joi, 24 octombrie 2013

Dulceaţă de piersici



           Mătuşa Ileana era o femeie în vârstă care locuia singură într-o casă mică de la marginea satului. Avea o grădină şi câţiva pomi. Nu cerea nimic de la nimeni. Se descurca numai cu pensia de urmaş pe care o primea.

            Într-o dimineaţă, a constatat că au căzut prea multe piersici. Nu le putea mânca pe toate, înainte de a se strica. Îi părea rău de fructe, dar nici prin vecini nu erau copii cărora să le dea.

            Îi veni o idee. „Să fac dulceaţă şi voi avea şi la iarnă ceva bun şi aromat! Mai am un kilogram de zahăr.”

            Aşadar, mătuşa Ileana s-a apucat de lucru. A pus piersicile într-o găleată, apoi peste ele a pus apă caldă. A constatat că se poate lua coaja mai uşor. Apoi, spăla bucăţile obţinute după scoaterea sâmburilor şi înlăturarea părţilor strivite într-o oală cu apă rece. În cratiţa în care făcea de obicei dulceaţă, punea un strat din bucăţi de piersică şi-l pudra cu zahăr.

Mătuşa încerca să facă economie ori de câte ori putea. Apa rece din oală era tocmai bună să ude trandafirul. Numai că nu totul iese aşa cum se plănuieşte. Bătrâna a călcat pe o pietricică, oala s-a înclinat şi puţină apă a curs pe piciorul ei. „Aşa, că mi-am luat azi două perechi! Nici n-am terminat cu piersicile şi trebuie să-mi spăl şosetele.”

  După ce aşeză cratiţa la rece, îi duse resturile de piersici vecinului de vizavi. El îi spusese că adună fructe pentru ţuică şi îi spusese să-i ducă, atunci când are, coji, fructe, dulceaţa pe care nu o mănâncă… În schimbul lor, vecinul îi dădea, în fiecare an, o sticlă cu ţuică din care mătuşa îi servea cu câte un păhărel pe cei care o ajutau să taie lemne, să sape grădina, să-i facă vreun serviciu…

Obosită, s-a aşezat pe pat. A aţipit imediat şi a visat că fiersese dulceaţa, dar nu avea borcane. S-a trezit speriată. „Ce vis! Şi ce zi! Parcă toate sunt pe dos.”


Analiza


              Irina era în vizită la Ioana, prietena ei. Primise o scrisoare din Italia şi voia să o citească împreună.

            Gazda aduse o farfurie cu prăjiturele de casă şi două ceşti cu cafea. În timp ce Irina scotea scrisoarea din poşetă, a sunat soneria. Ioana a plecat să deschidă.

            - Intră, intră! Te aşteptam!

            - Bună ziua! Vă deranjez…

            - Nu mă deranjezi. Ia loc!

            - Doamna Ioana, nu pot să stau. Vă rog să achitaţi factura la apă!

            - Sigur. Plătesc şi pentru vecina de alături. E la mare. L-ai găsit pe Popa?

            - Nu a răspuns.

            - O fi la medic. Plătesc şi factura lui.

            - Ce bogată eşti!

            - Sunt mai liberă. Dacă n-aş fi acasă, şi ei mi-ar plăti factura.

            - Vă înţelegeţi bine. Bravo vouă!

În timp ce bărbatul calcula câţi bani trebuie să încaseze, Ioana l-a întrebat ce face fratele lui.

- Ce să facă? E acasă.

- Nu s-a angajat?

- Nu se merită!

- Cum? Nu are rost să lucreze? întrebă Irina.

- Doamnă, să vă povestesc! Fratele meu s-a angajat la fabrică. A primit cinci sute de lei. A lucrat două luni. Apoi s-a gândit că a pierdut mai mult decât a câştigat.

- Cum aşa? A avut carte de muncă, era angajat legal.

- Da, legal, cu carte de muncă, dar fără vechime. A socotit că abonamentul şi pachetul de fiecare zi îl costă, mai ales că nu putea să ia slănină şi ceapa sau zacuscă la fabrică. Apoi, colegii lui mergeau seara la câte un restaurant, bodegă, meci… Asta însemna alţi bani. Nu-i vorbă, mama îi dădea, dar nu din salariul lui. Să nu mai spun că nici mama nu avea ajutor. Până la urmă, şi-a dat demisia.

- Cam aşa e. O ajută acum pe mama, ea îi dă ce are el nevoie, iese când vrea în oraş. Numai un lucru nu are: vechime la pensie.

