prea multă vreme şi nu am ajuns pe strada Andrei Mureşianu, am oprit o doamnă care mergea în sens opus:

- Nu vă supăraţi, căutăm strada Andrei Mureşianu. Va rugăm să ne ajutaţi!

- Suntem pe Avram Iancu. Eu merg în Piaţa Cipariu. De acolo, vă arăt pe unde să mergeţi.

I-am povestit doamnei că suntem în excursie, că eu învăţ la liceul din Vişeu, iar Vasile învaţă la liceul din Borşa, că suntem în ultima noastră vacanţă mare… I-am vorbit despre unchiul la care voiam să ajungem. Doamna nu-l cunoştea pe unchiul meu, chiar dacă erau „vecini”.

Din Piaţa Cipariu, mai aveam de urcat cel mult o sută de metri. Strada era slab luminată. Castanii bătrâni, cu crengi bogate, ne împiedicau să vedem numerele de pe case. Povestind, am trecut pe lângă casa pe care o căutam. Când au văzut 16, ne-am întors. Nu aveam timp de pierdut. Am intrat în curte şi am sunat la uşă. Ne-a deschis unchiul Dimitrie. Începuse să-şi piardă răbdarea.

Tanti Margareta ne-a servit cu dulceaţă de vişine. Pe Diana, verişoara mea, o cunoscusem cu un an înainte, când a fost la Săcel, la bunicii mei. Pe mătuşa mea o vedeam pentru prima dată. De când a fost mică, tanti Margareta a avut probleme cu un picior şi pleca rar de acasă. Unchiul Dimitrie era pensionar. Fusese operat în urma unui ulcer gastric. El făcea piaţa. Diana era eleva la Liceul de Muzică, la clasa de pian. Era mai mică decât mine cu doi ani.

Se apropia ora opt. Unchiul Dimitrie ne-a explicat cum să ajungem la internatul la care eram cazaţi, dar ne-a condus până aproape de Teatrul Naţional.

Ajunşi la internat ne-am prezentat la domnul Lazăr şi i-am mulţumit că mi-a dat voie să îmi cunosc mătuşa. Apoi mi-am notat cum a decurs prima zi de excursie.

Vasile era însoţit de sora lui geamănă. În Maramureş, multe fete primesc numele Maria. Şi sora lui Vasile se numea tot Maria. Era retrasă, tăcută, dar se înţelegea bine cu toţi colegii de excursie.

* * *

Al doilea oraş vizitat a fost Turda. Am fost cazaţi la Grupul Şcolar din Câmpia Turzii. De acolo, cu autobuzul, am mers la grădina zoologică. Pe mine mă interesa cum arată turturica. Luigi Ionescu lansase, în 1963, cântecul „Turturele”. În plus, văzusem filmul „Cielito lindo” şi auzisem la radio cântecul „Paloma”. Văzusem doar guguştiuci. Doar locuiam la oraş…

Revenind de la grădina zoologică, supravegheaţi doar de două cadre didactice, cei mici au fost lăsaţi să se joace într-un parc din centrul oraşului. Noi, cei mari, povesteam întâmplări hazlii din şcolile noastre. Făceam gălăgie, râdeam…

La un moment dat, de mine s-a apropiat o doamnă.

- Nu te supăra, nu te cheamă Maria?

- Ba da, dar mai sunt în parc încă zece cu numele acesta.

- Dar nu toate sunt fetele directorului Şcolii Speciale.

- Te pomeneşti că mă cunoşti!

- Te-am recunoscut după cum râzi.

- Te rog frumos! Cântecul spune: „Şi de pe bici l-am cunoscut…” Ce faci în Turda?

- Aici m-am căsătorit. Sunt studentă la Cluj, dar acum avem vacanţă.

- Chiar nu mă aşteptam să mă cunoască cineva tocmai aici. Ce să le spun părinţilor tăi când ajung acasă?

- Când aţi plecat de acasă?

- Ieri. Ne întoarcem peste zece zile.

- Până atunci, ajung eu acasă.

În timp ce discutam despre profesorii care mai lucrează în liceu, cineva m-a anunţat că a sosit autobusul.

* * *

În internatul Grupului Şcolar din Câmpia Turzii am dormit două nopţi. Personalul a fost foarte amabil. Fetele aveau nevoie de un fier de călcat. I-a spus unei femei care făcea curăţenie că ni s-au şifonat hainele şi nu putem merge aşa la masă. Administratoarea ne-a dat fierul de călcat şi astfel fetele şi-au retuşat câte o bluză, câte o fustă…

Mâncam la cantina şcolii. Cei mari le-am ajutat pe femeile de la bucătărie şi le-am dus celor mai mici farfuriile la masă. Mâncarea era foarte bună şi mai mult decât suficientă. Sala de mese era mereu curată şi aveam flori pe fiecare masă. Chiar ne-a plăcut. Nici unul dintre noi nu locuise într-un internat.

În timpul şederii noastre la Câmpia Turzii, am văzut un film în căminul cultural. Dar nu filmul era important. Cel mai mult ne-au plăcut acoperişurile caselor. În Maramureş, pantele sunt destul de abrupte, dar casele din jurul nostru aveau acoperişurile cu pante domoale şi chiar întrerupte pe la mijloc.

Au trecut cele două zile. Ne pregăteam de plecare. Bagajele erau făcute, copiii se ajutau reciproc. Până la gară, le făceam semne cu mâna localnicilor care ne întrebau dacă am fost mulţumiţi de ceea ce am văzut în comuna lor.

* * *

După o călătorie de două ore cu trenul, am ajuns în Teiuş. Cei mici au fost impresionaţi de agitaţia din gară. Cei mari aveau grijă de cei mici. Am avut timp să observ că pe trenul oprit pe ultima linie scria: Teiuş - Cugir. Acasă, aveam maşină de spălat fabricată la Cugir. Acum, aveam pentru prima dată ocazia să vadă măcar zona pe care o ştiam de pe hartă.

În Teiuş n-am stat mult. Au urcat în trenul care ne-a dus la Blaj. Cei mici erau plictisiţi, le era foame… Aveau hrană rece şi încercau să-şi astâmpere foamea mâncând pe genunchi.

La Blaj, am fost cazaţi la internatul Grupului Şcolar pentru Prelucrarea Lemnului. Ne-am lăsat bagajele şi am plecat să vedem parcul din centrul oraşului. Acolo, am văzut teiul lui Eminescu şi apoi am mers la Câmpia Libertăţii. Au văzut muzeul şi clădirea seminarului teologic, am primit explicaţii de la unul dintre profesorii din Blaj… Ciudat, dar nimeni nu a făcut nici o poză. Nici un elev nu avea aparat de fotografiat, iar profesorii nu aveau film.

La amiază am mâncat la un restaurant din parc. Apoi, obosiţi, am plecat la internat. Pe drum, ne-a prins ploaia. O ploaie de vară, cu fulgere şi tunete. De pe deal veneau şuvoaie de apă murdară, copiii arau îmbrăcaţi cu haine subţiri. Am ajuns la internat uzi până la piele. Am avut noroc. La baie era apă caldă.

Pentru elevii de liceu, gazdele au organizat o seară de dans, într-un birou de la parter. Localnicii care se aflau în şcoală au adus plăci cu muzică uşoară şi un pick-up. Cei mari au uitat de oboseală şi, până la ora 22, au dansat. A fost foarte frumos şi am putut să ne cunoaştem mai bine.

* * *

A doua zi, am luat un tren spre Sibiu.

Din gară, am format un şir lung şi dezordonat. Cei mari trăgeau cu ochiul la vitrine, cei mici erau plictisiţi… Drumul până la internatul la care urma să fim cazaţi ni s-a părut nesfârşit. Totuşi, am văzut unde este C.E.C.-ul. Mi se cam terminaseră banii din buzunar. Tata m-a sfătuit să nu umblu cu mulţi bani la mine. Era mai sigur libretul de economii. Aveam bani strânşi încă din timpul anului şcolar.

Am fost cazaţi în două camere mari: fetele în cea mai mare cameră. Când am întrebat ce fel de internat are asemenea camere, au aflat că suntem într-o instituţie de învăţământ militar. Elevii erau în vacanţă.

La amiază, au mâncat la un mic restaurant în centru, în Piaţa Mare a oraşului. Apoi, am vizitat muzeul Bruckenthal. Cei mici au trecut repede prin sălile muzeului şi au ieşit în piaţă. Cei mari au zăbovit în sălile cu picturi din Renaştere, au solicitat ghizilor amănunte, au vizitat expoziţia de istorie de la parter şi au cumpărat vederi şi pliante.

După masa de seară, elevii de liceu au cerut voie să iasă la plimbare în oraş. La poartă, santinela ne-a atras atenţia să ne luăm buletinele de identitate, pentru că în Sibiu este obiceiul ca patrulele mixte să legitimeze trecătorii.

Am trecut podul şi în grupuri mici, ne-am îndreptat spre parc. Eram cu Vasile. Ne-am aşezat pe prima bancă. Plănuiam pe unde să ne plimbăm. Nu eram atenţi când, un domn însoţit de un soldat ne-a cerut buletinele. Le-am arătat actele şi le-am cerut sfatul pentru a ne orienta în oraşul în care ne aflam pentru prima oară.

Nu ne-am plimbat decât o oră, fiecare povestind despre colegii lui, despre excursiile pe care le-a mai făcut cu şcoala. Când am revenit la internat, sora lui Vasile se simţea rău. Împreună cu o învăţătoare şi cu Vasile am plecat la un post de prim-ajutor despre care am aflat de la ofiţerul de serviciu. Au găsit farmacia deschisă şi, înainte de ora zece, eram la internat. Maria se simţea mai bine. Ne temeam să nu aibă apendicită. Ar fi însemnat să nu mai vină cu noi.

A doua zi, de dimineaţă, am mâncat la o cantină şi am vizitat secţia de Istorie naturală a muzeului Bruckenthal. Alt parc în care cei mici au putut să alerge şi să se joace. Cei mari am zăbovit în faţa unor fosile despre care aveam să învăţăm în anul şcolar care se apropia. Am luat pliante şi vederi. Am avut timp să trimitem şi acasă veşti, chiar dacă ştiam că era posibil să ajungem înaintea vederilor.

După masa de prânz, am avut program lejer. Au mers la cumpărături, ne-au plimbat… Abia în zori plecam mai departe.


***

La Copşa Mică, schimbam trenul. Aveam o oră la dispoziţie.

Am reuşit să scriu câteva vederi. Am ieşit din gară, am traversat strada şi am intrat într-o clădire mică, întunecoasă, clădirea poştei. Am cumpărat timbre şi am pus vederile în cutie. Ieşind, mi-am rotit privirea. Toate casele erau murdare. Mi-am amintit ce citisem despre Combinat. Aveam ocazia să văd cu ochii mei ce este acolo. Şi aerul era murdar. Până la tren, mă murdărisem pe mâini.

În Braşov, trenul a intrat în noua gară. (Cu un an înainte, când ne întorceam de la mare, am văzut că se construia.) Nu-mi mai amintesc cât am făcut pe drum… E mult de atunci. Dar îmi amintesc că am fost la filmul „În genunchi mă întorc la tine”. Gianni Morandi juca rolul principal. Mai ştiu că am văzut filmul stând în picioare. Nu ştiu cine le-a convins pe plasatoare să ne lase în sală.

