Am făcut modificări în blog, publicând texte care erau incluse în cărţile mele, dar nu erau în aceeaşi formă pe blog.
Sper că link-urile funcţionează!
Cine doreşte să aibă vreo cartea, mă poate anunţa pe Facebook sau la telefonul Telecom (fost Romtelecom). Este în Pagini albe.
miercuri, 29 aprilie 2015
Vacanţa mare
Vacanţa de
vară din 1959. Putem să mergem la mare!
Bunicii din partea mamei îşi construiseră o
casă la Vasile Roaită
(azi, Eforie-Sud). Era o casă mare, cu două camere, bucătărie, cămară şi
verandă. După ce mai economiseau bani, bunicii voiau s-o modifice, să-i
alipească o sală de baie şi încă două camere. Intenţionau să închirieze
camerele, pe timpul sezonului estival, iar banii câştigaţi să îi folosească
pentru încălzire, pentru reparaţii…
Bunicii dormeau în bucătărie,
iar nouă ne aranjaseră două paturi în ceea ce ar fi trebuit să fie cămara. Casa
nu era terminată.
Unchiul nostru era abonat la
cantina Trustului de construcţii la care lucra. Uneori, bunica ne trimitea, pe
mine şi pe sora mea, Nina, să aducem mâncarea cu un sufertaş.
Într-o zi, am plecat după
mâncare. La întoarcere, am scurtat drumul prin terenul plin de bolovani şi
buruieni pe care unchiul îl cumpărase cu scopul de a-şi ridica o casă. Mergeam
povestind, râzând de ceea ce văzuserăm pe drum. Duceam, pe rând, sufertaşul cu
mâncare.
- Ai văzut-o pe tanti aceea grasă? Ce rochie
avea!
- Dar pe fetiţa aceea care urla că nu-i dădea
fratele ei jucăria?
- Şi ce pălărie avea blonda aceea slabă…
La un moment dat, Nina s-a
împiedicat şi a căzut. Sufertaşul a urmat o traiectorie ciudată şi apoi a
aterizat.
Nu ştiam ce să facem. Să
râdem? Să plângem? Bunica era severă şi aveam emoţii la gândul că ne va certa.
Nici atât nu eram în stare să facem ?
Ne-am privit… Într-un moment
de inspiraţie, am spus: „Bucătăria a fost bombardată!”. Şi am început să râd.
Nina era tristă, dar până la urmă, frecându-şi genunchiul julit, a râs şi ea.
Ne-am uitat trist la sosul şi
macaroanele împrăştiate prin iarba arsă de soare. Brânzoaica putea fi
recuperată. Din ciorbă n-a rămas nici o urmă. Pământul uscat a absorbit-o ca un
burete.
Ne-am dus la bunica şi i-am
spus:
- Am venit fără mâncare.
- Ştii, bunico, bucătăria a
fost bombardată.
- De unde ştiţi voi expresia
„Bucătăria a fost bombardată” ?
- De la tăticu’, i-am spus. El
ne-a povestit cum era pe front.
Bunica ne-a înţeles. O
ajutam după puterile noastre. În fond, paguba era neglijabilă.
De atunci, destul de des,
treceam pe unde se vărsase sufertaşul şi făceam „observaţii “.
- Uite, Nina, aici mai este o
macaroană.
- Şi aici, foaia de dafin…
* *
*
Într-o
dimineaţă, bunica intră în camera în care dormeam şi ne „porunceşte”:
- Deşteptarea!
Mergem în vizită la tanti Iulia.
Ne trezim, ne
frecăm somnoroase la ochi. Apoi, ne ridicăm fără să comentăm şi mergem în
curte, la cişmea, să ne spălăm. Găsim pe masă ceaiul, brânza telemea şi pâine
proaspătă.
- Mai repede, somnoroaselor! Nu prindem nici
cursa de 10.
„De n-am prinde-o…”, îmi
spuneam în gând. Nu-mi plăcea să merg cu autobuzul, mai ales dimineaţa. Dar, ca
orice nepoată cuminte, n-am comentat.
Ne îmbrăcăm cum ne sfătuieşte
mama şi, cu inima strânsă, plecăm la autobuz.
În zilele noroase, autobuzele
circulă pline. Turiştii nu merg la plajă. Vizitează litoralul.
Drumul durează aproape o oră.
Numai noi ştim cât de rău ne este! Dar suntem cuminţi. Tata ne spunea să
cântăm, că ne vom simţi mai bine. Şi aşa facem. Cântăm încetişor.
Cine se bucură mai tare când
coborâm din autobusul ticsit? O luăm la goană, parcă pentru a recupera timpul
pierdut. Bunica ne strigă, noi ne prefacem că nu o auzim. După ce dăm câteva
ture unui rond de flori, revenim cuminţi lângă ea.
- De aici, mergem pe jos!,
spun pe un ton plângăreţ. E mai bine
decât în autobuz.
Mergem pe jos. Nu ne plângem
că e departe. Şi de la vechea gară a Constanţei până în centru e ceva drum…
Ajungem la o poarta de lemn pe
care scrie CÂINE RĂU. Mă trec fiorii. Mama ne linişteşte.
- E bine să ştie lumea că aici
e un câine. Altfel, intră oricine.
Bunica apăsă butonul soneriei.
Un lătrat scurt anunţă intenţia noastră. Auzim:
- Imediat, imediat!
