miercuri, 27 octombrie 2010

Kitty

Eram supăraţi cam de o lună. Cineva îl otrăvise pe Bobiţă, motanul nostru negru cu „papion” alb.

- Ce-au avut cu el? Era cuminte, chiar se temea de oamenii pe care nu-i cunoştea.

- Să nu mai văd pisici negre în curtea mea!, spunea Andrei. Ajunge câţi pui a făcut Kitty! O să aduc eu un motan alb!

Îmi părea rău după Bobiţă. Abia împlinise patru ani. Era frumos, mare, pata albă de sub barbă, căreia îi spusesem „papion”, era o carte de vizită. Vecinii ştiau că acel motan este al meu şi, dacă le intra în curte, nu-l alungau. Nu făcea nimic rău. Din contră, când lăsam puii de găină la soare, eram siguri că nici o pisică străină nu va îndrăzni să dea iama în ei.

Ideea de a avea un alt motan nu mă încânta. Refuzam chiar să mă gândesc la aceasta. Sau speram să aibă Kitty un „băieţel”. Poate în anul care vine...

Într-o zi, plecăm la rude, lângă Orăştie. Mătuşa Firuca are o pisică albă cu pete colorate. Lângă pisica mătuşii, o grămadă de pisoi. Când ne văd, aceştia fug.

Andrei pleacă să-l ajute pe unchiul Cornel şi eu mă apropii încet de pisoi. Nu mai fug. Reuşesc să-i număr: sunt cinci. Exclam, fără voie: „Kitty nu a avut niciodată mai mult de patru pui!” Încerc să-i pozez, dar ei nu stau în loc. Îşi văd de joaca lor.

Merg să văd ce mai e nou în gospodărie, grădină... Povestesc cu mătuşa. Ajungem şi la capitolul „Pisici”. Îi spun de Bobiţă.

- Dacă vrei, îţi dau eu un pisoi.

- Nu cred că vreau. Sunt drăguţi şi jucăuşi, dar pisica mea are un pui de o lună.

- Ăştia mănâncă tot ce le dau.

- Şi pisicuţa noastră, Steluţa, începe să mănânce: lapte, brânză, dar nu şi carne.

Se întoarce Andrei cu unchiul. Vede pisoii.

- Mi-a spus Mioara că v-a murit motanul. Nu vrei un pisic?, îl întreabă mătuşa Firuca.

- Dacă mănâncă singuri...

- Da, mănâncă. Mergeţi şi vă alegeţi!

Mergem la poarta spre grădină, acolo unde pisoii se joacă. Andrei pune mâna pe cel mai mare:

- E pisică, spun eu.

- De unde ştii?

- Are trei culori.

Andrei verifică.

- Ai dreptate. Dar ăsta?

- Tot pisică.

- De unde ştii? Că are trei culori?

- Sigur. Aşa e şi Steluţa noastră. Are o pată galbenă în frunte.

- Care e motan?

- Ăsta.

- Cel mai mic?

- Da. Vrei să îl luăm?

- Sigur.

Îl verifică. Apoi, vrea să se convingă că pisoiul mănâncă singur şi o întreabă pe mătuşa lui. Ea confirmă. Tăviţa în care fusese mâncarea pisoilor e goală.

Nu mai zăbovim. Dacă i se face foame pisoiului, cum ne descurcăm?

La început, pisoiul a fost liniştit. Apoi, a început să se foiască. Îl deranja zgomotul motorului, chiar dacă nouă ni se pare că maşina „toarce” frumos.
Încerc să-l calmez pe pisoi, dar încă nu are nume. Cum să mă adresez?

- Stai cuminte, Fernando!

- Nu îmi place numele ăsta!, spune Andrei.

- Ferdinand e mai frumos, dar cam lung.

- Să-i spunem Fredy!

- Poate Fredie, ca lui Fredie Mercury.

- Nu, F, R, E, D, Y. E mai scurt.

- Bine, accept eu. Stai liniştit, Fredy! Stai cuminte, că imediat intrăm în Orăştie. Poate ţi-e somn şi adormi la mine în mâini. Sunt curioasă cum te va primi Kitty.