Nu-mi explic de ce s-au şters din memorie informaţiile din Braşov. Chiar atât de mult m-a impresionat filmul? Sau ceea ce s-a petrecut după aceea e de vină. Nu am mai scris în jurnal, încă de la plecarea din Blaj.

Cred că am plecat din Braşov noaptea. Îmi amintesc foarte bine gara cu acele spaţii de la etaj în care copiii obosiţi aţipiseră pe scaune. Am ajuns abia dimineaţa în Beclean pe Someş.

Acolo, aşteptam trenul spre Salva. Era frumos, cald… Am găsit vânzători ambulanţi care ofereau fructe, după obiceiul locului. Nu mă interesa ceea ce vedeam. Simţeam că se întâmpla ceva. Nu era numai oboseala.

M-am apropiat de profesori. I-am auzit. Am înţeles că rămăseseră bani nefolosiţi. Cineva a propus să ne abatem de la circuit. Să mergem la Năsăud.

Văzând că sunt foarte aproape, domnul Lazăr mă întreabă:

- Ce spui? E bună ideea?

- Da, dar nu avem bilete… Iar bani...

- Asta e! Nu le spunem nimic celor mici. Oricum, nu ştiu ei care e planul. Cu cei mari putem vorbi. Coborâm numai în Năsăud. Controlorii nu ne vor da jos din tren.

- Dar înapoi, cum facem? E totuşi distanţă…

- Pe conductor îl trimitem de la unul la altul până în Salva. Nu ştie nimeni unde e cel cu actele.

Am zâmbit. Era tentantă o astfel de ilegalitate. Spre binele grupului.

Cu puţin noroc, am ajuns la Năsăud. Am văzut liceul, noile clădiri ale casei de cultură şi restaurantul de vizavi. Am mâncat la acel restaurant. Câţiva dintre noi am ajutat la servirea mesei. Am învăţat atunci cum să ducem mai multe farfurii.

Ne-am plimbat puţin, dar nu am găsit vederi. Ziare nu citeam. Aveam emoţii. Trebuia să mergem la gară. Se apropia ora plecării.

Am reuşit, fără incidente, să coborâm în Salva. În scurt timp, pleca trenul nostru spre Vişeu. Era un tren cu vagoane vechi, cu scaune de lemn. Mai aveam câteva ore până acasă.

Când a pornit trenul, am început să vorbesc, aşa cum făceam când aveam emoţii, mult şi tare. Am văzut că nu prea îmi ţine nimeni companie. L-am întrebat pe Vasile de ce e aşa de tăcut. Am bănuit că se întâmplase ceva.

- Trebuie să avem o discuţie serioasă!, i-am spus, când am ieşit pe culoar. S-a întâmplat ceva. Spune-mi de ce taci!

Vasile nu spunea nimic. Am continuat.

- Cineva ţi-a povestit ceva despre mine. Şi crezi că nu putem fi prieteni, dacă mai cunosc şi alţi băieţi? Nu ştiu ce ţi-ai imaginat, dar ştiu că eu am fost corectă, nu m-am ascuns, nu am spus decât ceea ce am crezut. Ştii că sunt cunoscută în Vişeu, ai văzut în Turda. Am foarte mulţi prieteni. Cred că cineva ţi-a spus că am un prieten care a reuşit la facultate. Nu am mai vorbit cu el de foarte mult timp. Suntem vecini. Nu ştiu ce ne rezervă viitorul, dar dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, nu-i nimic. Eu nu mă supăr.

Am coborât din tren în Vişeu de Jos. Tata era pe peron. Colegii din Borşa aşteptau trenul care încă mai circula. Nouă ne era mai uşor să luăm autobusul spre oraş. Ajungeam mult mai repede.

Înainte de a pleca, m-am dus la grupul borşenilor, am dat mâna cu toţi, le-am urat spor la învăţătură şi succes la bacalaureat. Ştiam că nu ne vom mai vedea.

luni, 6 octombrie 2008

Sfârşit de octombrie

Azi, sunt liberă. Îmi invit nepoţelul la plimbare. Vreau să-i arăt cum este oraşul în acest sfârşit de octombrie.

Pe-o bancă de lemn,
adusă de vânt,
o frunză galbenă.

Nepoţelul meu, Lucian, mă întreabă din care copac a căzut frunza. Îi arăt teiul din apropiere. Mergem apoi să vedem şi alte frunze de tei. Culegem cele mai frumoase frunze, mari şi mici, simetrice sau „strâmbe”, cum spune Lucian.

În parc, printre frunzele galbene, se vede o frunză portocalie. „Bunico, şi aceasta e o frunză de tei?” „Nu, aceasta e o frunză de cireş.”

Mergem să culegem frunze aurii, stacojii şi maro.

Legănându-se
în bătaia vântului,
o frunză de arţar.

Cel mai mult îi plac nepoţelului meu frunzele de arţar. Sunt toate nuanţele de la galben pal până la roşu-maro.

După ce culegem destule frunze, mergem acasă. În faţa porţii, o frunză mare de viţă de vie. O luăm. Alcătuim un chip vesel pe „faţa” de viţă. Drept ochi, două castane. Drept nas, o frunză de cireş. Gura, trei frunze mici de păr.

„Bunico, aşa-i că mamei o să-i placă ce am făcut?”, mă întreabă. Nu aşteptă răspunsul. Aleargă să-şi cheme prietenii care să-i vadă „opera”.

Eu zăbovesc lângă poartă. Mă reţin amintirile din copilărie. Tare mult îmi mai plăcea să adun şi să admir frunze. Dar numai toamna.



Plimbare

Azi, vreau să mă plimb. Nu în oraş, că îl cunosc foarte bine. În plus, e caniculă. Prefer o plimbare prin pădure.

Ca orice persoană activă, mă pregătesc să profit din plin de excursie. Îmi iau o găletuşă, aparatul de fotografiat şi o sticlă cu apă. Chiar şi în pădure e foarte cald.

Până la Crucea Romoşelului, merg cu vechea mea Dacie. Apoi, prin poiană.

În apropiere, tufe cu mure. Le culeg pe cele mai frumoase. În scurt timp, găletuşa e plină. Îmi rămâne suficient timp să admir pădurea care începe să îşi schimbe înfăţişarea.

cântec de păsări –
la marginea poienii
cade o frunză

Fac câteva poze. O tufă cu mure, un curpen plin de seminţe, un salcâm cu flori la mijlocul lui august... Pe un fag se caţără o iederă.

raze de soare –
sălbatica iederă
cu frunze roşii

Încă o poză. Şi plec.

De Crăciun

Zori de iarnă…
În lungul pridvorului,
ţopăie o vrăbiuţă.

De sărbători, ne vizităm rudele de la ţară. Azi, mergem la Dâncu Mic. Pe Mureş e ceaţă. Aşteptăm să se ridice. Plecăm pe la ora 10.

Pisica neagră
pândeşte o vrabie.
Nici un nor pe cer.

Nu e nici urmă de zăpadă, dar salcâmii de la marginea şoselei sunt încărcaţi cu chiciură. În stânga, ne atrage atenţia un monument: un cosor de dimensiuni mari. El ne aminteşte de daci.

Trecem pe lângă o tarla verde. Câteva sperietori în culori ţipătoare. Lucerna semănată în toamnă a răsărit, iar căpriorii caută mâncare.

Intrăm în sat. Se-aud zurgălăii căluşarilor care merg din casă în casă. Sunt aşteptaţi cu emoţii, mai ales la casele cu fete de măritat. Acolo, ei joacă învârtita cu fetele, dar şi cu celelalte femei din gospodărie.

Un câine latră
deranjat de zurgălăi.
Soarele-ntre nori…

Câteva scurte vizite… Bătrânii se bucură că ne văd, iar noi promitem să revenim. Amintiri din tinereţe… Noutăţi din sat… Cine cu cine s-a căsătorit, cine a plecat, cine a murit, nu prea mai sunt copii…

Soarele coboară spre vest. E timpul să plecăm. Suntem conduşi de mătuşi, nepoţi… cei aflaţi pe la porţi ne fac cu mâna. Se mai păstrează frumosul obicei de a-i saluta pe toţi cei întâlniţi în drum.

Dintr-un pom, gligaia
priveşte peste câmp.
Nici un şoricel…

De Florii


De Florii, în Ardeal este obiceiul ca oamenii să meargă cu salcie şi lumânări la mormintele rudelor şi prietenilor care îşi dorm somnul de veci. În acest an, mergem la Dâncu-Mic, localitatea de baştină a bunicilor soţului meu.

Lăsăm autoturismul la poarta cimitirului. Slujba s-a terminat, iar cimitirul e pustiu.

După slujbă –
ciugulind firimituri
doi pui din vecini

Urcăm pe cărare. În faţa bisericii sunt trepte, dar noi mergem în dreapta, prin iarbă. La mormântul unui văr şi la al unei mătuşi, punem salcie şi aprindem lumânări.

De pe Moia, se aude cucul. Îmi spun: „Bine că m-ai prins cu bani în buzunar!” Şi tare:

- Trebuia să vin până aici ca să aud cucul…

Din vale se aude un zgomot. Nişte crengi lovite vibrează.

De dimineaţă –
doctorul copacilor
în misiune

Îi răspunde altă ciocănitoare, aflată în nucul din cimitir.

Trecem pe lângă un corcoduş înflorit. Parcă e nins. Mai sus, un mesteacăn cu frunze proaspete şi mâţişori. Se aude un foşnet. Pe deasupra noastră, trece un stol de porumbei.

Mergem spre mormântul bunicilor. În iarbă, ciuboţica cucului şi toporaşi.

Moment de taină –
printre cruci dărâmate
zeci de toporaşi

Aprindem lumânări, aranjăm salcia, ne amintim cât de mult îi plăceau bunicii lăcrimioarele… Dar ele abia îşi scot capetele afară din pământul reavăn. În acest an, Floriile sunt mai devreme.

Aşteptăm să ardă lumânările. A început să sufle vântul şi le aprindem din nou pe cele stinse.

Legănându-se
galbena forsitia –
lângă un mormânt

Pe Vaser

Când am timp, răsfoiesc albume vechi. Azi, am revăzut o poză şi m-au năpădit amintirile…

Terminasem clasa a opta şi nu prea aveam ce face în vacanţă. Într-o zi, mama îmi propune să o însoţesc la Făina, pe Valea Vaserului. Se înţelesese cu câteva prietene să meargă la cules de zmeură. Am fost de acord, cu o condiţie: să nu-mi fixeze o normă.

mijloc de august –
mocăniţa pufăie
urcând printre munţi

Linia ferată trece foarte aproape de râu. Vaserul este când leneş, când se prăvăleşte peste bolovani. Dar mocăniţa merge încet. Dacă aş alerga pe lângă ea, cred că aş ajunge mai repede la Făina. Dar, poate mă înşel.

Pădurea de brad foşneşte. Începe să picure. Cum o sa culegem zmeură? Pe ploaie? Asta nu mă distrează.

Ajungem în ultima haltă. Un canton mic. Şi două cabane din lemn pentru cei care lucrează la exploatarea lemnului. În timp ce mâncăm, se arată soarele.

Un strigăt. Un copil neastâmpărat aleargă spre noi: „Am văzut un şarpe!”. „Sunt vipere pe aici”, ne spune cantonierul. Ne interesăm de urşi. „Ursul nu vine, că are destulă mâncare. Să faceţi gălăgie, dacă vreţi să-l ţineţi departe!”