Tanti Iulia ne deschide
poarta. Un cocker se strecoară printre noi. Noi ne retragem cu teamă, dar tanti
Iulia ne spune: „Dondonel cunoaşte oamenii”.
Asistăm apoi la bucuria
revederii. Pupături, laude: „Ce frumoasă te-ai făcut, Marioaro! Ce drăguţe sunt
fetele tale! Tu ce mai faci, Alexandrino? Ce face Costică?...” Aşteptăm în
linişte, nu fără a ne trimite priviri pline de subînţelesuri. E mai interesant
căţelul. Încă nu avem curaj să ne apropiem de el. Doamnele intră în casă. Nu
s-au văzut de mult. Noi primim aprobarea să ne jucăm cu pistruiatul Dondonel..
Descoperit o casă ciudată.
Camerele sunt aşezate ca vagoanele unui tren. Se trecea din una în cealaltă. La
stradă, bucătăria. Camera din mijloc are trei uşi. Una dă spre curte. Acolo, pe
prag, ne aşezăm şi-l mângâiem pe Dondonel. Tanti Iulia ne asigurase că are un
căţel curat, fără purici. Vorbeam cu el, când, de la balconul blocului
construit pe fosta grădină a rudelor noastre, nişte copii îl strigă pe cockerul
bătrân care, de lene şi de cald, se lungise lângă treaptă.
Dondonel sare în picioare,
uitând de noi, şi se repede la gard. Apucă grăbit biscuiţii aruncaţi de copii.
Apoi, ia o bomboană. Ne uităm una la cealaltă şi râdem. Nu am mai văzut câini
care mănâncă bomboane.
Dacă vedem că Dondonel nu ne
dă atenţie, intrăm în casă. Tanti Iulia ne serveşte cu şerbet şi apă rece.
Doamnele beau cafele. Este obiceiul casei.
Mulţumim şi ieşim să vedem ce
mai face câinele. Moţăie pe treaptă. Râdem: „Câine rău. Mănâncă bomboane”.
După un timp, suntem chemate.
Pupături, promisiuni… Şi
plecăm vesele.
* * *
Într-o zi, o întrebăm pe
bunica dacă verişoara noastră, Daniela, o mai vizitează. Bunica ne-a promis că
ne vom întâlni, dacă tanti Mioara îşi poate lua liber o zi.
- Ne e dor de Daniela! Nu mai
ştiu de când nu ne-am văzut. Nina, mai ştii când a fost Daniela la Vişeu şi când am cântat
„Firicel de floare-albastră”?
- E mult de atunci. Spuneai că
aveam trei ani. Acum, am aproape opt, ca ea.
Daniela a venit împreună cu
mama ei. De la început, tanti Mioara ne-a spus că rămân numai o zi.
Mama şi tanti Mioara au plecat
la Ghiol. Noi
am rămas cu bunica. Pe Doru l-a culcat de amiază. Era prea mic să participe la
jocurile noastre.
Eram foarte bucuroase. Ne
vedeam atât de rar. Făceam gălăgie cât zece. Bunica nu era obişnuită cu atâta
mişcare, muzică, dans, strigăte. Se străduia să ne suporte, dar îşi aduse
aminte că Sever trebuia să trimită ceva şi nu avea cu cine.
- Fetelor, vreţi să faceţi o
plimbare?
- Sigur!
- Ce trebuie să facem?
Bunica ne-a spus unde să-l
căutăm pe unchiul Sever, ne-a spus să mergem frumos, să fim atente la maşini…
Ne-a cam plictisit această înşiruire de reguli. Abia aşteptam să plecăm.
Am trecut prin faţa bisericii.
Nu ne-am putut abţine să nu-i arătăm Danielei ce fel de melci stau pe
buruienile din curtea bisericii.
- Venim seara şi adunăm melci.
Sunt interesanţi cu dungile astea. Apoi, ne jucăm în curtea bunicilor sau în
grămada de nisip de la Moş Spiceag.
Ai văzut că îşi construieşte casa.
Am trecut apoi colţul spre
strada care ducea la mare. Numai câţiva metri, că ne-am îndreptat spre parcul
mare. Vorbeam tare, ne opream lângă câte un gard să admirăm florile. Daniela
ne-a propus să mergem prin parc. Pe stradă era mai aproape, dar i-am făcut
voia. Oricum, în dreptul barăcii în care locuia unchiul Sever era o ieşire din
parc. Aveam ocazia să admirăm frumoşii copaci îngrijiţi de grădinari pricepuţi
tocmai pentru a-i încânta pe cei care veneau în staţiune.
L-am găsit repede pe unchiul
Sever, ne-a spus de unde să luăm pachetul şi ne-a dat cheia.
- Sunt ocupat acum, dar vă
descurcaţi. Sunteţi destul de mari. Să nu vă vină vreo idee şi să faceţi ceva
rău!
- Vom fi cuminţi, l-am
asigurat eu.
- Pe răspunderea ta, că eşti
cea mai mare.
- Da, pe răspunderea mea.
Dar nu se întâmplă întotdeauna
cum planifici. Dacă aş fi fost singură, aş fi luat pachetul şi aş fi plecat.
Dar Daniela ţinea să ne arate că ea ştie mai multe decât verişoarele ei „de la
ţară”, că ea e obişnuită să umble prin lucrurile unchiului.