Fredy ţinea gura deschisă. Îi era cald. Poate şi sete. Am încercat să-i ud gura cu apă plată. (Aveam în maşină.) Fredy a închis gura doar câteva minute, cât timp a dormit.

Ajungem acasă. La vederea lui Fredy, Kitty se îndepărtează, nu înainte de a se răsti la noul venit. Steluţa îl cercetează şi dă semne că ar vrea să se joace.

Poate că lui Fredy îi e sete, foame... Oricum, aveam o sticlă cu lapte primită de la mătuşa. În primul rând, puii. Puţin lapte nefiert în vasul pisicilor. Apoi, într-un alt vas, lapte pentru Kitty.

După ce şi-au potolit setea, încerc să îl apropii pe Fredy de Kitty. Aceasta nu îl acceptă. Nu o mai acceptă nici pe Steluţa. E inutil să insist.

- Am reuşit să o îndepărtăm şi de puiul ei, spun cu părere de rău. Şi Fredy nu cred că mănâncă. Vezi cât e de mic pe lângă Steluţa?

Încerc să-i explic lui Kitty că are doi pisoi, că ambii sunt ai ei. Dar Kitty nu mă ascultă. Ştiu că pot fi liniştită în privinţa Steluţei, dar îmi pare rău că nu îl pot ajuta pe Fredy. Mă consolez cu gândul că Steluţa se ocupă de noul sosit şi le asigur un loc de dormit: un preş în spatele uşii, acolo unde am văzut că preferă să doarmă Steluţa.

În dimineaţa următoare, încep tratativele cu Kitty. „Kitty, tu eşti pisica mea bătrână. Eşti cuminte şi înţeleaptă. Vezi că pisoii au nevoie de tine. Când vrei ceva, vii la geam şi îmi ceri. Acum te rog să ai grijă de puiuţii ăştia. Îmi pare rău de ei. Ţie nu?” Cât timp o mângâi şi vorbesc cu ea, stă liniştită. Dar pleacă atunci când se apropie de noi unul dintre cei mici. „Trebuie să fac ceva! Pisica are lapte şi puii sunt flămânzi. Trebuie să încerc!”

- Andrei, nu ţi-e milă de Fredy? Vino şi ajută-mă!

- Ce să fac?

- Eu o ţin pe Kitty şi tu pune-l pe Fredy să sugă!

La început, pisica s-a zbătut, dar când s-a convins că nu scapă, a stat cuminte. Eu îi explicam că aşa trebuie să fie o mamă bună. De când era mică, ea mă privea în ochi atunci când îi vorbeam. Poate înţelege ce-i spun, poate îi place tonul calm al vocii mele. Important e că stă liniştită.

După ce am considerat că Fredy e sătul, am eliberat pisica şi i-am dat, ca recompensă, o bucată de peşte şi puţin lapte.

A doua zi, reiau tratativele cu Kitty. O mângăi pe cap, pe mustăţi, sub barbă, vorbindu-i calm. Între timp, îi spun lui Andrei să-l aducă pe Fredy. Mă aşez pe un scaun, o iau pe Kitty în poală şi Fredy se repede să sugă. Îi spun lui Andrei să o aducă şi pe Steluţa. Kitty a mai avut pui. Cum reuşea să-i alăpteze pe toţi?

Cu Steluţa în mână, Andrei îşi ia un scaun şi o apropie de Kitty. Încearcă să o ajute să sugă. Sug amândoi pisicii, pe rând. Până la urmă, cu puţin efort, am reuşit să-i aşezăm pe ambii pisoi să sugă în aceaşi timp şi Kitty nu s-a mai zbătut. A primit, e drept, o recompensă materială, nu numai laude şi mângâieri. Oricum, noi ne-am distrat la gândul că suntem ca într-un film cu doi pensionari care hrănesc doi pisioi.

Ne vedem fiecare de treburile zilnice, dar avem timp să privim la pisici. Fredy e acum când cu Kitty, când cu Steluţa: Kitty îl mângâie şi-l hrăneşte, iar cu Steluţa învaţă să lupte. Din hrana specială pentru pisici mănâncă toţi trei, fiecare are câte un vas cu lapte şi, în plus, toţi primesc carne de pui sau peşte. Kitty e o mamă foarte bună.

marți, 26 octombrie 2010

La cantină

Ne luaserăm în serios rolul de gospodine. Făceam ce ne pricepeam. Aveam grijă de găini, pisică şi făceam ordine în casă. Nu ne prea plăcea spălatul vaselor, dar trebuia să facem şi acest lucru.