Urcăm panta însorită. Până nu mă satur, nu pun nici un bob în găletuşă. Apoi, culeg cu spor. Dar, din când în când, privesc pădurea de brad de pe muntele din faţă şi nuanţele calde în care se desfată pomii de lângă linia ferată îngustă.

Lăsăm găleata cu zmeură în grija cantonierului şi, la îndemnul acestuia, mergem să vedem biserica. Acolo, în inima munţilor, lângă graniţa cu Ucraina, muncitorii forestieri, au vrut să aibă un loc în care să pună o lumânare, să se roage, să se reculeagă în momentele de singurătate. Bisericuţa e închisă. Trecem pe lângă ea şi urcăm.

dintre tufe verzi
privesc ochişori negri:
afine coapte

Sunt atât de bucuroasă încât am uitat că nu voiam să muncesc. Adun cu spor şi afine, dar şi flori. Alerg şi vorbesc mult. Mama îmi face semn că nu e frumos. Dar nu prea ţin seamă de sfatul ei. Sunt în sălbăticie.

N-am observat când s-a înnorat. Ceasul arată ora 5. Trebuie să coborâm. Mocăniţa pleacă la 6. Cu sau fără noi.

La vale, trenuleţul, cu un vagon de persoane şi cinci platforme cu lemne, se grăbeşte. Soarele apune înainte de 8. Obosiţi, dar mulţumiţi, nu privim pe ferestre.

drumul şerpuit –
peste pantele abrupte
coboară seara

Pupăza din tei

Vacanţa de vară îmi oferă numeroase prilejuri de a mă întâlni cu nepoţelul meu Lucian. De obicei, mergem în parcul din partea de jos a oraşului. Plimbându-ne, vorbim despre multe lucruri, observăm natura, oamenii…

Într-o zi, ne plimbam prin parcul nostru drag, în care acum, vara, era linişte. Câţiva trecători în vârstă, câţiva copii… De undeva, se auzea un grup de trei sunete. La scurt timp, se repeta…

- Bunico, auzi şi tu ce aud eu?

Da, auzeam. Imediat, mi-am amintit de pupăza lui Ion Creangă. Mă gândeam, cu bucurie, la posibilitatea de a o vedea.

- Da, cred că e o pupăză. În parc sunt mulţi tei. Ascultă! Nu ţi se pare că pasărea spune: pu, pu, pu?

- Ba da! Să ne apropiem de copacul din care se aude! O putem vedea?, întreabă curios Lucian.

- Dacă avem noroc.

tei bătrân în zori –
pupăza moţată
îşi drege glasul

Ne apropiem de tei, în timp ce îi povestesc copilului ce a făcut Nică a lui Ştefan a Petrei. Lucian, curios, îmi pune întrebări, râde, se întristează, dar cel mai mult îi place că pupăza e liberă.

În zgomotul maşinilor care trec pe lângă parc, atenţi să vedem pupăza, nu auzim decât într-un târziu telefonul. Trebuie să plecăm.

plimbare în parc –
pupăza nevăzută
zboară printre copaci

duminică, 21 septembrie 2008

luni, 1 septembrie 2008

Pictorul

Ieşind din apă, îşi scutură părul şi-l tamponă cu un prosop. Apoi, se aşeză pe „tatami”. Aşa- spunea rogojinii pe care făcea plajă.

Măsură mânecile bluzei pe care o tricota. Erau la fel de lungi. Putea să le coasă.

În timp ce punea mohair în ac, îşi ridică privirea. La câţiva metri, cineva o privea. Nu-i dădu atenţie. Dar, după câteva secunde, îl privi ea.

„O fi Geo, pictorul? Poate fi la Felix, că e vară… Dar, parcă nu e el. De-ar fi mai aproape, aş fi sigură.”

Cosea o mânecă, dar, din când în când, ca din întâmplare, îşi rotea privirea peste ştrand. Căuta ceva. Bărbatul care o privise avea barbă, ca pictorul, era la fel de înalt… Nu-i vedea ochii. Dacă i-ar fi văzut, s-ar fi dus la sigur. Aşa…

Cusu şi a doua mânecă. Avea motiv să privească în jur.


Acum, „pictorul”, însoţit de o doamnă cu costumul de baie în două culori, bordo şi galben, mergea spre chioşcul cu gustări. Nu se grăbea. Vorbea puţin. Se vedea că ea e şefa.

„Se potrivesc aproape toate detaliile, dar un lucru mă face să cred că nu e Geo. Adevăratul pictor şi-a pus ochelarii de soare la vernisaj. Dar acesta, nu are ochelari. Şi e la ştrand. Totuşi, şi lui i se pare că mă cunoaşte.”

Îşi privi ceasul. „Trebuie să fug! E târziu.” Adună repede lucrurile. „ Şi nici nu am aflat dacă tipul e chiar Geo, pictorul. Dar… Şi mâine e o zi!”

marți, 22 aprilie 2008

Sărbătoare pe Valea Izei

Când eram copil, de Sfânta Maria Mare, mergeam la Săcel, la bunica din partea tatălui meu. Era ziua ei onomastică. Dar şi a mamei, naşei mele şi a unor verişoare. Aproape că nu era familie care să nu aibă o sărbătorită.

De obicei, mergeam cu trenul, pe care îl luam din Vişeu de Jos, dar, într-o vară, am plecat cu autobuzul. Când urcam Dealul Moiseiului, întâlneam grupuri de tineri, dar şi persoane în vârstă, care cântau. Eram curioasă. Întrebam, voiam să ştiu.

Tata mi-a făcut semn să ascult. Una dintre verişoare era printre cei care se întorceau de la Moisei. O puteam întreba când venea la bunica.

Am ascultat şi am reţinut câteva cuvinte din ceea ce auzeam. Dar melodia m-a urmărit ani la rând. (E cântecul pe care Marcela Saftiuc l-a adaptat şi cântat în anii următori.)

„O, Măicuţă Sfântă,
Te rugăm fierbinte
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte!

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale!”

Ultima parte a drumului am mers pe jos. Aşteptam cu nerăbdare să ajungem la bunica. Pe drum, întâlneam ţărani care se bucurau că-l revedeau pe tata. Nu cred că am trecut pe lângă cineva fără să-l salutăm măcar. Cu mulţi cetăţeni, tata se oprea să schimbe câteva cuvinte.

Am ajuns la podul de peste Iza. O moară veche şi o casă în paragină. Apoi, o altă moară şi o şură mare. Acolo am aflat că se va face horă. Voiam să văd şi eu cum e la horă. Dar, am înţeles că eram prea mică.

De la sfatul popular, am luat-o pe o ulicioară. Pentru a ajunge în curtea bunicilor, trebuia să trecem pe la un vecin.

Bunica ne aştepta în faţa casei. Pusese porumb la fiert. Doar veneau nepoatele de la oraş… După un schimb protocolar de cuvinte, am primit permisiunea de a merge la râu. Iza trecea la câţiva metri de casă.

Pe malul Izei erau topile de cânepă. În apropiere, o moară. Am aflat de la mătuşa care ne-a însoţit, că morarul e neam cu noi. Am vrut să vedem şi moara, dar nu prea era timp. A sosit Maria care fusese la Moisei.

Ea ne-a spus că Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seamă sărbătoare din apropierea toamnei. Cu o zi înainte, grupuri de pelerini de pe toată Valea Izei, mergând pe jos, trec spre Moisei. Ei sunt îmbrăcaţi cu haine albe. Două fete duc icoana Maicii Domnului. Împreună cu icoana, pelerinii duc 4-6 prapori cu chipul lui Cristos şi al Sfintei Maria cusute pe pânză sau pictate. Aceşti pelerini care merg în „prosesie”(procesiune) rămân toată noaptea în curtea mânăstirii. Ei participă la slujbă, iar a doua zi, şi la slujba dedicată Sfintei Maria.

Când ajung la mânăstire, pelerinii o înconjoară de trei ori, apoi intră şi se închină cu pioşenie Icoanei Prea Sfintei Maria, cu praporii înclinaţi.

Cei din Săcel pleacă numai în dimineaţa zilei de 15 august, deoarece ajung până la începerea slujbei. Grupul de săceleni care merg la mânăstire cântă:

„O, Măicuţă Sfântă,
Te rugăm fierbinte
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte!

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale!

Când plângeai pe cruce
Maică-ndurerată,
Te-am primit de mamă
Noi şi lumea toată.

Refren:
Vino, Maică iară!
Nu lăsa să piară
Ţara şi poporul,
Turma şi păstorul!”
...

Şi Maria ne-a cântat tot cântecul, dar nu am reţinut decât prima strofă.

După slujba oficiată de un sobor de preoţi, cu participarea episcopului, fiecare grup se întoarce acasă, tot pe jos, cântând. În autobuz au urcat câţiva oameni mai în vârstă care mergeau în fiecare an la mănăstire.

Ne părea rău că noi nu aveam voie să mergem unde puteau să meargă verii noştri. Nu pentru că eram mai mici, ci pentru că eram fiice de director de şcoală.

Ca să ne înveselească puţin, tata ne-a dus la moară. Morarul ne-a explicat cum funcţionează moara. Ne-a arătat şi piua. Apoi, mergând pe malul Izei, am ajuns lângă biserica nouă, ortodoxă. Slujba se terminase şi n-am intrat în biserică.

* * *

După mulţi ani, am avut ocazia să văd mănăstirea Moisei. În anul 1995… Dar am rămas cu părerea de rău că prietenii mei au avut şansa de a participa la sărbători care nouă, copiilor de dascăli, ne erau refuzate.

Poveste de iarnă

Părinţii mei erau învăţători în Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. În clădirea şcolii, constructorii prevăzuseră o cameră pentru directorul, învăţătorul sau alt cadru didactic care nu ar fi avut altă locuinţă în comună. Aşa se face că am văzut lumina zilei, în clădirea şcolii, după instaurarea Republicii Populare Române. De aceea, când a venit vremea să fiu botezată, preotul Ioan Găzdac a venit pregătit cu cele necesare îndeplinirii tainei botezului. Mătuşa mea s-a oferit să-mi fie naşă.

Nu împlinisem doi ani când tatăl meu a obţinut un post în comuna Vişeu de Sus. Nu după mult timp, tata a fost chemat la Inspectoratul Şcolar şi i s-a cerut să se ocupe de înfiinţarea liceului. Atunci, ne-am mutat în clădirea în care urma să se ţină cursurile şcolii nou înfiinţate. Aşa se face că îmi petreceam timpul printre elevii mai mari, în clădirea şcolii, în grădina şcolii, umblam prin magaziile, beciurile şi birourile în care eram acceptată cu bucurie. Tuturor le plăcea firea mea.

De la elevii mai mari, am aflat despre Crăciun. În familie nu sărbătoream. Când îl întrebam pe tata: „De ce nu sărbătorim şi noi, ca toţi copii din şcoală, Crăciunul?”, tatăl îmi răspundea că în clădirea şcolii nu e voie. Ştiam doar de Moş Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceam pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistriţa, lumânărele adevărate şi figurine din hârtie glasată sau din zahăr.

În 1959, Moş Gerilă mi-a adus multe dulciuri, cărţi, caiete şi o cutie cu douăsprezece culori. Fratele meu a primit o maşinuţă, iar sora mea a primit o păpuşă. Nu am avut niciodată o păpuşă atât de mare ca sora mea, dar aveam o cutie plină cu păpuşi mici, multe dintre ele făcute chiar de mine.

De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul a cărui zi onomastică era. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere şi figurine din zahăr. Aveau şi câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraş.