- Hai să cântăm la vioară! –
spune Daniela.
- Să mergem! Ne aşteaptă
bunica!
Nina voia să asculte cum cântă
Daniela. Eu nu eram curioasă. Ştiam că verişoara mea e înscrisă la clasa de
balet, nu la muzică.
Daniela a scos vioara din
cutia ei, a luat arcuşul şi, neatentă, a scăpat vioara. Am sărit să o prind. N-am ajuns la timp şi vioara a atins
podeaua scoţând un sunet dureros.
- Frumos concert! Ce facem
acum? Dacă s-a rupt ceva?
- Punem vioara la locul ei şi
nu spunem nimic!
- Crezi că nu ne va certa
bunica?
- Nu va şti nimic, ne asigură
Daniela.
Nina nu a scos nici un sunet.
Era prea surprinsă. Eu, în schimb, mi-am făcut tot felul de gânduri. „Să îi
spun unchiului Sever? Să ascund fapte Danielei?” Am promis că nu se va întâmpla
nimic în timpul vizitei noastre în camera lui.
I-am dus cheia unchiului
Sever, i-am spus că ne-am descurcat, am
salutat şi am plecat. Am evitat să spun mai multe, dar nu am putut să nu mă
consum. „Dacă descoperă unchiul că nu l-am ascultat? Dacă vioara chiar s-a
dezacordat? Dacă e numai dezacordată, nu e o problemă! Dar, dacă s-a rupt o
aşchie din vioară?” Ştiam că unchiul ţine la toate instrumentele muzicale cu
care cântă, chiar dacă face acest lucru din ce în ce mai rar.
Pe drum, Ninei i-a revenit
vocea.
- Ce concert frumos ai
prezentat, Daniela! Şi noi nu te-am aplaudat…
- Taci, Nina, că eu încă nu
m-am liniştit. Toate se vor sparge în capul meu! Ce vă pasă vouă?!
- Nu îţi mai face probleme, mă
linişteşte Daniela. Vioara nu a păţit nimic! Dacă chiar e o problemă, tata o să
repare vioara. Să aşteptăm câteva zile!
- Bine. Aşteptam!
- Până mâine, nu spunem
nimănui nimic! Promiteţi?
- Promitem.
- Sigur, tu pleci în seara
asta. Noi mai rămânem o săptămână. Eu încă am emoţii. Voi veţi uita, dar eu
trebuia să fiu mai hotărâtă. Peste ani, îmi voi aminti de acest concert
încheiat înainte de a începe.
* * *
În timp ce ne jucam cu
scoicile culese de pe plajă, l-am zărit pe tata la poartă. Am alergat să-l
primim cum se cuvine. I-am spus că ne era dor de el şi că ne bucurăm că suntem
împreună.
Tata ne-a spus că nu stă mult,
că este cu un grup de elevi care fac un circuit. Apoi ne-a spus pe unde au
trecut şi ce au văzut.
Tata a rămas cu noi două zile
şi apoi a plecat cu elevii de liceu cu care venise, atunci era pedagog, dar a
plecat şi mama cu ei. Voia să vadă Bucureştiul.
La bunicii din partea mamei rămâneam cel puţin
o lună. Plecam acasă bronzaţi şi odihniţi, informaţi şi cultivaţi. Nu că acasă
nu ne-am fi cultivat, dar la
Vasile Roaită puteam merge la un spectacol de operetă, la
spectacole de balet. Nu era interesant să mergem la spectacole de revistă, iar
muzica populară ne plăcea să o ascultăm la un aparat de radio nou pe care îl
cumpărase bunicul. Ascultam şi cântam tot ce auzeam la radio, dădeam spectacole
doar pentru bunicii noştri care erau foarte încântaţi.
Dar, în acel an, ne bucuram că
plecăm la Vişeu.
Aşteptam cu nerăbdare să ne povestească tata cum a fost în
excursie, să vedem poze şi vederi.
Tata a avut răbdare cu noi. Am
povestit mult. Avea darul de a ne ţine atenţi. Îşi presăra povestea cu momente
vesele, glume, explicaţii…
Ţin minte că ne-a spus că i-a
plimbat pe elevi prin tot Bucureştiul şi apoi i-a întrebat: „Unde vreţi să vă
mai duc?”. Marika, obosită, pe un ton plângăreţ a spus: „ Merem la
dórmitor…” Toţi cei de faţă au început să
râdă şi, de atunci, o tachinau spunându-i „Merem la dórmitor”.
La grădiniţă
A venit toamna şi m-am
prezentat la grădiniţă. Prima impresie a fost foarte bună. O sală mare, cu
geamuri pe doi pereţi, un colţ cu jucării, un dulap lângă uşă, masa doamnei
Vulpe, educatoarea grupei noastre, o măsuţă şi câteva scăunele.
Într-un colţ, erau nişte
obiecte de care nu mai văzusem. Unul dintre băieţii care mai fuseseră la grădiniţă,
a târât un „cal”, s-a aşezat comod şi a început să se legene. M-am uitat mai
atentă şi am văzut capetele de cal pictate. Practic, erau doi cai din lemn pe
două tălpi de balansoar. Cele două părţi erau prinse de un scăunel şi o bară de
care se putea ţine cel care „călărea”.