Într-o zi, tata a venit acasă, s-a interesat ce am făcut de mâncare şi ne-a spus:

- V-aţi descurcat bine şi azi. Ce spuneţi dacă vă invit la cantina oraşului?

- Ce e „cantina”? întreabă Nina.

- Îmbrăcaţi-vă frumos! Mergem să vedem! Mâncăm acolo.

Ne îmbrăcăm cu rochiţe frumoase, cu şosete curate şi sandale. Eu îmi fac repede o coadă de cal, iar Nina îşi dă cu pieptenele de câteva ori prin părul tuns scurt.

- Suntem gata!

Plecăm. Drumul durează un sfert de oră. Ajungem la Sfatul popular raional. Pe a doua clădire din stânga scrie: Cantina orăşenească.

Intrăm în curte, urcăm câteva trepte. O uşă deschisă. Lângă ea, o masă. O doamnă veselă ia banii pe care i-i dă tata şi ne invită înăuntru.

În prima sală sunt patru mese pe partea de către geam şi două spre uşă. În a doua sală, sunt tot şase mese, aranjate altfel. Alegem o masă lângă fereastră.

Masa are formă pătrată, faţă de masă albă, un coş cu pâine, o cană cu apă, patru farfurii adânci peste farfurii întinse, tacâmuri şi şerveţele.

Abia ne aşezăm şi vine o doamnă cu şorţ alb:

- Bună ziua, domnule Grad! Ce faceţi pe la noi?

- Mi-a fost dor de o supă de fasole şi am aflat că azi aveţi. Sunt acasă numai cu fetele. Mimi e la Eforie, să-şi vadă părinţii. L-a luat şi pe Doru. Noi ne descurcă, dar el e mai mic...

- Foarte bine aţi făcut că aţi venit la noi! Poftă bună! Vă servesc imediat!

Zicând asta, doamna pleacă şi revine în scurt timp cu un castron cu supă. Ne serveşte mai întâi pe noi şi apoi pe tata. Suntem domnişoare. Spune încă o dată „Poftă bună!” şi pleacă.

- Fetelor, spune tata, să ştiţi că supa de fasole e mai bună când e gătită în cantitate mare. De aceea voiam să vin aici.

- Mie mi-a pus prea mult...

- Mănânci cât poţi.

Pe masă am observat mai târziu o farfurioară cu felii de ceapă. Ştiam că tata mânca şi acasă supa de fasole cu ceapă. Noi două nu am încercat ceapa.

- Să vă aduc felul doi, spune doamna cu şorţ, când vede că tata a terminat! Sau vreţi supliment?

- Ce e aia „supliment”? mă întreabă, încet, Nina.

- Nu ştiu.

Aflăm imediat.

- Te rog să-mi mai aduci un polonic cu supă, spune tata. E foarte bună! Fetelor le poţi aduce felul doi.

În scurt timp, doamna vine cu două farfurii cu friptură de porc cu garnitură de cartofi şi salată de varză. Ne simţim foarte bine văzându-ne servite asemeni persoanelor de lângă noi, oameni cu funcţii în consiliul raional.

Nu reuşim să mâncăm tot din farfurii. Ce ne facem cu gogoşile gulerate pe care ni le aduce doamna? Tata rezolvă repede problema. O roagă pe doamnă să ne aducă o pungă să ducem gogoşile acasă.

La uşă, suntem întrebate dacă ne-a plăcut mâncarea, dacă ne-a plăcut la ei... Nu răzbim să le răspundem tuturor, dar se vede că ne-a plăcut.

- Să mai veniţi pe la noi!

- Mulţumim! Venim şi altă dată. Când vrea tăticul...

În drum spre casă, facem „fixarea cunoştinţelor”, adică spunem fiecare, mai ales Nina, ce a văzut la cantină. De fapt, era ca la restaurant, acolo unde nu aveam voie.