De la Vişeu, duceam prăjituri şi portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de noi. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca şi eu.”

Acolo, la ţară, am aflat de colindători şi am vrut să-i colindăm pe bunici. Dar nu ştiam nici o colindă. La cine să apelez? La tata, doar el le ştia pe toate.

Şi tata a început să colinde:

„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ţi-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuţa
Şi mă tem c-oi îngheţa.”

Nu ştiam ce e gubuţa. După ce am aflat că aşa i se spune hăinuţei, am învăţat colinda şi i-am colindat nu numai pe bunici, ci şi pe naşi, dar şi pe celelalte rude care au mai venit în vizită.

După ce au plecat musafirii din comună, am vrut să-i cânt bunicii un cântec pe care îl învăţasem la şcoală.

„Bradule frumos,
Pleacă-ţi vârfu-n jos
Şi ne spune-anume
Din ce colţ de lume
Şi pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”

„Eu, voinici mărunţi,
m-am născut în munţi.
M-a izbit furtuna,
Ploile şi bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleţ, brădui…”

Tare i-a mai plăcut bunicii cântecul! A trebuit să-l cânte de mai multe ori. Au urmat şi alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol cu cântece învăţate la şcoală sau de la radio.

Se făcuse târziu. Nu mai aveam cu ce să ne întoarcem la Vişeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătuşa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearşafuri, ba cu perne să le pună la dispoziţia musafirilor de la oraş. Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor.

Poate vă miraţi că se poate dormi pe cuptor. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi şi alta pentru musafiri. Pe două laturi ale camerei de zi se află bănci de lemn, mai late, numite lăiţi. În colţul format de lăiţi este o masă. Pe pereţi sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colţul opus mesei este soba. De obicei este zidită, are plită şi cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul de copt pâine. Deasupra lui, se poate dormi. Atât de mare este. Un alt colţ este ocupat de patul gazdei. Bunicii mei aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puţin înalt. Deasupra patului se află ruda pe care sunt aşezate frumos cergi cu dungi albe, roşii şi negre. Pe peretele dintre uşă şi sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga uşii este podişorul, dulapul pentru veselă.

În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o canapea, dar şi lăiţi pe două laturi ale camerei. Şi încă un podişor. Pe pereţi sunt icoane cu ştergare şi blide de Scomârcea, vestite în ţară, dar şi blide cumpărate din târg, blide de Horezu.

Eu am vrut să dorm pe laiţă. Era o experienţă nouă. Nu am vrut să mănânc sarmale pentru că erau făcute cu mirodenii pe care nu le cunoşteam. Bunica mi-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Am vrut să învăţ cum se face. M-am mirat când am văzut-o pe bunica punând smântâna în crăticioară. Apoi, bunica puse ouăle bătute în smântâna care sfârâia.

În timp ce mâncam, din curte se auzeau voci de copii. Aş fi fugit la geam să-i văd. Dar nu aveam voie să mă ridic de la masă decât după ce terminam tot din farfurie.

Copiii intraseră în tindă şi cântau. Am cerut lămuriri. Tata îmi explică: „Aşa se urează la începutul anului aici, la ţară. Se umblă cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-mi explice.

Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate şi din alte hârtii colorate, ajutată de mama, am făcut o crenguţă cu flori. Apoi, am învăţat şi cântecul. Şi am început să sorcovesc:

„Sorcova, vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!”

Ce m-am mai amuzat când am văzut că fiecare dintre cei prezenţi voia să fie sorcovit! Pentru aceasta, răsplata era un măr Jonathan, un pumn de nuci, o bancnotă de un leu…

La amiază, unchiul Nicoară a venit cu sania trasă de cai. Am plecat la gară. Pe drum, ne salutau oamenii. Unii spuneau „Laudi-să!”, iar eu nu înţelegeam. Observam ca i se răspunde „Veci amin!”. Tata mi-a explicat că maramureşenii sunt renumiţi prin prescurtările pe care la fac. Salutul complet este „Lăudăm pe Iisus!”, iar răspunsul este „În veci amin!”.

În gară am avut timp să văd cum, printre dealuri, ieşea trenul din tunel. Tata mi-a spus că m-am născut când se construia linia ferată Salva – Vişeu. Din tren, de pe primul viaduct am văzut casa bunicilor. Am recunoscut-o după nucul mare de lângă geam şi după plopii de lângă moara de pe Iza. Pe al doilea viaduct trenul pilota. De acolo, am văzut casa în care locuiau verii mei.

Trenul a oprit. Eram în gara Iza. Nu vedeam decât o clădire din bârne, aşa cum erau majoritatea caselor de la ţară. Am întrebat de ce nu se vede satul. Atunci am aflat că acea gară face legătura cu mai multe sate de pe Valea Izei. Pe oamenii care coborau din tren îi aştepta un autobuz.

Tata ne-a anunţat că vom trece printr-un tunel. Stăteam cu nasul lipit de geam ca să văd mai bine. În vagon, s-au aprins becurile. Din loc în loc, vedeam becuri pe lângă linia ferată. Tata mi-a arătat refugii, însemnate cu var alb, pentru oamenii care circulau prin tunel.

După ce am ieşit din tunel, tata mi-a explicat că ne apropiem de Vişeu de Jos şi că vom schimba trenul. Şi tare-mi mai plăcea ceea ce vedeam pe geam: copaci încărcaţi de zăpadă, căsuţe ale căror geamuri abia se vedeau, cărări de la case la grajduri şi fântâni…

La Vişeu de Jos, am schimbat trenul. Am urcat într-un vagon mai mic şi mai urât, cu scaune din lemn. Şi geamurile erau mai mici. Dar mergeam la oraş! Vişeu de Sus fusese declarat oraş încă din 1956.

Aur

Era foarte obosit. Avusese mult de lucru, iar gerul îi îngreunase munca. Renunţă la mâncare doar să poată sta puţin la căldură.

Se aşeză în fotoliu şi întinse leneş mâna spre aparatul de radio. Apăsă butonul. Vocea crainicei anunţă: „Difuzăm…” Nu mai auzi nimic. Aţipi.

*

În holul cabinetului medical. O aştepta pe asistentă să îi recolteze sânge pentru analiză. Aceasta veni înarmată cu seringa de unică folosinţă. În timp ce pregăti operaţiunea, asistenta încercă să îi distragă atenţia. Ştia cât se tem bărbaţii de ace.

- Domnule, am auzit azi o glumă: „O blondă sună la CFR: «Îmi spuneţi, vă rog, cât face trenul din Târgu-Mureş până în Bucureşti?», «O secundă...», «Mulţumesc!!!»”

În acest timp, asistenta pune câteva picături de sânge pe o lamelă şi o introduce în analizatorul electronic.

- Analiza e gata în câteva minute. Puteţi bea o cafea de la automat.


- Bună idee! Sunt obosit şi îmi va face bine o cafea fierbinte.

La radio cânta Elvis Presley. Îşi luă paharul cu cafea şi se aşeză comod în fotoliul de lângă fereastră. Sorbi lichidul negru amărui privindu-i pe copiii care se jucau în parcul de vizavi.

Asistenta îl chemă să-i dea rezultatul.


- Aveţi cam mult aur în sânge…

- E rău?, întrebă speriat.

- Nu chiar… Dar, în loc să îmbătrâniţi, întineriţi.


*

Se trezi transpirat. Cum? Va întineri? Când va ajunge ca la 30 de ani, nu va fi rău. Dar când va fi copil? Se va juca, fără grijă… Dar, dacă va alunge bebeluş? Să îl îmbrace alţii, să-l hrănească alţii…

Inima îi bătea energic. Îşi şterse cu dosul mâinii fruntea…


Crainica anunţă: „Aţi ascultat emisiunea VOCILE DE AUR ALE ROCK-ULUI”.

Zâmbi, liniştit:


- De aici aurul…

Un virus simpatic

Poate nu mă veţi crede, dar eu tot vă voi povesti!

Vineri, am plecat de lângă calculator. Nu l-am oprit. Era un jurnal la televizor şi voiam să aflu ce s-a mai întâmplat în lume.

L-am văzut pe Cioacă. Am văzut cum răspundea ziariştilor, mestecând gumă. Îngăima flegmatic: „cele două calculatoare erau ale noaste…”, „…dar era bun comun, cu soţia…”, „…mail-urile sunt mail-uri, iar căsuţa e căsuţă”, „mi-a fost dat numărul de telefon”, „altă căsuţă, de pe yahoo…”

Am revenit la calculatorul meu. Ştiam că, dacă nu scriam, calculatorul meu intra singur în stand by, dar ecranul era albastru. Am citit mesajul: „Calculatorul dumneavoastră a fost accesat de la distanţă. Dacă închideţi, e posibil să se piardă informaţii.”

Prima reacţie a mea a fost să închid. Cu riscul de a pierde ceva.

Totuşi, îmi puneam o serie de întrebări. Pe cine să rog să mă ajute? Căutam o persoană cu experienţă. Am trimis câteva mesaje.

Mi-a răspuns un prieten. M-a întrebat ce tip de program am, cine mai foloseşte calculatorul… Nu aveam nimic de ascuns. Nu am pe calculator decât texte literare, scrise de mine sau salvate de pe Internet. Aveam şi poze. Nimic important. Pentru alţii.

Dacă e aşa, nu-mi rămânea decât să aştept câteva zile, să văd dacă e ceva ciudat cu calculatorul meu.

Azi, m-am trezit devreme. Am pornit calculatorul. Eram curioasă. O fi intrat cineva in el? O fi un virus sau numai o eroare de windows?

Am rămas mută. Primul text pe care l-am accesat avea înscrisă o inimioară sub titlu. Era o poezie de dragoste. Grăbită, am deschis folderul cu poezii. Fiecare poezie de dragoste avea acea inimioară. Am deschis un referat despre metodele de numărare. Nu avea inimioară.

Prin urmare, m-am ales cu un virus simpatic, un virus care mă avertizează că documentul conţine o creaţie literară bună pentru trimis la concursul de Valentine’s Day.

Jos, comuniştii!

Recreaţia mare. În clasă, rămânem doar elevii de serviciu: Margareta şi eu. În timp ce Margareta şterge tabla, aranjez faţa de masă de pe catedră.

Uşa se deschide şi intră trei elevi.

- Ieşiţi repede! Vreţi să vă spun doamnei învăţătoare?
În timp ce unul dintre cei trei se străduieşte să mă înduplece, în uşă îşi face apariţia Nelu.

Depăşită de situaţie, îi privesc mustrător.

Costică, fiul noului secretar de partid pe raion, se urcă pe bancă şi strigă: „Sus, comuniştii!”. Imediat, băieţii îi urmează exemplul. În zadar strig să iasă, în zadar îi ameninţ că îi spun doamnei învăţătoare… Băieţii sar pe bănci.

Mă urc pe o bancă şi strig: „Jos, comuniştii!”. Băieţii sar de pe bănci. Mă bucur că am reuşit să-i determine să mă asculte. Nu ştiam ce mă aşteaptă…

Costică scoate un carneţel din buzunar, ia de pe o bancă un creion şi spune:

- Am sarcină să îi notez pe duşmanii de clasă. Mioara, pe tine te-am scris prima.

Nu-mi vine să cred. Încerc să zâmbesc. Dar Costică nu glumeşte.

Sună de intrare. Doamna învăţătoare mă găseşte plângând.