M-am acomodat repede. Aveam
lecţii şi timp de joacă în curte, când nu ploua, sau în clasă, fiecare găsind
ceva pe plac.
Într-o zi, am căutat în
grămada de jucării şi am găsit o carte. Nu mai văzusem asemenea carte şi nici
de atunci nu am mai văzut. Erau poze pe aproape toată pagina şi în josul
fiecărei pagini era scris, cu majuscule, un scurt text, o explicaţie pentru
poză. Bănuiesc că era o poveste. La început, am citit în gând. Apoi, le-am
citit colegilor aflaţi în apropiere. Doamna Vulpe povestea lângă uşă cu
educatoarea de la grupa cealaltă. Au observat ce fac şi m-au chemat la ele.
- Ce faci?
- Citesc povestea din cartea asta.
- Glumeşti…
- Nu, chiar citesc!
Au venit câţiva copii lângă
noi. Eu nu voiam să cedez. Chiar citeam. Educatoarea încerca să îmi explice că
noi nu ştim să citim. La un moment dat, doamna Vulpe m-a chemat în hol. Mi-a
spus că, dacă vreau şi ştiu să citesc, să fac acest lucru în linişte. Ceilalţi
copii vor plânge, pentru că ei nu ştiu citi.
Am intrat în clasă. După ce
copiii au pus jucăriile la loc, am început lecţia. Am învăţat un cântecel. Eram
puţin nedumerită. Nu mai eram în apele mele.
A doua zi, doamna educatoare
aduce o măsuţă cu câteva jucării aranjate pe două rânduri. Ne întreabă:
- Cine vrea ia o jucărie şi să
spună o poveste? Cine e primul?
Aşteptam. Erau alţii cu mai
multă experienţă. În sfârşit, după câteva încurajări, un coleg se ridică şi ia
un avion. Apoi, o fetiţă, ia o păpuşă…
Pusesem ochii pe o păpuşă
îmbrăcată ca un ţăran. Nu ştiu de ce mi s-a părut mai interesantă decât cea
aleasă de colega mea. În timp ce aranjam hainele ţăranului din mâna mea, au mai
fost câţiva amatori să povestească.
Primul coleg a spus ceva legat
de avion. Nu am reţinut. Din câteva fraze, a încheiat. A urmat povestea cu
prinţesa, dar scurtă şi aceasta. Apoi, o poveste cu un urs…
A venit rândul meu. M-am
aşezat pe scăunelul din faţa clasei. Şi am început povestea mea cu Făt-Frumos
care făcea cam tot ce putea face un erou din poveştile pe care le ascultam la
radio. În timp ce povesteam, mă uitam la doamna educatoare. Vedeam că mă
urmăreşte. Unii colegi căscau, se întindeau…
- Ce se mai întâmplă? Ce mai
face Făt-Frumos? Cum ajunge acasă? Vrei să mai povesteşti?
- Mai am de spus multe, dacă e
voie.
- Continuă!
În timp ce eroul meu o salva
pe prinţesă, educatoarea de la cealaltă grupă deschide uşa. Doamna Vulpe merge
la ea. Am văzut că se aprobă reciproc.
- Cred că acum povestea se
încheie.
- Da, Făt-Frumos şi prinţesa
au ajuns la palat, au făcut o nuntă mare şi m-au invitat şi pe mine. Şi au
trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Şi povestea mea se încheie
aici. Doamna Vulpe a găsit leacul pentru plăcerea mea de a povesti. Dar nu toţi
colegii mei aveau răbdare să asculte tot ceea ce eu le puteam spune. Oricum, eu
nu am mai ieşit în evidenţă cu ceea ce nu trebuia.
Mă voi contrazice, totuşi. Am
luat „caii” cei mari. Am început să mă legăn, la început mai domol, apoi, din
ce în ce mai tare. Nu mai ştiu ce am făcut, dar îmi amintesc privirile speriate
ale colegilor şi faptul că doamna educatoare a venit în fugă:
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic.
- Te-ai lovit? Te doare ceva?
Nu ştiam de ce
erau toţi în jurul meu. Cred că avusesem viteza prea mare şi m-am dat peste cap
cu balansoarul.
Vedeam că nu mai sunt în locul în care m-am
aşezat în „şa”. Atunci, nu ştiam ce e forţa centrifugă. Am aflat mai târziu.
Cuvânt de suflet
Oare câţi ne mai aducem aminte de învăţătoarea noastră. Mai ales ca s-o
conducem când pleacă definitiv dintre noi?! M-am gândit la acest lucru de la
citirea primelor file ale cărţii „Draga mea” scrisă de doamna Maria Tirenescu.
Nu doar ca învăţătoare, ci şi ca
EDUCATOARE ne-a prezentat-o pe doamna Maria Grad. Spun acest fapt şi fiindcă a
învăţat-o de la primii paşi, la primele cuvinte şi tot aşa, „mai departe” pe
drumul vieţii transmiţându-i şi darul de-a învăţa pe alţii deoarece, pot spune,
cu siguranţă, că din tot sufletul s-a dăruit muncii sale, la fel ca mama sa.
Scrisă din tot sufletul, cartea ne poartă cu gândul la vremuri pe care este
bine să le cunoască şi cititorul tânăr care n-a trăit şi vremuri mai grele şi
drumuri cu spini.