- E mai de folos mamei în gospodărie. Altfel, cu salariul mic, cu obiceiurile din oraş, parcă nu era o afacere.

- Da, ai dreptate, spuse Irina.

- În ce lume trăim?!

Bărbatul a plecat. Între cele două femei se cuibărise liniştea. Nu le mai ardea de scrisoarea din Italia.


luni, 14 octombrie 2013

Prepeliţa albă


            Iulia locuia la oraş, dar avea casă în cartierul din nord. Puţinul teren din jurul casei îl folosea pentru a cultiva câteva legume şi câteva flori. Parcă ar mai fi făcut ceva. Nu prea ştia ce, dar simţea că are energie nefolosită.

            Soluţia a venit de la radio. Un învestitor povestea cum creşte el prepeliţe japoneze şi ce profit scoate cu mijloace limitate.

În câteva minute, Iulia porni calculatorul, intră pe Google şi dădu o căutare: prepeliţa japoneză. Deschise un document nou şi aşteptă.

În mai puţin de o oră, găsi tot ce avea nevoie. Teoretic. Dar nu era o problemă! Soţul ei avea un prieten tâmplar, vecinii erau amabili şi i-ar fi putut ajuta să încropească o mică fermă. Ba, mai mult, poate ar fi vrut şi ei să crească asemenea păsări, ţinând seamă de calităţile ouălor, în special al ouălor, de prepeliţă japoneză.

După masa de amiază, cei doi soţi s-au instalat comod în grădină, cu câte o ceaşcă de cafea în faţă şi lista cu numerele de telefon obţinute de pe internet. Sunau şi notau. Unii răspundeau că nu au pui, alţii că vând numai ouă… În sfârşit, un cetăţean din Floreşti le-a spus că are o serie de pui de o lună. Dacă doresc, îi pot lua. Abia atunci când păsările au şase săptămâni sunt mature. Oricum, chiar dacă se nimeresc mai mulţi masculi decât sunt necesari, pot să-i taie. Carnea lor e foarte gustoasă.

- Să ne apucăm de lucru! Mai întâi să facem cuştile. Ne ajută Ghiţă. Fata lui e cam anemică şi nu i-ar strica o cură de ouă de prepeliţă.

- Îl chem la noi să discutăm. Îi propun afacerea! El să facă două cuşti şi eu să aduc prepeliţe pentru amândoi.

- E foarte bine! Să vedem şi de amestecul cu care îi vom hrăni pe pui şi, mai apoi,  pe prepeliţe! Va trebui să vezi dacă au îngrăşăminte sau suplimente alimentare la magazinul de furaje.

- Chiar mâine trec pe acolo.

- Mă bucur că voi avea o ocupaţie interesantă! De când m-am pensionat, toată dimineaţa mă învârt numai prin grădină şi nu vorbesc decât cu pisica. Fără ea, mi-ar fi tare urât! Sunt curioasă cum mă voi descurca, dar cred că totul va fi bine.





***



Într-o dimineaţă, în timp ce Iulia punea adăpătorul  în cuşca prepeliţelor, o prepeliţă albă trecu pe lângă mâna femeii şi sări pe pământ. Iulia închise repede cuşca şi plecă să recupereze pasărea. Aceasta ieşi pe trotuar şi, fiindcă avea spaţiu, se ridică în zbor. Zbură câţiva metri, nu prea sus, şi se opri lângă o tufă de trandafir.

Pisica a zărit-o. Iulia se temea ca nu cumva pisica să sară pe prepeliţă.

- Kitty, ajută-mă! Să nu o prinzi! Ieşi în faţa ei!

Ştia cât de bine vânează Kitty. De aceea avea emoţii. Pisica era deşteaptă. Se obişnuise cu  cea care a crescut-o de mică, înţelegea, după tonul vocii, ce trebuie să facă.

Kitty a ajutat-o pe Iulia să dirijeze pasărea spre colţul grădinii. Totuşi, pasărea nu se lăsa prinsă. De câteva ori, Iulia se apropiase periculos de mult de ea, dar prepeliţa albă voia să fie liberă. Culoarea prepeliţei era în avantajul Iuliei, dar prepeliţa avea alt avantaj. Pentru a scăpa, ea se înălţă printre Iulia şi Kitty, surprinzându-le pe amândouă.

Ce să facă femeia şi pisica ei? Îi ieşiră în faţă prepeliţei şi o dirijară din nou în colţul grădinii. De data asta, prepeliţa fu prinsă.