- Ce s-a întâmplat? De ce e gălăgie?
- Costică a scris-o pe Mioara în carnet!
- Ce rău a făcut?
- A strigat: „Jos, comuniştii!”.
- Ai spus tu asta?
- Da. Nu ştiţi de ce.

Povestesc ce s-a întâmplat în recreaţie.

- Costică, tu eşti prieten cu Mioara. Cum poţi să faci aşa ceva?
- Eu am sarcină să-i scriu pe duşmanii poporului.
- Mioara învaţă cel mai bine din clasă, îi ajută pe colegii care au greutăţi, e foarte bună prietenă cu voi toţi. Ai auzit ce explicaţie ţi-a dat. Nu a vrut decât să-şi facă datoria de elevă de serviciu. Voi nu trebuia să intraţi în clasă înainte de a suna…

După câteva clipe de linişte, Costică se hotărăşte:

- N-o mai scriu. Să ne împăcăm!
- Daţi-vă mâna şi să începem lecţia!

Colegii răsuflă uşuraţi. Eu nu pot să uit ce mi s-a întâmplat. Nu mi-aş fi imaginat că noul meu coleg e aşa. Mă interesează matematica, îmi place să citesc, sunt nelipsită de la activităţile artistice sau sportive, învăţ să cânt la pian… Dar nu mă interesează politica. După întâmplarea asta, încep să mă îndoiesc de faptul că voi fi primită în organizaţia de pionieri.

Acasă, de ruşine, nu povesesc nimic. Tata e o persoană cunoscută în raion. Ce vor spune cei care îl cunosc? Cum şi-a educat fata?

***

După treizeci de ani, o întâlnire de familie. Bucuria revederii. Bunici, nepoţi, fraţi… Tatăl meu întrebă dacă îmi mai amintesc cum a fost când am strigat „Jos, comuniştii!”.

- Credeam că nu mai ştie nimeni. Dacă ar fi să mă dau mare, eu am strigat „Jos, comuniştii!” cu 29 de ani înaintea voastră. Dar nu am niciun merit. Nu făceam politică. Eram de serviciu şi nimic mai mult. Am fost primită în organizaţia de pionieri în aceeaşi zi cu Costică. Am fost primită în U.T.C., în aceeaşi zi cu Costică. Nimeni nu a amintit nici o vorbă despre întâmplarea din ziua aceea. Am avut emoţii de fiecare dată. Pe Costică l-am întâlnit în Cluj, în toamna lui ’67. Era student la Politehnică. Mi-am amintit de întâmplare când am vrut să semnez cererea de primire în P.C.R. N-am semnat-o pentru că Viorica, secretara organizaţiei de bază, proaspăt întoarsă de la Congresul al XII-lea, mi-a spus că s-a analizat componenţa partidului. S-a constatat că sunt mai mulţi intelectuali decât muncitori. În prima şedinţă trebuia să pună în discuţie cererea femeii de serviciu. Aşa că, nu am mai cerut nimic. Nici acum nu m-am înscris în nici un partid, cu toate că am de unde alege. E mai interesant să-i ascult pe toţi şi să cred ceea ce vreau.

joi, 17 aprilie 2008

Cum a învăţat Ioana să scrie la maşină



În România anului 1967…

Pentru că nu a fost admisă la Litere, Ioana, colega mea de liceu, a trebuit să-şi găsească un loc de muncă. Şcoala Specială avea un post vacant de secretară. Ioana, singura solicitantă a postului, a fost angajată.

Fată serioasă, ea a învăţat repede ce are de făcut. Rămăsese o singură problemă: scrisul la maşină.

Tatăl meu, învăţător cu multă experienţă, era director. Într-o zi, el îi dă Ioanei un curs de pedagogie şi-i spune:

- Avem o singură carte de pedagogie şi trebuie să o dăm celor şase profesori. Va trebui să o multiplicăm.

Tata îi arătă secretarei începătoare cum să aşeze indigoul, cum să introducă hârtia în maşina de scris şi-i arătă cum funcţionează maşina.

A doua zi, Ioana se prezentă cu foile scrise. Puţine, cu greşeli, cu ştersături…

Au urmat eforturi şi concentrare. Multă muncă…

Într-o zi, tata îi cere secretarei să-i arate cât a scris. Ioana se prezentă cu foile. Avea un teanc destul de mare.

- Am ajuns la pagina 50. Acum e mai bine?

- Aşa mai merge… Nu trebuie să mai scrii. Ai suficientă experienţă. Te vei descurca. De fapt, nu aveam nevoie de încă un exemplar al cărţii, dar trebuia să-ţi dau un motiv ca să înveţi repede să scrii.

joi, 28 februarie 2008

Întâmplare

Voiai să îţi povestesc o întâmplare din tinereţe. Ascultă!

Pe strada noastră, locuia o familie cu mulţi copii. Ocupau trei camere dintr-o casă naţionalizată. La stradă erau dormitoarele, iar camera cu ferestrele spre curte era folosită drept bucătărie. Când s-au mutat, tatăl le-a spus că nu e frumos ca toţi trecătorii să-i vadă pe cei mici murdari cu magiun sau zacuscă.

După o furtună izbucnită pe neaşteptate, balamaua unei ferestre s-a rupt. Şi sticla trebuia înlocuită. Ca să nu o fure cineva peste noapte, tatăl a luat rama fără sticlă şi a bătut două cuie în cealaltă. Până când putea să pună sticla, trebuia să mai aştepte. Nu aveau atunci bani pentru reparaţii.

În apropiere, locuia Tudor, un băiat cu doi ani mai în vârstă decât Ileana, cea mai mare dintre fetele vecinului. O admira pe Ileana şi, cum aceasta nu-i prea dădea atenţie, băiatul încercă să-i facă o surpriză. Rupse un trandafir roşu din grădină şi-l puse, pe furiş, în geamul defect al vecinilor. Apoi, se opri la câţiva metri mai departe. Să-l ţină de vorbă pe un coleg de clasă.

Ileana, observă trandafirul. Nu ştia ce să facă. Să-l ia? Să lase impresia că nu a observat?

După o vreme, găsi un motiv să iasă în stradă şi să ia floarea. O ascunse sub jachetă şi intră în casă. Luă un pahar şi turnă puţină apă, puse trandafirul în apă şi aşeză paharul pe pervazul ferestrei, în dreptul geamului spart. Apoi, trase jaluzelele, ascunzând paharul. Dar, cine trecea pe stradă îl vedea.

A doua zi, în timp ce trecea spre şcoală, Tudor aşeză în acelaşi loc un trandafir alb.

Aduse şi al treilea trandafir. În acea zi, Ileana îl opri în curtea şcolii:

- La ce oră pleci acasă?


- La două.

- Şi eu. Aşteaptă-mă! Mergem împreună. Avem acelaşi drum.

Câteva săptămâni, cei doi mergeau împreună la şcoală şi se întorceau de multe ori împreună. Uneori, jucau fotbal cu toţi copiii de pe stradă. Alteori vorbeau despre lecţii, cărţi citite, filme, muzică.

Ce a urmat? Cei doi au rămas vecini şi colegi. Tudor nu spera să ajungă decât funcţionar la vreo instituţie din oraş. Nu avea rezultate foarte bune la învăţătură. Poate doar la muzică. Era unul dintre soliştii vocali ai şcolii. Ileana participa la olimpiada de limba română, mergea în excursii prin ţară, colabora la revistele de literatură. Dar nici părinţii lor nu vedeau cu ochi buni prietenia tinerilor.

A rămas povestea trandafirilor lăsaţi în geamul de la stradă.


Merem la dórmitor!

În 1959 eram la Vasile Roaită, la bunici. Cu mama şi fraţii mei mai mici. Mai târziu am aflat de ce nu a venit şi tata cu noi.

Într-o zi, în timp ce ne jucam cu scoicile culese de pe plajă, l-am zărit pe tata la poartă. Am alergat să-l primim cum se cuvine. I-am spus că ne era dor de el şi că ne bucurăm că suntem împreună.

Tata ne-a spus că nu stă mult, că este cu un grup de elevi care fac un circuit. Apoi ne-a spus pe unde au trecut şi ce au văzut.

Tata a rămas cu noi două zile şi apoi a plecat cu elevii de liceu cu care venise.( Atunci era pedagog.) Dar, cu excursioniştii, a plecat şi mama. A revenit după câteva zile. Voia să vadă Bucureştiul.

La bunicii din partea mamei rămâneam cel puţin o lună. Plecam acasă bronzaţi şi odihniţi, informaţi şi cultivaţi. Nu că acasă nu ne-am fi cultivat, dar la Vasile Roaită puteam merge la un spectacol de operetă, la spectacole de balet. Nu era interesant să mergem la spectacole de revistă, iar muzica populară ne plăcea să o ascultăm la un aparat de radio nou pe care îl cumpărase bunicul. Ascultam şi cântam tot ce auzeam la radio, dădeam spectacole doar pentru bunicii noştri care erau foarte încântaţi de talentul nepoţilor.

Dar, în acel an, ne bucuram că plecăm la Vişeu. Aşteptam cu nerăbdare să ne povestească tata cum a fost în excursie, să vedem poze şi vederi.

Tata a avut răbdare cu noi. Am povestit mult. Avea darul de a ne ţine atenţi. Îşi presăra povestea cu momente vesele, glume, explicaţii…

Ţin minte că ne-a spus că i-a plimbat pe elevi prin tot Bucureştiul şi apoi i-a întrebat: „Unde vreţi să vă mai duc?”. Marika, obosită, pe un ton plângăreţ a spus: „ Merem la dórmitor…” Toţi cei de faţă au început să râdă şi, de atunci, o tachinau spunându-i „Merem la dórmitor”.

***

După mulţi ani, am cunoscut-o pe Marika. La nunta fratelui meu.

- Mioara, îţi aminteşti cât v-a amuzat expresia "Merem la dórmitor"? Marika e soacra mică.

Hoţul

Rita, pisica noastră tărcată, apăru într-o zi cu un pisoi. Înainte să spun ceva, fetele mă rugară: „Nu ne certa! E singurul pui al Ritei. Să-l păstrăm!” Le-am făcut pe plac.

Fetele îi puseră pisoiului numele Rino, varianta românească a eroului interpretat de Lorenzo Lamas în serialul RENEGATUL.

Când s-a terminat vacanţa, fetele au plecat la şcoală, la Cluj. Rino a rămas în grija mea. Mă urma peste tot. Mi se căţăra în spate, mă prindea cu dinţii de papuci, îmi fura ghemul din care tricotam… Într-o zi, mi-a rupt un ciorap. Atunci, m-am supărat, l-am certat şi l-am lovit pe lăbuţe.

A venit iarna. Rino avea voie să umble prin toate camerele. Rita nu intra decât în bucătărie. Mânca şi ieşea. Dormea, împreună cu puiul ei, în fânul din podul magaziei.

Într-o seară, soţul meu îmi spuse : „Dă-l afară pe Gheorghe! E noapte.” Uitându-mă la pisoi, am spus: „Gheorghe, hai afară!”. Pisoiul nu s-a mişcat. Am insistat: „Gigi, hai să mergem!” . Atunci, pisoiul se întinse, coborî de pe fotoliu şi se îndreptă spre uşă. Râzând, i-am spus: „Acesta e numele tău: Gigi. Ţi l-ai ales singur.”. Gigi reacţiona la sunetul i.

Rita auzea din ce în ce mai rău. Nu mai mânca. Nu voia să iasă din casă. Într-o dimineaţă nu a mai apărut. Am căutat-o, i-am întrebat pe vecini… Acum doarme în grădină, sub un măr bătrân.