Cartea se citeşte uşor, cu plăcere şi ne pătrunde până în adâncul inimii
chiar dacă „Să ştii, măicuţa mea” ne
duce cu gândul şi în lumea muzicii „uşoare”, la
Dan Spătaru.
„Învăţătoarea ne aduce cu picioarele pe pământ”, cum se spune,atrăgându-ni-se
atenţia că a fi ÎNVĂŢĂTOARE este o nobilă şi frumoasă profesie care ne duce şi
în lumea celor care scriu cărţi ca „Draga mea”, lumea stăpânilor cuvântului
scris.
Viorica Alecu
marți, 21 aprilie 2015
Episodul al treilea
A trecut iarna, a venit
primăvara şi locuitorii străzii de lângă râu erau tot nemulţumiţi. Ana voia o
maşină de spălat automată. Îi era din ce în ce mai greu să stoarcă obiectele
sintetice sau mari. Înainte de ploaie o durea mâna pe care şi-o rupsese, ca
multe pensionare active, imediat ce a trecut de şaizeci de ani. Maşina ei de
spălat pe care o avea de peste un sfert
de veac nu putea fi reparată pentru că fabrica renunţase la acel model. De ce
nu şi-a cumpărat până acum maşină nouă? Pentru că, deşi construise a doua fosă
septică, pe lângă râu erau multe izvoare care le umpleau în scurt timp.
Într-o zi, înainte de
Paşti, Ana auzi zgomot de maşină grea. Aproape involuntar privi spre poartă.
Trecea vidanjera. Îşi spuse în gând că vreo vecină a spălat cam mult.
A trecut încă o săptămână.
Alt vecin îl căuta pe şoferul vidanjerei. În drum spre I.G.O., se întâlni cu un
prieten căruia îi spuse ce necazuri are.
- Măi, ce fraieri sunteţi!
În publicaţia oraşului scrie că strada voastră e racordată la reţeaua de
canalizare.
- Bine, măi Diţă, da noi
nu avem legături şi nici nu ne-a spus nimeni că ne putem racorda! Dacă e o altă
minciună în ziar?
- Ai rămas cu mintea în
trecut…
- Tu crezi tot ce auzi? Nu
vezi ce e pe televiziuni?
- Mai bine ai merge şi ai
cere să vină utilajul şi ţi-ai rezolva problema!
Furios, a organizat o
şedinţă de lucru cu câţiva vecini. Ce simplu era! În câteva zile, vor semna
cererile şi vor termina lucrarea.
Mai rămânea să cureţe strada de pământul de pe
asfalt. Încă se mai gândesc dacă vor apărea muncitorii care să le asfalteze
strada sau ar trebui să înceapă să adune fiecare pe sectorul lui.
(VIDANJÉRĂ,
vidanjere, s. f. Automobil utilitar prevăzut cu echipamentele necesare
efectuării operațiunii
de vidanjare; vidanjă; impropriu, denumit și vidanjor.)
sâmbătă, 18 aprilie 2015
De-a râsu’-plânsu’
Într-o zi de iulie, pe strada liniştită de lângă râu, se
auzea zgomot de motor. Profesorul Paraschivescu ieşi să vadă ce se întâmplă.
Ana privea de la fereastră.
- Au venit să repare ce au lăsat moldovenii în urmă în
primăvară.
- Măcar de-ar termina canalizarea! Strada asta e atât de
urâtă de câţiva ani!
- A fost şi primarul pe aici, dar numai în anul în care a
fost reales. Acum are alte priorităţi.
- Nu mai ştii ce a spus? Că degeaba repară strada înainte
de a face canalizarea, că iar trebuie să spargă…
- Acum e foarte frumos!
- Măcar cei pe care i-au angajat să termine lucrarea să muncească mai bine!
- Să sperăm!
Nu după mult timp, se auzi soneria. Ana merse la poartă.
- Doamnă, m-a trimis şefa să vă rog să ne împrumutaţi cu
o scară. Spunea că de aici au luat şi cei care au lucrat înaintea noastră.
- Hai cu mine! Scara e în magazie. Sper că nu vrei să o
car eu!
- Vai, doamnă! Sigur că o duc eu.
- Când nu mai aveţi nevoie de scară, o aduceţi şi o
rezemaţi de garaj. Poate şi mâine vă trebuie. Sunaţi la sonerie, că eu nu stau
lângă poartă. Poate sunt în bucătărie sau în gradină…
- Bine, doamnă, aşa facem!
Ana l-a condus şi i-a arătat muncitorului scara. Acesta o
luă şi plecă. Abia spre seară o aduse înapoi, şi, după ce sună la sonerie, o
rezemă de peretele garajului.
A doua zi, puţin după ora opt, acelaşi muncitor suna la
poarta profesorului. De la fereastră, Ana îi spuse că poarta e descuiată şi
poate să ia scara.
Când scara era rezemată ca în ziua precedentă, Ana îi spuse
muncitorului:
- Am văzut şi ieri că scara e udă la un capăt.
- Da, intrăm în canal să verificăm…
- Ştiu ce faceţi. Mi se pare ciudat că puneţi scara
invers.
- Cum invers?
- Capătul care trebuie să fie sus e ud. Vă imaginaţi că
eu mă urc cu papucii de plajă pe sârma asta?
Muncitorul era surprins. Nu înţelegea.
