marți, 22 aprilie 2008

Sărbătoare pe Valea Izei

Când eram copil, de Sfânta Maria Mare, mergeam la Săcel, la bunica din partea tatălui meu. Era ziua ei onomastică. Dar şi a mamei, naşei mele şi a unor verişoare. Aproape că nu era familie care să nu aibă o sărbătorită.

De obicei, mergeam cu trenul, pe care îl luam din Vişeu de Jos, dar, într-o vară, am plecat cu autobuzul. Când urcam Dealul Moiseiului, întâlneam grupuri de tineri, dar şi persoane în vârstă, care cântau. Eram curioasă. Întrebam, voiam să ştiu.

Tata mi-a făcut semn să ascult. Una dintre verişoare era printre cei care se întorceau de la Moisei. O puteam întreba când venea la bunica.

Am ascultat şi am reţinut câteva cuvinte din ceea ce auzeam. Dar melodia m-a urmărit ani la rând. (E cântecul pe care Marcela Saftiuc l-a adaptat şi cântat în anii următori.)

„O, Măicuţă Sfântă,
Te rugăm fierbinte
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte!

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale!”

Ultima parte a drumului am mers pe jos. Aşteptam cu nerăbdare să ajungem la bunica. Pe drum, întâlneam ţărani care se bucurau că-l revedeau pe tata. Nu cred că am trecut pe lângă cineva fără să-l salutăm măcar. Cu mulţi cetăţeni, tata se oprea să schimbe câteva cuvinte.

Am ajuns la podul de peste Iza. O moară veche şi o casă în paragină. Apoi, o altă moară şi o şură mare. Acolo am aflat că se va face horă. Voiam să văd şi eu cum e la horă. Dar, am înţeles că eram prea mică.

De la sfatul popular, am luat-o pe o ulicioară. Pentru a ajunge în curtea bunicilor, trebuia să trecem pe la un vecin.

Bunica ne aştepta în faţa casei. Pusese porumb la fiert. Doar veneau nepoatele de la oraş… După un schimb protocolar de cuvinte, am primit permisiunea de a merge la râu. Iza trecea la câţiva metri de casă.

Pe malul Izei erau topile de cânepă. În apropiere, o moară. Am aflat de la mătuşa care ne-a însoţit, că morarul e neam cu noi. Am vrut să vedem şi moara, dar nu prea era timp. A sosit Maria care fusese la Moisei.

Ea ne-a spus că Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seamă sărbătoare din apropierea toamnei. Cu o zi înainte, grupuri de pelerini de pe toată Valea Izei, mergând pe jos, trec spre Moisei. Ei sunt îmbrăcaţi cu haine albe. Două fete duc icoana Maicii Domnului. Împreună cu icoana, pelerinii duc 4-6 prapori cu chipul lui Cristos şi al Sfintei Maria cusute pe pânză sau pictate. Aceşti pelerini care merg în „prosesie”(procesiune) rămân toată noaptea în curtea mânăstirii. Ei participă la slujbă, iar a doua zi, şi la slujba dedicată Sfintei Maria.

Când ajung la mânăstire, pelerinii o înconjoară de trei ori, apoi intră şi se închină cu pioşenie Icoanei Prea Sfintei Maria, cu praporii înclinaţi.

Cei din Săcel pleacă numai în dimineaţa zilei de 15 august, deoarece ajung până la începerea slujbei. Grupul de săceleni care merg la mânăstire cântă:

„O, Măicuţă Sfântă,
Te rugăm fierbinte
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte!

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale!

Când plângeai pe cruce
Maică-ndurerată,
Te-am primit de mamă
Noi şi lumea toată.

Refren:
Vino, Maică iară!
Nu lăsa să piară
Ţara şi poporul,
Turma şi păstorul!”
...

Şi Maria ne-a cântat tot cântecul, dar nu am reţinut decât prima strofă.

După slujba oficiată de un sobor de preoţi, cu participarea episcopului, fiecare grup se întoarce acasă, tot pe jos, cântând. În autobuz au urcat câţiva oameni mai în vârstă care mergeau în fiecare an la mănăstire.

Ne părea rău că noi nu aveam voie să mergem unde puteau să meargă verii noştri. Nu pentru că eram mai mici, ci pentru că eram fiice de director de şcoală.

Ca să ne înveselească puţin, tata ne-a dus la moară. Morarul ne-a explicat cum funcţionează moara. Ne-a arătat şi piua. Apoi, mergând pe malul Izei, am ajuns lângă biserica nouă, ortodoxă. Slujba se terminase şi n-am intrat în biserică.

* * *

După mulţi ani, am avut ocazia să văd mănăstirea Moisei. În anul 1995… Dar am rămas cu părerea de rău că prietenii mei au avut şansa de a participa la sărbători care nouă, copiilor de dascăli, ne erau refuzate.