Rămas singur, Gigi era răsfăţatul tuturor. Copiii vecinilor îl chemau la gard, îi dădeau dulciuri…

Într-o dimineaţă, am intrat în bucătărie, mi-am spălat o roşie, mi-am tăiat pâine şi, când să mănânc, am auzit soneria. M-am dus să văd cine e şi ce vrea. Când am revenit de la poartă, roşia nu mai era pe masă. Mă uit sub masă. Gigi furase roşia şi mânca din ea.

Nu mă puteam hotărî… Să râd sau să-l pedepsesc pe hoţ? L-am certat, dar i-am lăsat roşia.

Pasiune

Ajunse acasă după ora două. Era obosită, flămândă… Încercă să-şi imagineze ce bunătăţi a gătit mama…

N-a închis bine uşa că a zărit pe măsuţa din hol ultimul număr al Gazetei Matematice. În acea clipă, uită de foame, de oboseală, de compunerea pe care trebuia să o facă pentru a doua zi.

Îşi aruncă mapa pe scaun şi aproape tremurând de emoţie, deschise revista. Numele ei era la rubrica rezolvitorilor. Bucuroasă, făcu câţiva paşi de dans după o muzică interioară. Sora ei zâmbea…

Ştia că nu e bine ce face, dar nu se putea stăpâni. Îşi luă farfuria cu mâncare, un teanc de foi nescrise rupte din caietul vechi, un creion şi se aşeză la masă, în bucătărie. În timp ce mânca, răsfoia revista. Punând farfuria la spălat, zise: „Să nu mă deranjaţi, dacă se poate!” Sora ei se duse în dormitor, iar Maria începu să scrie. Reduse volumul difuzorului. Aşa lucra, trăgând cu urechea la ştiri şi ascultând muzică. Muzica ritmată o stimula.

Seara, mama şi fratele Mariei s-au întors de la şcoală. Maria era încă la masa din bucătărie. Îşi adună foile scrise şi se aşeză în fotoliul din hol. Scria pe genunchi. Era atât de absorbită de problema la care lucra, încât nu mai auzea nimic. Ajunsese la a treia foaie şi problema nu era rezolvată.

- Marioaro, vino la masă!, auzi.

- Imediat! Mai am puţin şi termin problema.

Mama nu insistă. Ştia că nu era bine să o deranjeze pe Maria când lucrează.

După un timp, Maria strigă: „Am reuşit!” şi aruncă foile. Mama veni în hol şi se miră văzând foi peste tot.

- Ai terminat?

- Asta chiar a fost o problemă interesantă!

- Poţi să-ţi refaci calculele?

- Fii liniştită! Mănânc şi redactez toate problemele. Ştiu ce trebuie să iau de pe foi. Mă descurc!

După ce mâncară, Maria se aşeză la masa pe care îşi scria temele. Refăcu rezolvările, numără probleme rezolvate şi îşi zise: „Să-mi fac repede compunerea. Apoi, dacă nu e prea târziu, mai rezolv o problemă.”

vineri, 22 februarie 2008

Cum am învăţat poezia “Sergentul”

Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.

Atunci, tata a început să recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel şi sergent.

Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea „glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / şi crucea « Sfântul Gheorghe» , ş-a « României Stea ». “. Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai departe.

După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.

Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.

Nu de mult, am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii.

O zi neobişnuită


Anul 1967. Mijlocul lunii mai. Vineri. Zi de târg.


În mapa Mariei, era un pacheţel pregătit din timp. Ieşi de la şcoală şi merse la piaţă. Acolo, o întâlni pe profesoara ei de desen.

- Ce faci aici?

- Duc la remaiat nişte ciorapi.

O doamnă înaltă, sobră, întoarse capul şi o privi pe Maria.

­- În acest orăşel, cineva remaiază…?

- Da, spuse Maria. O cunoştinţă a mamei mele.

Profesoara interveni. Îi spuse doamnei Florea că Maria este fiica directorului Şcolii Ajutătoare şi că mama Mariei este învăţătoare.

- Te superi dacă te rog s-o întrebi pe doamna care îţi remaiază dacă poate să-mi lucreze şi mie? - întreabă doamna Florea.

- Cum să mă supăr? o întreb.

În câteva minute, Maria reveni.

- Ilonka neni e de acord să vă servească, spuse Maria, apropiindu-se de cele două doamne.

- Poţi să vii la mine să-ţi dau pachetul?

- Bineînţeles. Nu mă grăbesc. E abia unu şi jumătate.

Maria o însoţi pe doamna Florea în apartamentul ei de la etajul al doilea din cel mai nou bloc. Doamna Florea o invită pe Maria să şeadă, iar ea se duse în dormitor.

Era cald. Uşa dinspre balcon era deschisă. După ce privi tablourile, dantela de pe masă şi bibelourile, Maria ieşi în balcon. De acolo, se vedea curtea Comisariatului militar. În curte, mulţi tineri gălăgioşi. Căută un chip cunoscut.

Doamna Florea o găsi pe Maria în balcon:

- Cunoşti pe cineva?

- Un prieten pleacă astăzi în armată. Nu l-am văzut.

- Dacă vrei, îi pot spune soţului meu să-l lase să vorbească cu tine.

Văzând chipul mirat al Mariei, zise:

- Soţul meu e maior.

Maria înţelese.

- Nu ştie că sunt aici. N-am vorbit cu el de mult timp.

- Vino la ora şase şi am să-ţi spun ce trebuie să faci!

- Voi fi punctuală!

La şase seara, Maria sună la uşa apartamentului familiei Florea. Îi deschide doamna. Era veselă.

- Du-te la poartă! Santinela ştie despre ce e vorba. Spune-i că-l cauţi pe prietenul tău!

- Vă mulţumesc!, spuse veselă Maria.

- Şi eu îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut!

- Bună ziua, mai zise Maria şi alergă pe scări .


La poartă, anunţă că îl caută pe Vasile.

În câteva clipe, Vasile veni. Era vizibil stânjenit. Se întreba, în gând, ce vor spune cei care îl vor vedea din nou cu Maria.

- Putem face câţiva paşi împreună. Trebuie să mă întorc la ora 19.

Maria se întreba: ,,Ce-am putea vorbi o oră?’’, iar Vasile se întreba: ,,De unde atâta curaj?’’. Ştia că Mariei nu-i pasă de ceea ce vorbeşte lumea. În fond, obţinea aproape întotdeauna ceea ce dorea.

- Ţi-am adus o poză. Luni, fotograful ne-a adus pozele pentru tablou şi sonetele. Ţi-am scris ceva pe dosul pozei, zice Maria întinzându-i un plic. Dacă vrei poţi să-mi scrii.

Se plimbară prin centru, dar se despărţiră înainte de a se încheia ora. Şi-au dat mâna, zicând:

- Armată uşoară!

- Succes la bacalaureat şi la admitere!

Frumoasa zi de mai s-a încheiat mai frumos decât şi-a imaginat Maria. O doamnă, un domn şi puţin noroc i-au arătat că şi în armată sunt oameni cu suflet.

Omul zilei

Visătoare, privea pe geam. Privea, iar gândurile ei erau un stol de vrăbii.

Se uită la ceas:

- Mă odihnesc până la patru. Apoi mă apuc de teme. O jumătate de oră pentru matematică, o oră pentru română, o oră pentru celelalte. Deci, cel târziu la şapte sunt gata. Apoi…

Tresări. Zgomot de paşi pe trotuar. Din ce în ce mai aproape. Spera să fie „Tipul”. Obrajii Ioanei ardeau.

În sfârşit, îl zări. Inima bătea în pieptul ei mai, mai să-i sară afară. Lăsă perdeaua şi fugi, ca un hoţ ,de la geam.

- De nu m-ar fi văzut!...

Abia îşi reveni şi auzi soneria. Deschise Doru, fratele ei. Întâmplător, se afla în hol. La uşa era Veronica, prietena cea mai bună a Ioanei.

Ioana, la masa de lucru, răsfoia un caiet.

- Te-ai şi apucat de teme?

- Nu încă, dar, dacă tot ai venit, hai să facem împreună problema pentru mâine!

- Las-o-ncolo de problemă! Mai este timp!

- Atunci ce-ai vrea să facem?

- Să discutăm.

- Ai un subiect interesant?

- Da.

Veronica îi povesti Ioanei că, în urmă cu câteva minute, la colţul străzii, povestea cu Nicu. Pe lângă ei, a trecut băiatul pe care i-l arătase Ioana. Îl întrebă, ca-ntr-o doară pe Nicu: „ Cine o fi tipu’ ăsta ?”. Nicu s-a făcut foc. De supărare, i-a promis ca aranjează, chiar deseară, o întâlnire cu tipul.

- Aşa că, am rămas înţeleşi să treacă pe la mine la ora şapte. Venim apoi să te luăm la plimbare.

- Bine. Atunci, să facem problema şi să terminăm lecţiile ca să putem fi punctuale!


- La treabă!

Fetele rezolvară problema, învăţară la celelalte materii şi făcură planul pentru tema de la limba romană. Apoi, Veronica plecă.

La ora şapte, Nicu sună la uşa Veronicăi. Aceasta îşi îmbrăcă repede pardesiul şi ieşi. Nicu i-l prezentă pe Mircea. Discutând se apropiară de casa prietenei lor.

Ioana era cu Doru. Numai aşa obţinuse permisiunea de a pleca la plimbare.

Cei doi se alăturară primului grup şi, discutând verzi şi uscate, se îndreptară spre parc.

Nu mică le-a fost mirarea când se întâlniră cu profesoara lor de matematică. După ce se îndepărtară, Veronica şopti:

- Cine răspunde mâine?

Tinerii se plimbară până la ora opt, apoi, pretextând ca e un film bun la televizor, Veronica le ceru s-o conducă acasă. Nicu se încinse într-o dezbatere cu Doru. Ioana îşi văzu astfel îndeplinită dorinţa de a discuta cu Mircea.

După ce susţinuse examen de admitere şi reuşise. Mircea a primit ordinul de încorporare. Din septembrie, era soldat T.R.- ist la Bistriţa.

Ioana se pregătea pentru admitere la Fizică. Mai erau două luni până la bacalaureat.

- Ai să-mi scrii? – întrebă Ioana când ajunseră în faţa porţii.

- Da. Numai că…

- Ce te împiedică?, izbucni Ioana.

- Nu-ţi ştiu numele de familie.

- Asta era? Brad, spuse Ioana.

- Bradul e copacul meu preferat.

- Adresa o ştii…

- Staţi cu două case mai jos ca mătuşa mea. Deci, aveţi numărul şapte.

- Chiar pleci dimineaţă?

- Trebuie sa fiu la Bistriţa mâine la amiază.

- Atunci, aştept scrisoarea!

A doua zi. Dimineaţa la ora opt. Profesoara de matematică intră în clasă. Cu o privire severă, o invită pe Ioana la tablă. Fata era pregătită: ştia lecţia, îşi rezolvase tema, rezolvase şi problemele suplimentare…

Profesoara zâmbi. Le spuse elevilor:

- Aseară, când mă întorceam de la o şedinţă, m-am întâlnit cu Ioana. Nu era singură. Se plimba. Ca de obicei, a răspuns foarte bine. Este un bun exemplu pentru voi.

Ioana roşi, dar, în sinea ei, era mândră că devenise eroina zilei. De la Nicu, colegii ei aflaseră ce se întâmplase în seara precedentă.