- Ca să nu se desfacă scara, vezi, sunt două legături de
sârmă. Astea sunt sub fuştei. Rolul lor e foarte bine stabilit. Nu trebuie să-l
jeneze pe cel care foloseşte scara. Deci, sârma trebuie să fie sub fuşteiul pe
care e piciorul…
- Aveţi dreptate, doamnă!
În ziua următoare, când se întorceau din oraş, Ana zări
pe fereastra maşinii o femeia cu un pulover violet, destul de lung, care fuma
şi vorbea gros.
- Asta o fi şefa de
care zicea omul ăla nervos.
- Sigur.
- Acum o văd prima dată.
- Fumează ca un turc. De fapt, noua echipă care lucrează la canalizare e
formată din turci. Încearcă să dreagă ce au greşit moldovenii.
- De aceea pun scara cu capul în jos?
- Nu sunt atenţi nici ăştia.
Noua echipă a lucrat un timp. Din când în când, îi cereau domnului
Paraschivescu câte o lopată, câte un claşte sau câte un cuţit.
- Nu vă dau nici unelte şefii voştri?
- Nu, cum să lucrăm aşa?
- Sper că nu vreţi să vă dau şi bilete la film...
- Nu, nu vă supăraţi pe noi! Chiar nu ne asigură nici măcar uneltele.
Muncitorii au verificat dacă apa curge prin canal. Zona din partea de sus a străzii funcţiona, cea de jos era bună, dar partea din mijloc avea o gâtuitură. Au adus utilaje, au săpat din nou, au reparat… Pe stradă era linişte numai în timpul în care muncitorii erau la masă.
- Nu vă dau nici unelte şefii voştri?
- Nu, cum să lucrăm aşa?
- Sper că nu vreţi să vă dau şi bilete la film...
- Nu, nu vă supăraţi pe noi! Chiar nu ne asigură nici măcar uneltele.
Muncitorii au verificat dacă apa curge prin canal. Zona din partea de sus a străzii funcţiona, cea de jos era bună, dar partea din mijloc avea o gâtuitură. Au adus utilaje, au săpat din nou, au reparat… Pe stradă era linişte numai în timpul în care muncitorii erau la masă.
Într-o zi, muncitorii erau foarte agitaţi. Aşteptau recepţia. Au sosit câteva persoane îmbrăcate în costume, cu cravate, cu serviete şi mape, cu dosare cu schiţe. O zi întreagă au verificat, au discutat, apa a curs şi pe stradă. Delegaţia a plecat, muncitorii au plecat, dar canalizarea nu funcţionează.
- Că nu funcţionează canalizarea nu mă deranjează atât de mult cât mă
deranjează modul în care arată strada noastră! Acum câţiva ani copiii puteau să
înveţe să meargă cu bicicletă, strada avea asfalt foarte bun.
- Aveţi dreptate, nepotul meu aici era în siguranţă. Nu erau nici maşini de
care să se ferească.
- Ajungeam cu pantofii curaţi la serviciu. Acum, dacă vreau să ajung cu ei curaţi în oraş, trebuie să merg cu maşina.
- Vedeţi cât de repede se murdăresc maşinile? Şi cum se joacă cei mici? În
loc să meargă cu trotinetele, cu bicicletele, în loc să se joace cu mingea, ei
se joacă de-a bucătarii, de-a şantierul naval.
- Când plouă, toată strada e un pârâu. După ploaie, alunecăm şi ne murdărim
pe lutul acesta care a rămas pe stradă.
- Am auzit ca primarul nu a semnat recepţia. Le-a cerut să aducă străzile
la forma în care au fost. Uitaţi-vă că asfaltul e acoperit în cea mai mare
parte. Apa nu mai curge pe lângă borduri.
- Mie îmi intră apa din stradă în curte. Nu e normal!
- Multe nu sunt normale azi!
Discuţiile ar fi continuat, dar vecinii au stabilit că e ora jurnalului de
seară la televizor. Aşa că, au plecat să vadă cât de bine e la alţii.
vineri, 17 aprilie 2015
Dialogul continuă
Credeţi că
problemele s-au sfârşit? Vă înşelaţi! După un somn agitat, doamna scrie un
comentariu puţin mai vesel. „Dimineaţa altfel se vede lumea. Mă amuză ideea de
a-l vedea pe tânărul, activul, sportivul care m-a admonestat, stând pe malul
râului şi încurajându-ne, pe mine şi pe alţi vecini pensionari, cu: «Hai, mai
repede, puturoşilor! Acum se întunecă şi voi n-aţi terminat de adunat gunoaiele
ţiganilor! Nici măcar din haltă!»”
După o oră,
apare tânărul S. „La mine vă referiţi?” Replica doamnei: „Corespundeţi
descrierii?” .”Cred că vă plictisiţi tare. Vă las că trebuie să muncesc să
plătesc pensiile vârstnicilor.”
Doamna,
supărată, adaugă: „Munciţi! Că şi noi am muncit! Am avut o duminică liberă pe
lună.” Replica vine rapid: „Cam mult aveaţi liber!!! Dar dvs în loc să vă arătaţi
colţii către cei care îşi bat joc de acest oraş, vă «luaţi în gură» cu mine. Ar
trebuii să aveţi mai multă cultură. Şi încă ceva, Dvs nu munceaţi pentru noi,
sub nici o formă, ba chiar mai mult , daca puteaţi ne-aţi fi aruncat la câini
doar să o duceţi voi mai bine.”