Mergând cu prepeliţa spre cuşcă, Iulia vorbea cu pisica:

- Trebuie să îţi mulţumesc, Kitty! Fără tine, aş fi alergat mult după prepeliţă. M-ai ajutat. Eşti o pisică deşteaptă şi cuminte.

Pisica se gudură pe lângă Iulia, iar aceasta o premie cu o farfurioară de lapte.





***



Într-o dimineaţă, au sosit musafiri din Braşov: fiica Iuliei cu soţul ei şi fetiţa lor, Măriuţa. După salutul şi pupăturile de rigoare, fetiţa alergă să vadă prepeliţele japoneze. Aflase despre ele când îşi sărbătorise împlinirea vârstei de cinci ani.

- Bunico, aşa-i că îmi dai mie prepeliţa albă?

- Ţi-aş da-o, dar tu nu ai unde să o ţii la bloc, nu ai mâncare pentru ea…

- Ne dai tu o pungă cu mâncare.

- Asta nu rezolvă problema. Prepeliţa nu poate să stea singură. Nici o găină nu face ouă când e singură. Păsările au o familie.

- Am înţeles. Găinile au cocoş, fac ouă, pui. Şi prepeliţele au familii?

- Da, şi prepeliţele au familii. Un cocoş are trei neveste. Cocoşul e cel pe care l-ai auzit acum cântând.

- Cântă frumos. Şi tare.

- Vezi, şi asta e o problemă. Vara, cocoşul cântă şi noaptea. Vecinii voştri din bloc nu ar putea să doarmă. Ai putea să le păstrezi curăţenia, dar ce faci cu gălăgia?

- Ştii ceva, bunico? Am găsit soluţia! Prepeliţa albă rămâne la tine, dar e a mea. Ouăle ei le pui bine şi mi le trimiţi mie. E bine?

- Eşti o fetiţă descurcăreaţă. Aşa facem! Îţi trimit ouă de prepeliţă, nu numai de la prepeliţa albă, atunci când vine cineva din Braşov pe la noi. La primăvară, o să punem în incubator şi ouă de la prepeliţa ta. Vom avea mai mulţi pui albi.

- Da, e bine, bunico! M-am gândit să îi dăm un nume prepeliţei mele.

- Sigur. Cum vrei să îi spunem?

- Mariţi.

- E un nume foarte frumos.

- Şi o sărbătorim şi pe ea de ziua mea.

- Acum, să mergem în casă! Vreau să te servesc cu ouă de prepeliţă.

- Foarte bine! Sunt curioasă cum arată şi ce gust au! Să fii cuminte, Mariţi! Acum, eşti a mea!

Măriuţa îi făcu prepeliţei un semn, o prinse de mână pe Iulia şi intrară în bucătărie. Ceilalţi au rămas să studieze cuşca, prepeliţele şi să dezbată problemele pe care bunicii le-au avut cu ele.


marți, 1 octombrie 2013

Normalitate


             Telefonul sună în zori:
            - Bună dimineaţa! Mă scuzaţi că vă deranjez! Am primit o notă telefonică…
            - Bună dimineaţa! Ce grăbită eşti! Bine că am văzut cine mă sună! Ce s-a întâmplat?
- Doamnă Ionescu, vă rog să mă iertaţi! Eu n-am vrut să vă deranjez, dar avem o problemă.
- Spune! Te ascult!
- Am fot anunţaţi că trebuie să vă reţinem impozitul pentru tichetele cadou pe care…
- Le-am primit înainte de a mă pensiona.
- Da. Trebuia să reţinem impozit. Atunci nu s-a specificat. Cineva a calculat impozitul, penalizare la impozitul neplătit şi penalizare la penalizare…
- Cu ce suntem noi de vină? Pentru două sute primite în 2008, cât trebuie să reţineţi acum?
- Aproape două sute.
- Viorel, inginerul, a murit între timp. Dacă muream, cine trebuia să plătească greşelile din 2008?
- Asta nu ştiu. Nu ştiu nici cât se va reţine, nici cum, nici cum se calculează.
- Nu mi se pare corect! Două sute în vremea când eram angajată nu reprezenta mare lucru. Acum, înseamnă a cincea parte din pensie. Mai bine nu ni le dădea…
- Am vorbit şi noi, aici! Cineva ne-a întrebat ce face sindicatul.
- Chiar, ce face? Doarme?
- Ştiţi, nimeni nu vrea să fie lider. Cel care a fost ales nu prea se descurcă.
- Şi nimeni nu poate spune nimic?
- Nu ştiu ce să vă răspund…
- Mulţumesc! M-ai pus în gardă.
- N-am vrut să vă supăr.
- N-ai vrut, am înţeles. Vorba lui Hamlet: „Ceva e putred în Danemarca…” La noi e şi mai rău.
- La revedere!
- Să mă ţii la curent!
- Când am date concrete, vă sun! Sănătate şi numai bine!
Doamna Ionescu aşează telefonul pe masă şi iese în stradă. Are acum un subiect de dezbătut cu vecinele. De data asta, nu despre mâncare sau nepoţi, ci despre harababura din finanţe.