Dondonel

Într-o dimineaţă, bunica intră în camera în care dormeam şi ne „porunceşte”:

- Deşteptarea! Mergem în vizită la tanti Iulia.

Ne trezim, ne frecăm somnoroase la ochi. Apoi, ne ridicăm fără să comentăm şi mergem în curte, la cişmea, să ne spălăm. Găsim pe masă ceaiul, brânza telemea şi pâine proaspătă.

- Mai repede, somnoroaselor! Nu prindem nici cursa de 10.

„De n-am prinde-o…”, îmi spuneam în gând. Nu-mi plăcea să merg cu autobuzul, mai ales dimineaţa. Dar, ca orice nepoată cuminte, n-am comentat.

Ne-am îmbrăcat cum ne-a sfătuit mama şi, cu inima strânsă, am plecat la autobuz.

În zilele noroase, autobuzele circulau pline. Turiştii, sezoniştii - cum le spuneau localnicii, nu mergeau la plajă. Vizitau litoralul.

Drumul a durat aproape o oră. Numai noi ştiam cât de rău ne era! Dar am fost cuminţi. Tata ne spunea să cântăm, că ne vom simţi mai bine. Şi aşa am făcut. Dar cântam încetişor.

Cine se bucura mai tare când am coborât din autobusul ticsit? Am luat-o la goană. Voiam să recuperăm timpul pierdut. Bunica ne striga, noi ne prefăceam că nu o auzim. După ce am dat câteva ture unui rond de flori, am revenit cuminţi lângă ea.

- De aici, mergem pe jos!, spun, pe un ton plângăreţ. E mai bine decât în autobuz.

Am mers pe jos. Nu ne-am plâns că e departe. Şi de la vechea gară a Constanţei până în centru era ceva drum…

Am ajuns la o poarta de lemn pe care scria CÂINE RĂU. M-au trecut fiorii. Mama ne-a liniştit.

- E bine să ştie lumea că aici e un câine. Altfel, intră oricine.

Bunica a apăsat butonul soneriei. Un lătrat scurt a anunţat intenţia noastră. Auzim:

- Imediat, imediat!

Tanti Iulia ne deschide poarta. Un cocker se strecoară printre noi. Noi ne retragem cu teamă, dar tanti Iulia ne spune: „Dondonel cunoaşte oamenii”.

Asistăm apoi la bucuria revederii. Pupături, laude: „Ce frumoasă te-ai făcut, Marioaro! Sunt fetele tale?Ce drăguţe sunt! Tu ce mai faci, Alexandrino? Ce face Costică?...” Aşteptăm în linişte, nu fără a ne trimite priviri pline de subînţelesuri. Era mai interesant căţelul. Încă nu aveam curaj să ne apropiem de el.

Am primit aprobarea să ne jucăm cu pistruiatul Dondonel şi doamnele au intrat in casă. Nu se văzuseră de mult.

Am descoperit o casă ciudată. Camerele erau aşezate ca vagoanele unui tren. Se trecea din una în cealaltă. La stradă, bucătăria. Camera din mijloc avea trei uşi. Una dădea spre curte. Acolo, pe prag ne-am aşezat şi-l mângâiam pe Dondonel. Tanti Iulia ne asigurase că are un căţel curat, fără purici. Vorbeam cu el, când, de la balconul blocului construit pe fosta grădină a rudelor noastre, nişte copii îl strigau pe cockerul bătrân care, de lene şi de cald, se lungise lângă treaptă.

Dondonel sări în picioare, uitând de noi, şi se repezi la gard. Apucă grăbit biscuiţii aruncaţi de copii. Apoi, luă o bomboană. Ne uitam una la cealaltă şi râdeam. Nu mai văzuserăm câini care să mănânce bomboane.


Dacă am văzut că Dondonel nu ne dă atenţie, am intrat în casă. Tanti Iulia ne-a servit cu şerbet şi apă rece. Doamnele beau cafele. Era obiceiul casei.

Am mulţumit şi am ieşit să vedem ce mai face câinele. Moţăia pe treaptă. Am început să râdem: „Câine rău. Mănâncă bomboane”.

După un timp, suntem chemate.

Pupături, promisiuni… Şi plecăm vesele.

Surpriza

Dirigintele clasei a VI-a C s-a schimbat. În prima recreaţie, fetele s-au adunat într-un colţ al clasei:

- Păcat că a plecat domnul diriginte!

- Lăsaţi, fetelor că ne acomodăm noi şi cu doamna Furnică! Cred că e foarte bună.

- Dar nu mai putem face cerc de gimnastică.

- Nu-i nimic! Vom face o echipă de dansuri de care să nu ştie nimeni. Va fi o echipă a fetelor.

- Şi nu-i spunem doamnei diriginte?

- Nu-i spunem nimic. Deocamdată.

- Vorbesc eu şi cu celelalte, se oferi Ileana. Le conving eu!

După ore, prima repetiţie.

- Greu au mai plecat băieţii ăştia!

- Ce curioşi sunt!

- N-au vrut să creadă că rămânem să facem ordine.

- Gata, fetelor! Astăzi, Ibolya şi Mony ne vor învăţa un dans maghiar. Data viitoare vom repeta şi haţegana.

Fetele rămâneau de două ori pe săptămână şi repetau. În echipă erau opt.

- Ce-ar fi s-o invităm pe doamna dirigintă?

- Mâine îi spun eu! sări Ioana, o fată neastâmpărată.

- Lăsaţi-o pe Ileana! Ea e şefa clasei!

- Bine, să o invite Ileana,ziseră şi celelalte.

După ce văzu programul fetelor, diriginta le spuse:

- De ce nu mi-aţi spus de la început?

- Am vrut să fie o surpriză!

- E o surpriză plăcută! Nu ştiam că sunteţi atât de pricepute. Vom participa şi noi la spectacolul de la sfârşitul semestrului. Pentru aceasta trebuie să ne pregătim. Am s-o rog pe doamna Sârbu, pedagoga, să vă ajute puţin. Se pricepe mai bine ca mine. Vreţi s-o rugăm?

- Vrem, vrem!, strigară fetele în cor.

- Vom face repetiţie în fiecare vineri. Bine, fetelor?

- Foarte bine! Foarte bine!

Era târziu şi fetele se grăbiră să plece acasă. Pe drum, făceau planuri, visau la cariera lor artistică.

O persoană importantă

Lume multă… Muzică…Mirii vin însoţiţi de părinţi, prieteni şi fiul lor, Dănuţ, care, cu câteva zile înainte , împlinise trei ani. Toţi vorbesc, toţi glumesc…

Primarul se lasă aşteptat. Emoţia este sporită de secretara care face ordine între dosarele de pe birou.

La sosirea primarului, se face linişte. Nici copilul nu zice nimic. Trece la locul lui: între mama şi tata.

Ceremonialul e scurt. După ce le reaminteşte ce îndatoriri au, primarul îi felicită pe miri, strângându-le călduros mâinile. Cei de faţă privesc emoţionaţi. Părinţii lăcrimează, tinerii aşteaptă…

Dănuţ întinde mâna. Primarul, sobru până atunci, zâmbeşte şi-i strânge cu putere mânuţa. Liniştea se sparge ca un ţurţure.

Atmosfera s-a înviorat. Urmează felicitări, urări… Se imortalizează pe peliculă evenimentul.

Dănuţ este prezent peste tot. Jubilează. Cu el, primarul nu dăduse mâna din obligaţie…

duminică, 17 februarie 2008

O faptă bună

Mergând de-a buşilea, Pia ajunse lângă bibliotecă. Se prinse cu o mână de cheia uitată în broască şi, ridicându-se anevoie, se văzu în faţa raftului cu cărţi. Întinse mâna să prindă una, dar descoperi că are în mână o piesă de la jocul de construcţii al fratelui său. Vru s-o arunce, dar se răzgândi. Băgă piesa în gură. Legănându-se, dar nelăsând cheia, începu să tragă cărţile din bibliotecă.

Valentin o urmări un timp şi, abia stăpânindu-şi râsul, se retrase în linişte. Merse la bucătărie:

- Mamă, hai s-o vezi pe Pia!

- Lasă-mă că am de lucru!

- Vino numai puţin, o rugă Valentin.

Mama îl urmă. Se opriră în uşă. Simţindu-i parcă, Pia se întoarse şi-i zări. Ochii ei mari, albaştri trădau emoţie. Aştepta.

Cel care tulbură liniştea fu Valentin:

- Ce faci, Pia?

Fetiţa începu să râdă. Bucăţica de lemn, udă, căzu peste grămada de cărţi. Dezechilibrându-se, Pia dădu drumul cheii şi căzu rostogolindu-se.

- Mămico, n-o certa pe Pia! E foarte drăguţă! Lasă că aşez eu cărţile la loc! Pia, aşa-i că tu mă ajuţi?

Drept răspuns, Pia, micuţa care abia cu o zi înainte împlinise un an, zâmbi cu gura-i ştirbă. Mama plecă la bucătărie.

- Pia, dă-mi câte o carte şi eu o pun la loc!

Pia îl asculta şi-l ajuta pe Valentin, întinzându-i din când în când câte o carte.

Când Valentin consideră că treaba a fost dusă la bun sfârşit, o luă pe Pia de o mânuţă şi, ajutând-o să păşească, se duseră la mama.

- Mămico, noi doi am făcut o faptă bună.

Nepoatele

În luna august, erau la Eforie-Sud. Bunicii lor îşi construiseră o casă şi, împreună cu mama lor, s-au dus s-o vadă.

Era o casă mare, cu două camere, bucătărie, cămară şi verandă. După ce mai economiseau bani, bunicii voiau s-o modifice, să-i alipească o sală sau două de baie şi încă două camere. Intenţionau să închirieze camerele, pe timpul sezonului estival, iar banii câştigaţi să îi folosească pentru încălzire, pentru reparaţii…
Bunicii dormeau în bucătărie, iar fetelor le aranjaseră două paturi în ceea ce ar fi trebuit să fie cămara. Casa nu era încă terminată.

Fratele mamei lor era abonat la cantina Trustului de construcţii la care lucra. Uneori, bunica le trimitea pe nepoate să aducă mâncarea cu un sufertaş.

Într-o zi, cele două fete au plecat după mâncare. La întoarcere, au scurtat drumul trecând prin terenul plin de bolovani şi buruieni pe care unchiul lor îl cumpărase cu scopul de a-şi ridica o casă. Mergeau povestind, râzând de ceea ce văzuseră pe drum. Duceau, pe rând, sufertaşul cu mâncare.

- Ai văzut-o pe tanti aceea grasă? Ce rochie avea!

- Dar pe fetiţa aceea care urla că nu-i dădea fratele ei jucăria?

- Şi ce pălărie avea blonda aceea slabă…

La un moment dat, Nina s-a împiedicat şi a căzut. Sufertaşul a urmat o traiectorie ciudată şi apoi a aterizat.

Nu ştiau ce să facă. Să râdă?... Să plângă?... Bunica lor era severă şi fetele aveau emoţii la gândul că le va certa. Nici atât nu erau în stare să facă ?

S-au uitat una la cealaltă… Mioara a avut un moment de inspiraţie. A zis: „Bucătăria a fost bombardată.”. Şi a început să râdă. Nina era tristă, dar până la urmă, frecându-şi genunchiul julit, a râs şi ea.