Citesc şi nu-mi
vine să cred. Tânărul ăsta e o excepţie. Sau e vorba de obrăznicia timidului,
aşa sunt cunoscute în psihologie manifestările de curaj ocazional. Mă întreb
dacă greşelile de ortografie sunt datorate „bogatei” lui culturi sau doar
iritării. Mă gândesc şi că acel tânăr uită că profesorii, cadrele didactice îşi
îndreaptă toate cunoştinţele şi priceperea chiar spre generaţia tânără, că din
ceea ce fac pentru educarea lor îşi câştigă pâinea. De data asta, nu prea are
cui să-i explice. Omul e prea pornit. Cu siguranţă, are nişte frustrări.
Doamna încearcă
să explice: „Domnule, eu «nu mă iau în gură» cu nimeni! Expresia asta nu dovedeşte
cultură. Din contra. Face parte din alt limbaj decât cel academic. Apoi, ce
cultură aveţi dumneavoastră dacă vă permiteţi să dispreţuiţi o persoana pe care
n-o cunoaşteţi? Aveţi dreptate! N-am muncit pentru dv.! Am muncit pentru
societate!”
Tânărul continuă: „Meritaţi toate laudele! Oare
dvs mă cunoaşteţi?”
Ce să mai explice doamna? De când e lumea,
tinerii îi cunosc pe cei mai mari ca ei şi că oamenii în vârstă n-au
posibilitatea să-i ştie pe toţi copiii apăruţi după ei.
„Nu, dar văd ca intraţi pe Facebook în
timpul serviciului. Alţii nu au voie. Nu vă pot cunoaşte din cauza profilului
enigmatic de aici.”
Tânărul nu se lasă: „Aşa este. Aveţi dreptate. Ruşine mie că am studiat atâţia
ani ca să am un loc bun de muncă. Urmează un zâmbăreţ :)
„Pentru dv. aţi studiat. Înseamnă ca înţelegeţi
ce spun!”
În fârşit, tânărul vrea să pară inteligent,
cult. Replica lui: „Cvasi.”
Rămâne să trag concluziile şi să le scriu
cu altă ocazie.
luni, 6 aprilie 2015
Cine eşti dumneata, domnule Sorge?
Am crezut întotdeauna că sunt un om normal, chiar dacă alţii cred că sunt
original. Vă spun de la început că nu suport să primesc ordine, nu admit să fiu
luat peste picior de fiecine fără să răspund şi mai am câteva pretenţii.
Mai ieri, pe Facebook, un tinerel intra într-o conversaţie pe pagina unui
prieten comun. Parcă explodase când titularul paginii scria că a mai primit
fotografii de genul celor postate de el. Citez: „Vă
daţi seama şi cât interes e din partea celor care v-au trimis locaţiile. În loc
să spună că la următoarea acţiune vin şi ei, dânşii vă spun unde să mergeţi.
Ruşinică mare.”
Doamnelor, domnilor, ce credeţi că s-a întâmplat
în continuare? O doamnă a răspuns: „Floarea
numită Bunul simţ nu creşte pe garduri. Cei care locuim lângă râu adunăm tot ce
aruncă trecătorii în dreptul caselor noastre, dar nu cred că putem aduna ceea
ce se arunca în râu sau în jurul lui. Mă opresc aici, dar aş putea vorbi ore întregi
pe acest subiect. Norocul meu şi al multora e acela că sunt prea ocupată!”
Ce credeţi că răspunde tinerelul? „Cu toţii suntem
ocupaţi.” Corect, dar a scris acest lucru fără să admită că nu oricine poate
participa la acţiune.
Cineva vine cu o idee: „Ar fi bună o cameră video în
zonă şi apoi postarea pe NET sau popularizarea în publicaţiile locale...”
Doamna are o propunere: „Domule S, dacă vreţi să
vorbim, e mai bine să găsim alt spaţiu, în care să pot fi şi eu ironică. Nu
vorbiţi fără să cunoaşteţi situaţia!”
Domnul S o asigură pe doamnă: „Puteţi fi oricât de
ironică doriţi. Vă las să dominaţi!”, după care titularul intervine: „Lăsaţi să
treacă duminica, vă rog!”, iar S scrie că el a terminat.
Întrucât scrierea pe tastatura calculatorului
durează, doamna postează: „Nu vreau să domin! Am pretenţia să purtaţi o discuţie
fără să-i acuzaţi pe alţii de pasivitate sau de lipsa abilităţilor de alpinişti.”
Aici, comentariile se sfârşesc.
Citesc şi mă mir. O cunosc pe doamna respectivă.
Ştiu cât era de activă şi categorică. Mi-a povestit cum le pretindea elevilor
ei să-şi lase băncile şi clasele curate la plecare. Ştiu cum îi conducea la
practica agricolă, lucrând cot la cot cu ei, ştiu cum mergeau în unele duminici
cu elevii la curăţat păşuni la
Vinerea, ştiu! Ştiu că ea considera că e datoria ei să îi
înveţe pe elevi ceea ce erau datori părinţii copiilor să-i înveţe. Ştiu ce
discuţii avea cu elevii. Şi acum, când e pensionară, o persoană activă se
trezeşte să o critice, să o acuze că nu participă la acţiunile de ecologizare a
râului?