***

            A trecut o săptămână de când a primit acel telefon. Când a văzut cât de frumos zâmbea soarele în geamul ei, doamna Ionescu s-a pregătit să iasă în oraş.
            - Bună dimineaţa! Ce mai faci, Mimi? Nu te-am mai văzut de mult.
            - Nu prea mai ies. Ştii, reumatismul acesta, care trece… dintr-un loc în altul, nu prea îmi dă voie. Şi-apoi, am câteva cărţi pe care vreau să le termin.
            - Ce face Victor?
            - Bine. E la vărul lui. Îl ajută să construiască ceva. Nu prea ştiu eu ce…
            - Se simte bine, din câte văd.
            - Da, se simte bine. E puţin supărat.
            - De ce?
            - Cum de ce? Nu ştii ce au făcut „prietenii” noştri? Ne-au cadorisit…
            - Am auzit. După lungi discuţii, consiliul orăşenesc a aprobat acele tichete cadou pentru noi.
            - Da, ne-au dat…
            - Şi au uitat să spună că trebuiau impozitate. Dacă nu îşi dădeau seama acum, peste puţin timp, s-ar fi prescris, dar cei care au venit recent în control au observat.
            - Victor a spus că sindicatul îi poate da în judecată. Pot să plătească un avocat, cum au făcut şi altă dată.
            - Da. Până s-ar judeca, ar trece timpul. Nu ştiu de ce nu face nimeni nimic. Noi suntem pensionari, iar cei care încă lucrează sunt mai comozi.
            - Am auzit că la unele şcoli au făcut liste şi au început unii să dea banii.
            - Cam cât?
            - Aproape cât au primit. Au rămas cu cadoul de 42 de lei.
            - Eu mă întreb cum de nu s-au sesizat contabilii? Ştii că ei s-au opus mereu când am cerut câte ceva…
            - Nu pot să îmi dau seama.
            În timp ce femeile căutau răspunsuri, contabila liceului trecea pe lângă ele. Mimi a oprit-o.
            - Bună ziua, Rodica! Ştii despre ce discutăm!
            - Pot să bănuiesc.
            - Vrem să găsim o explicaţie pentru întâmplarea cu tichetele cadou.
            - Da. Aţi primit tichetele pe baza unui tabel. Nu s-a specifica atunci că trebuie reţinut impozitul. Între timp, s-au făcut verificări. Orice venit se impozitează. Nu vă ia impozit pe pensie?
            - Ba da, dar nici cu asta nu sunt de acord! Mi-au fost impozitate o dată veniturile. De pensie, care e o parte din venitul de bază, nu trebuie să se atingă!
            - Alţii gândesc altfel.
            - Am înţeles că a fost o bâlbâială a voastră. Cum de nu s-a gândit nici măcar unul dintre voi să spună ceva până la controlul din vara asta? Au trecut atâţia ani.
            - Aveţi dreptate. A fost o greşeală.
            - Eu l-aş pune să plătească pe acel care a greşit! Era în fişa postului să respecte legea. Eu am primit nişte bani în urmă cu cinci ani şi acum îmi luaţi din pensie. Pe ce stat de plată mi-i luaţi?
            - Am făcut listele.
            - Acum v-aţi grăbit…
            - Fiecare aduce banii când poate. Până în octombrie trebuie adusă suma.
            - Credeam că îi reţineţi din pensie.
            - Nu se poate. Aţi semnat pe o lista. Dacă erau pe statul de plată, impozitul ar fi fost reţinut automat.
            - Am înţeles. Nu îmi convine, dar asta e!
            - Nu vă supăraţi, eu trebuie să ajung la Bancă! Bună ziua!
            Cele două doamne au schimbat subiectul. Sub soarele blând de toamnă, povesteau despre nepoţi. Era mai plăcut.