S-au uitat cu jale la macaroanele şi sosul împrăştiate prin iarba arsă de soare. Brânzoaica putea fi recuperată. Din ciorbă n-a rămas nici o urmă. Pământul uscat a absorbit-o ca un burete.

S-au dus la bunica şi i-au spus:

- Am venit fără mâncare.

- Ştii, bunico, bucătăria a fost bombardată.

- De unde ştiţi voi expresia „Bucătăria a fost bombardat”?

- De la tăticu’, i-a spus Mioara. El ne-a povestit cum era pe front.

Bunica le-a înţeles. Nepoatele, de 7 şi 9 ani, o ajutau după puterile lor. În fond, paguba era neglijabilă.

De atunci, destul de des, treceau pe unde se vărsase sufertaşul şi „făceau observaţii “.

- Uite, Nina, aici mai este o macaroană.

- Şi aici, foaia de dafin…

Au trecut atâţia ani… Când se gândeşte la Nina, Mioara nu poate decât să zâmbească unor amintiri frumoase.

Examenul

În pragul examenului de absolvire a clasei a VII-a, Mony, Ibolya şi Maria învăţau împreună. Erau printre primele din clasă. Aveau totuşi emoţii la gândul că vor da primul examen din viaţa lor.

Săptămâna în care a avut loc examenul a fost plină de neprevăzut pentru cei mai mulţi elevi. Prima care a ieşit din sala în care se desfăşura proba la limba română a fost Maria. „Ce ţi-a venit?”, „Ce ai făcut?” se auzea din toate părţile. Maria nu mai reuşea să le răspundă tuturor.

- Pentru mine a fost uşor. Am ştiut tot ce m-a întrebat. Nu vă temeţi, dacă aţi învăţat!

- Mie tot mi-e frică!

- Şi mie.

Pe Ibolya a aşteptat-o toată clasa. Era ultima din catalog. Nici n-au apucat colegii să afle ce subiecte a avut şi uşa clasei se deschise.

- Copii, vă felicit, zise diriginta clasei. Toţi aţi răspuns bine. Acum, mergeţi acasă şi poimâine veniţi să susţineţi proba la matematică! Vă urez succes în continuare!

- Mulţumim! Strigară, în cor, copiii.

La sfârşitul săptămânii, s-au afişat rezultatele. Toţi elevii din clasa a VII-a C au fost declaraţi reuşiţi. Bucurie mare.

- Diseară organizăm o serată!

- Mă duc să vorbesc cu doamna dirigintă. Să fim noi primii care cerem sala de festivităţi.

- Du-te! Noi te aşteptăm aici.

Maria se întoarse repede. Era veselă.

- Diseară la ora şase, toţi suntem prezenţi. Venim în uniforme? Sau care cum vrea?

- Să mai venim o dată în uniforme!

- Atunci, ne-am înţeles! Eu vin înainte. Cu Mony şi Ibolya. Trebuie să aranjăm sala. I-am invitat pe toţi profesorii din şcoală. Să nu ne facem de râs în ultima zi!

Proaspeţii absolvenţi ai clasei a VII-a, ultima promoţie cu şapte clase elementare, se împrăştiară discutând aprins despre „norocul” lor la examen.

Eva

De mult nu mai purta doliu. Vecinele comentau.

- N-a trecut un an de la moartea lui Nelu, dar Eva umblă îmbrăcată în mov.

- Ce-i drept e drept. Încă arată bine.

- Tot timpul s-a îngrijit.

- Bine, dar de ce l-a uitat atât de repede pe bărbatu-său?

- Treaba ei! Mai e tânără! Parcă zicea că are mai mult ca mine cu doi ani. Şi ce? O femeie la treizeci şi şapte de ani e bătrână?

- Nu e bătrână, dar nici tânără nu-i. Are fată în clasa a zecea.

- Tăceţi, fetelor! Vine!

Într-adevăr, Eva, îmbrăcată cu o rochiţă mov, cu pantofi şi poşetă bej, se apropia de ele. Când ajunse în dreptul lor, le salută cuviincios şi le întrebă ce mai fac. Una dintre vecine o provocă:

- Ce bine îţi stă cu rochia asta! Când ai făcut-o?

- O am de mult. Mi-a luat-o Nelu înainte de accident. Sărmanul de el!

- De cât timp e mort?

- De unsprezece luni, zise Eva şi în ochii ei căprui se iviră lacrimi. Îşi scoase batista şi-şi tamponă ochii. Avu grijă să nu i se întindă rimelul.

- Bietul om, zise vecina cea mai în vârstă. Dar tu, fetiţa mamei, de ce nu porţi doliu după el?

- Tanti Maria, dacă aşa a fost să se întâmple… Îmi pare rău după el, dar mi-e urât… Tot nu-l pot aduce înapoi umblând în haine negre pe căldura asta.

- Eva, draga mea, fă cum crezi că e mai bine! Ce face Magnolia?

- Bine, mulţumesc! E la şcoală. Astăzi vine mai târziu. Eu vă las. Mă duc să fac un duş şi apoi să pregătesc masa. La revedere!

În timp ce Eva urca treptele, vecinele continuau să o aprobe sau să o combată.

Cum se face o păpuşă


Se cunoscuseră cu un an înainte. Ibolya şi Mony erau în clasa a IV-a C, clasă cu limba de predare maghiară, iar Maria era în clasa a IV-a A.


Ce bucurie pe cele trei fete când, în prima zi a anului şcolar următor, au aflat că sunt în aceeaşi clasă! Ibolya şi Mony au rugat-o pe Maria să le ajute să înveţe mai bine limba română. Maria era mai fericită decât prietenele ei.

În timpul liber, cele trei prietene se întâlneau când la una, când la cealaltă. Pentru că Maria admira codiţele prinse în funde mari ale prietenelor ei, a hotărât să-şi lase părul să crească. Era greu să-şi prindă părul, dar a trebuit să se descurce. Mama ei i-a spus că nu are timp să o pieptene. Acum, e destul de mare.

Într-o zi, Maria merse la Ibolya cu un săculeţ de pânză. O strigară şi pe Mony, care era vecină.

- Cine ghiceşte ce am aici?

- Prune, zise Mony.

- Stai să pipăi, zise Ibolya.

După ce pipăi, zise:

- Parcă e prea moale. Ce ai acolo?

- Surpriză! surâse Maria cu subînţeles. Voi aveţi păpuşi mari, frumoase, dar eu am ce nu aveţi voi.

Maria scoase din săculeţ două păpuşi care încăpeau într-un pumn.

- Eu le-am făcut.

- Cum le-ai făcut? – întrebară, într-un glas, celelalte două fete.

- Am să vă arăt. Am luat o bucată de pânză albă. Uite aşa. Am pus în mijloc puţină vată. Am legat cu aţă în jur, ca să obţin ceva care seamănă cu un cap. Apoi, am desenat ochi, nas, gură…

- Stai să-ţi aduc creioane, zise Ibolya.

- Repede, repede, zise Mony.

Ibolya veni cu creioanele şi Maria desenă repede o figură veselă pe capul viitoarei păpuşi.

- Acum, îi punem păr. Cum vreţi să fie? Blondă sau brunetă?

- Şatenă.

- Atunci, luăm aţă maro şi o tăiem bucăţi cam de zece centimetri. Şi acum, o coasem pe capul păpuşii.

- Joi de szep!, exclamă Ibolya.

- Îmi place, zise Mony.

- Acum, trebuie să-i facem corpul. Uitaţi-vă cum fac! Învârt această bucată de pânză în jurul gâtului şi apoi o leg tot cu aţă. De fapt, mai bine ar fi s-o cos.

Maria le arătă apoi cum prinde trupul de cap şi taie în partea de jos picioarele pentru viitoarea păpuşă. Ca să nu se destrame, cusu picioarele şi o „încălţă” cu sandale roşii, cusute pe cârpă.

- Acum e acum! Ce facem cu mâinile?

- Uitaţi-vă la păpuşile mele! Le-am prins mâini din beţe de chibrit, dar mă gândesc că am putea pune mâini tot din cârpă, cum sunt şi picioarele.

Era rândul Ibolyei să facă mâinile. Răsuci o bucată de cârpă, cusu cu aţă palmele şi Mony cusu mâinile de păpuşă.

- Parcă are cocoaşă păpuşa noastră! zise Maria. Dar n-o să se vadă când o îmbrăcăm.

- Îi fac eu o rochiţă, zise Mony.

- Fac şi eu o păpuşă, zise Ibolya. Mă ajuţi?

- Cu plăcere, zise bucuroasă Maria.

Erau atât de absorbite de munca lor încât nu o auziră pe mama Ibolyei cum le chema la masă.

Cornuleţe cu dulceaţă

- Copii, cornuleţele sunt gata. Eu trebuie să plec. Mâncaţi şi… fiţi cuminţi!

- Bine, mămico! răspunseră, într-un glas, cei trei.

Mama nu ieşi bine pe uşă când Nina, mezina familiei, începu s-o imite: ,,Fiţi cuminţi!”

Priviră cornuleţele şi începură să râdă. Erau mari, rumene. Abureau… Fiecare luă câte unul şi trecură la îndeletnicirile preferate.

Mioara, cea mai mare dintre fraţi, era elevă în clasa a unsprezecea. Luă ,,Nebuloasa din Andromeda” şi se cufundă în lectură.

Doru, pasionat de fizică, luă revista ,,Ştiinţă şi tehnică” şi începu s-o răsfoiască. Era elev în clasa a noua. Visa să devină inginer.

Nina avea nouă ani. Îi plăcea muzica. Muşcând din corn, apăsă clapa aparatului de radio. Încăperea fu inundată de sunete plăcute.

Soneria sună scurt. Nina ieşi să deschidă. După câteva clipe, apăru însoţită de Negrea, inginerul stagiar pe care îl cunoscuseră cu câteva săptămâni în urmă în casa vărului lor.

- Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez, zise Negrea, făcându-se roşu ca racul fiert. Îl căutam pe Puiu, dar la ei nu e nimeni acasă. Nu cumva ştiţi când se întoarce?

- Puteţi aştepta la noi, zise Mioara. Luaţi loc! L-am văzut când pleca…

Nina îi oferi musafirului un scaun, apoi îl rugă să ia un cornuleţ cu dulceaţă. Negrea se codi, dar luă un cornuleţ.

Conversaţia se înfiripa greu. Discutară despre vreme, muzică uşoară şi alte nimicuri. Nina dorea cu orice preţ să fie ospitalieră. Îl rugă pe Negrea să se mai servească, dar acesta refuza cu încăpăţânare.

- Nu s-o fi întors Puiu?

- Mă duc să văd, zise Doru.

Ieşi în curte şi văzu că la vărul lui e aprinsă lumina. Reveni şi îl anunţă pe Negrea.

- Vă rog să mă scuzaţi că v-am deranjat!

- Nu ne-aţi deranjat deloc. Mai poftiţi pe la noi, zise Doru, conducându-l.


Când reveni în cameră, le găsi pe cele două fete râzând. Nina îl imita pe Negrea: ,,Mulţumesc, nu mai servesc!”.

- De ce n-o fi vrut să mai ia un corn ? – întrebă Mioara.

- Poate erau prea mari pentru un om de statura lui.

- Poate i-a fost ruşine, zise Doru.

- Oricum, s-o rugăm pe mămica să facă, pe viitor, cornuleţe mai mici. Şi eu m-am săturat numai cu unul.

Cei trei îşi reluară activităţile, dar din când în când, îşi aruncau priviri şi zâmbete gândindu-se la cele întâmplate.