Stau şi mă gândesc cum i-ar sta doamnei să coboare
lângă râu, să adune gunoaiele copiilor celor pe care i-a învăţat să fie
ordonaţi? E drept că tinerii nu o cunosc, dar s-ar distra să vadă un astfel de
spectacol.
Gândindu-mă la această situaţie, mi-am pus
întrebarea: „Cine eşti dumneata, domnule Sorge?”. Am intrat în pagina lui S
curios să aflu cu ce se ocupă, ce vârstă are… Am aflat că e motociclist, aşa
cum îi stă bine unui spion, nu şi-a completat profilul pe Facebook. Dar, spre
deosebire de autenticul Sorge, acest S nu a fost curios să afle cui îi „face
morală” pe Facebook. Bine că nu a dat peste altă persoană timidă!
miercuri, 1 aprilie 2015
Recompensa
În clasa a şasea, în clasa
noastră au venit două fete: Maria, fiica unui activist de partid din Ruscova,
şi Parasca, verişoara ei, de aceeaşi vârstă. La oraş se făcea mai multă carte
ca la ţară. În plus, aveau ocazia să înveţe corect limba română.
Când aveam mai puţine ore,
mergeam la fete să povestim. Locuiau în clădirea Comisariatului militar, în
două camere. În curte era o fântână şi mi se părea interesant acel loc aflat în
apropierea stadionului. Cu Parasca am încercat să vorbesc folosindu-mă de bruma
de limbă rusă pe care o învăţasem în anul precedent. Am aflat că fetele vorbesc
limba ucraineană, mai exact, sunt ruşte. Bănuiam că există o legătură între
Ruscova şi naţionalitatea lor. M-au învăţat un cântec.
Cuvintele sunt aici:
„Я шахтарочка сама,
Звуть мене Маруся.
В мене чорних брів нема,
Та я не журюся.
Шахтарочка, молодесенька,
В мене чорних брів нема,
Та я не журюся.”
Am înţeles, apelând la limba rusă, unde молодой шахтёр înseamnă tânăr miner, că e vorba de Marusia, o tânără mineriţă.
În acea vreme, se organizau
grupe de întrajutorare. Din grupa mea făceau parte Victor Ulici, fiul unui
activist de partid, Maria şi Parasca. Cu Victor fusesem colegă din primii ani
de şcoală. Era mai neatent, se juca şi în timpul orelor, dar ştiam cum să
vorbesc cu el. Cu fetele, trebuia să consum mai mult timp. Parasca era mai
deschisă, răspundea şi întreba, când nu înţelegea cuvântul. Maria era tăcută,
dar Parasca îi traducea şi îi explica, dacă era cazul.
Când aveam o temă grea, ne întâlneam
în casa lui Victor, unde era mai mult spaţiu, şi rezolvam problemele.
Într-o zi, domnul profesor
Grigore Pop ne-a dat ca temă să scriem o compunere care să se refere la Pietrosul Rodnei.
Am discutat în clasă, dar nu era foarte uşor, cel puţin pentru colegii din
grupa mea. Ne-am întâlnit toţi patru, am început să lucrăm. Eram preocupată ca
lucrările colegilor mei să nu aibă acelaşi conţinut. Nu a fost simplu. În mare
parte, cele trei compuneri erau făcute de mine.
Tema la geometrie a fost mai
simplă, scriau acelaşi lucru.
Am ajuns acasă când se înserase.
Nu mai aveam chef de teme. Am scris repede tema la geometrie, am învăţat la
celelalte materii şi am uitat pur şi simplu de tema de la limba română.
Dimineaţă, când îmi făceam
ghiozdanul, mi-am amintit de compunere. Nu mai aveam timp să scriu. Am scris un
început, dar trebuia să fug. La şcoală, până când intrau profesorii în clasă,
până când făceau prezenţa, scriam de zor la temă. Limba română aveam după pauza
mare. Am avut noroc? Poate.
Profesorul a numit câţiva elevi
să citească tema. Nu era încântat de ceea ce a auzit. Mi-a cerut şi mie să
citesc. Am început cam timid, lucru sesizat şi de colegi. Unii ştiau că mi-am
scris în recreaţii compunerea.
Profesorul se plimba prin clasă.
Nu ştiam dacă mă ascultă sau nu. Când am spus: „codrul de brad ascundea
haiducii la poalele lui”, profesorul s-a
oprit şi am simţit că e atent. Am prins curaj şi am citit până la capăt. Am
terminat într-un mod neaşteptat, cam abrupt.
- Asta a fost tot?
- Atât am scris.
Profesorul a deschis catalogul
şi a repetat „codrul de brad ascundea haiducii la poalele lui”. A făcut o pauză
şi a spus:
- Pentru azi, ai un zece.
Şi, văzând nedumerirea elevilor,
a continuat:
- Dacă, din vârful Pietrosului,
ne-am uita seara spre Vişeu, am vedea oraşul nostru ca un muşuroi pe care s-au
aşezat licurici… Mioara, cum ţi-a venit ideea asta? Este excepţională. Pentru
asta şi cea pe care am spus-o înainte îţi dau nota. Nu pentru toată tema. Am
considerat că pentru astfel de imagini pot să dau o recompensă.
- M-am gândit la tuburile de
neon care luminează centrul oraşului…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)