Păturile

Încheiasem cu bine clasa a V-a. Mă aştepta o vacanţă pe care o voiam cât mai interesantă. Şi am avut această şansă.

Mama a plecat să însoţească un grup de elevi în tabără la Eforie. L-a luat şi pe Doru. Am rămas cu Nina „să avem grijă” de tata. Trebuia să facem curat, să facem mâncare, să fim atente la modul în care ieşim în lume... Eram destul de mari, dar aveam nevoie de puţin ajutor.

Tanti Tulbu, vecina de scară, îi promisese mamei că ne ajută. Dar noi aveam experienţă. Mama ne antrenase în treburile casei. Aşa că, aveam ambiţia să facem singure şi mâncare.

Vinerea era zi de lapte. (O femeie din Băşcoiel ne aducea lapte şi smântână.) Ne-am gândit să facem pături. Ştiam că tata va fi încântat.

Nu mai făcusem mămăligă. Dar nu ni se părea greu. Am aprins focul în soba din bucătărie, am pus o oală cu apă şi, când aceasta s-a încălzit, am pus sare. Apoi, am adăugat făina de mălai câte puţin, cum o văzusem pe mama, amestecând cu făcăleţul. La un moment dat, mi s-a părut că e prea multă apă. Am luat din apă. Am amestecat mai departe. Acum, compoziţia era prea groasă şi mă temeam să nu se prindă de fundul oalei înainte de a fierbe mălaiul.

- Nina, adu-mi puţină apă!

Am turnat puţină apă rece în oală. Am adăugat şi puţină sare.

Iar aveam o problemă. Acum, era prea moale şi ar fi durat mult timp să devină potrivit de tare. Am luat din apă... Apoi, am adăugat.

După mai multe manevre, am hotărât că mămăliga e gata. Am râs amândouă şi ne-am îmbiat una pe cealaltă să guste, dar nu am gustat. Am continuat să facem păturile.
Într-o cratiţă am pus puţin ulei, un strat de mămăligă, unul de brânză de burduf, apoi mămăligă, brânză... Deasupra, am pus smântână din belşug. Apoi, am băgat cratiţa în cuptor, aşa cum o văzusem pe mama.

Aşteptam glumind pe seama talentului nostru de gospodine. La un moment dat, tanti Tulbu a bătut la uşă.

- Ce faceţi, fetelor?

- Am făcut mâncare.

- V-a reuşit?

- Imediat vine tata şi mâncăm. Dacă vreţi, gustaţi! spun eu şi-i dau doamnei o furculiţă.

Păturile arătau îmbietor. Doamna Tulbu ia puţin, suflă, gustă, apoi mai ia puţin... Nu spune nimic. Noi ne uitam când la ea, când ne aruncam priviri pe furiş. Ştiam cum a decurs procesul de fierbere a mămăligii.

După timpul necesar deliberării, auzim verdictul:

- Aţi făcut o mâncare foarte bună. Credeam că nu vă pricepeţi, dar chiar e foarte bună mâncarea voastră. Şi mai luă o dată din cratiţă.

- Ai văzut, Nina, că e bună?

- Trebuia să fie bună!

Vecina a ieşit voioasă. Noi ne-am abţinut până când ea a închis uşa apartamentului său. Apoi, am luat câte o furculiţă şi am început să o imităm. La început cu grijă, apoi cu curaj. Mămăliga cu brânză chiar era bună.

În timp ce râdeam, a venit tata. Ne-a întrebat de ce suntem atât de vesele. I-am servit, cu un aer serios, masa şi, când l-am văzut că ne laudă, am prins curaj. I-am povestit tot ce am păţit, insistând pe faza cu gustarea preparatului.

- Chiar dacă mămăliga nu era destul de fiartă, cât timp a stat în cuptor, mălaiul s-a umflat destul. Păturile voastre sunt foarte bune.

Prima zi de preparare a prânzului a fost o experienţă reuşită. Aceasta ne-a dat curajul să mai încercăm să facem şi alte preparate. Au urmat budincile în fiecare zi de marţi şi clătitele cu brânză de vaci. Dar de primele pături ne-am amintit peste ani, revăzând scena în care doamna Tulbu a gustat din „preparatul” nostru.