Poveste de iarnă

Părinţii mei erau învăţători în Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. În clădirea şcolii, constructorii prevăzuseră o cameră pentru directorul, învăţătorul sau alt cadru didactic care nu ar fi avut altă locuinţă în comună. Aşa se face că am văzut lumina zilei, în clădirea şcolii, după instaurarea Republicii Populare Române. De aceea, când a venit vremea să fiu botezată, preotul Ioan Găzdac a venit pregătit cu cele necesare îndeplinirii tainei botezului. Mătuşa mea s-a oferit să-mi fie naşă.

Nu împlinisem doi ani când tatăl meu a obţinut un post în comuna Vişeu de Sus. Nu după mult timp, tata a fost chemat la Inspectoratul Şcolar şi i s-a cerut să se ocupe de înfiinţarea liceului. Atunci, ne-am mutat în clădirea în care urma să se ţină cursurile şcolii nou înfiinţate. Aşa se face că îmi petreceam timpul printre elevii mai mari, în clădirea şcolii, în grădina şcolii, umblam prin magaziile, beciurile şi birourile în care eram acceptată cu bucurie. Tuturor le plăcea firea mea.

De la elevii mai mari, am aflat despre Crăciun. În familie nu sărbătoream. Când îl întrebam pe tata: „De ce nu sărbătorim şi noi, ca toţi copii din şcoală, Crăciunul?”, tatăl îmi răspundea că în clădirea şcolii nu e voie. Ştiam doar de Moş Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceam pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistriţa, lumânărele adevărate şi figurine din hârtie glasată sau din zahăr.

În 1959, Moş Gerilă mi-a adus multe dulciuri, cărţi, caiete şi o cutie cu douăsprezece culori. Fratele meu a primit o maşinuţă, iar sora mea a primit o păpuşă. Nu am avut niciodată o păpuşă atât de mare ca sora mea, dar aveam o cutie plină cu păpuşi mici, multe dintre ele făcute chiar de mine.

De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul a cărui zi onomastică era. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere şi figurine din zahăr. Aveau şi câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraş.

De la Vişeu, duceam prăjituri şi portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de noi. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca şi eu.”

Acolo, la ţară, am aflat de colindători şi am vrut să-i colindăm pe bunici. Dar nu ştiam nici o colindă. La cine să apelez? La tata, doar el le ştia pe toate.

Şi tata a început să colinde:

„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ţi-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuţa
Şi mă tem c-oi îngheţa.”

Nu ştiam ce e gubuţa. După ce am aflat că aşa i se spune hăinuţei, am învăţat colinda şi i-am colindat nu numai pe bunici, ci şi pe naşi, dar şi pe celelalte rude care au mai venit în vizită.

După ce au plecat musafirii din comună, am vrut să-i cânt bunicii un cântec pe care îl învăţasem la şcoală.

„Bradule frumos,
Pleacă-ţi vârfu-n jos
Şi ne spune-anume
Din ce colţ de lume
Şi pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”

„Eu, voinici mărunţi,
m-am născut în munţi.
M-a izbit furtuna,
Ploile şi bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleţ, brădui…”

Tare i-a mai plăcut bunicii cântecul! A trebuit să-l cânte de mai multe ori. Au urmat şi alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol cu cântece învăţate la şcoală sau de la radio.

Se făcuse târziu. Nu mai aveam cu ce să ne întoarcem la Vişeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătuşa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearşafuri, ba cu perne să le pună la dispoziţia musafirilor de la oraş. Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor.

Poate vă miraţi că se poate dormi pe cuptor. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi şi alta pentru musafiri. Pe două laturi ale camerei de zi se află bănci de lemn, mai late, numite lăiţi. În colţul format de lăiţi este o masă. Pe pereţi sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colţul opus mesei este soba. De obicei este zidită, are plită şi cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul de copt pâine. Deasupra lui, se poate dormi. Atât de mare este. Un alt colţ este ocupat de patul gazdei. Bunicii mei aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puţin înalt. Deasupra patului se află ruda pe care sunt aşezate frumos cergi cu dungi albe, roşii şi negre. Pe peretele dintre uşă şi sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga uşii este podişorul, dulapul pentru veselă.

În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o canapea, dar şi lăiţi pe două laturi ale camerei. Şi încă un podişor. Pe pereţi sunt icoane cu ştergare şi blide de Scomârcea, vestite în ţară, dar şi blide cumpărate din târg, blide de Horezu.

Eu am vrut să dorm pe laiţă. Era o experienţă nouă. Nu am vrut să mănânc sarmale pentru că erau făcute cu mirodenii pe care nu le cunoşteam. Bunica mi-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Am vrut să învăţ cum se face. M-am mirat când am văzut-o pe bunica punând smântâna în crăticioară. Apoi, bunica puse ouăle bătute în smântâna care sfârâia.

În timp ce mâncam, din curte se auzeau voci de copii. Aş fi fugit la geam să-i văd. Dar nu aveam voie să mă ridic de la masă decât după ce terminam tot din farfurie.

Copiii intraseră în tindă şi cântau. Am cerut lămuriri. Tata îmi explică: „Aşa se urează la începutul anului aici, la ţară. Se umblă cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-mi explice.

Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate şi din alte hârtii colorate, ajutată de mama, am făcut o crenguţă cu flori. Apoi, am învăţat şi cântecul. Şi am început să sorcovesc:

„Sorcova, vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!”

Ce m-am mai amuzat când am văzut că fiecare dintre cei prezenţi voia să fie sorcovit! Pentru aceasta, răsplata era un măr Jonathan, un pumn de nuci, o bancnotă de un leu…

La amiază, unchiul Nicoară a venit cu sania trasă de cai. Am plecat la gară. Pe drum, ne salutau oamenii. Unii spuneau „Laudi-să!”, iar eu nu înţelegeam. Observam ca i se răspunde „Veci amin!”. Tata mi-a explicat că maramureşenii sunt renumiţi prin prescurtările pe care la fac. Salutul complet este „Lăudăm pe Iisus!”, iar răspunsul este „În veci amin!”.

În gară am avut timp să văd cum, printre dealuri, ieşea trenul din tunel. Tata mi-a spus că m-am născut când se construia linia ferată Salva – Vişeu. Din tren, de pe primul viaduct am văzut casa bunicilor. Am recunoscut-o după nucul mare de lângă geam şi după plopii de lângă moara de pe Iza. Pe al doilea viaduct trenul pilota. De acolo, am văzut casa în care locuiau verii mei.

Trenul a oprit. Eram în gara Iza. Nu vedeam decât o clădire din bârne, aşa cum erau majoritatea caselor de la ţară. Am întrebat de ce nu se vede satul. Atunci am aflat că acea gară face legătura cu mai multe sate de pe Valea Izei. Pe oamenii care coborau din tren îi aştepta un autobuz.

Tata ne-a anunţat că vom trece printr-un tunel. Stăteam cu nasul lipit de geam ca să văd mai bine. În vagon, s-au aprins becurile. Din loc în loc, vedeam becuri pe lângă linia ferată. Tata mi-a arătat refugii, însemnate cu var alb, pentru oamenii care circulau prin tunel.

După ce am ieşit din tunel, tata mi-a explicat că ne apropiem de Vişeu de Jos şi că vom schimba trenul. Şi tare-mi mai plăcea ceea ce vedeam pe geam: copaci încărcaţi de zăpadă, căsuţe ale căror geamuri abia se vedeau, cărări de la case la grajduri şi fântâni…

La Vişeu de Jos, am schimbat trenul. Am urcat într-un vagon mai mic şi mai urât, cu scaune din lemn. Şi geamurile erau mai mici. Dar mergeam la oraş! Vişeu de Sus fusese declarat oraş încă din 1956.

Aur

Era foarte obosit. Avusese mult de lucru, iar gerul îi îngreunase munca. Renunţă la mâncare doar să poată sta puţin la căldură.

Se aşeză în fotoliu şi întinse leneş mâna spre aparatul de radio. Apăsă butonul. Vocea crainicei anunţă: „Difuzăm…” Nu mai auzi nimic. Aţipi.

*

În holul cabinetului medical. O aştepta pe asistentă să îi recolteze sânge pentru analiză. Aceasta veni înarmată cu seringa de unică folosinţă. În timp ce pregăti operaţiunea, asistenta încercă să îi distragă atenţia. Ştia cât se tem bărbaţii de ace.

- Domnule, am auzit azi o glumă: „O blondă sună la CFR: «Îmi spuneţi, vă rog, cât face trenul din Târgu-Mureş până în Bucureşti?», «O secundă...», «Mulţumesc!!!»”

În acest timp, asistenta pune câteva picături de sânge pe o lamelă şi o introduce în analizatorul electronic.

- Analiza e gata în câteva minute. Puteţi bea o cafea de la automat.


- Bună idee! Sunt obosit şi îmi va face bine o cafea fierbinte.

La radio cânta Elvis Presley. Îşi luă paharul cu cafea şi se aşeză comod în fotoliul de lângă fereastră. Sorbi lichidul negru amărui privindu-i pe copiii care se jucau în parcul de vizavi.

Asistenta îl chemă să-i dea rezultatul.


- Aveţi cam mult aur în sânge…

- E rău?, întrebă speriat.

- Nu chiar… Dar, în loc să îmbătrâniţi, întineriţi.


*

Se trezi transpirat. Cum? Va întineri? Când va ajunge ca la 30 de ani, nu va fi rău. Dar când va fi copil? Se va juca, fără grijă… Dar, dacă va alunge bebeluş? Să îl îmbrace alţii, să-l hrănească alţii…

Inima îi bătea energic. Îşi şterse cu dosul mâinii fruntea…


Crainica anunţă: „Aţi ascultat emisiunea VOCILE DE AUR ALE ROCK-ULUI”.

Zâmbi, liniştit:


- De aici aurul…

Un virus simpatic

Poate nu mă veţi crede, dar eu tot vă voi povesti!

Vineri, am plecat de lângă calculator. Nu l-am oprit. Era un jurnal la televizor şi voiam să aflu ce s-a mai întâmplat în lume.

L-am văzut pe Cioacă. Am văzut cum răspundea ziariştilor, mestecând gumă. Îngăima flegmatic: „cele două calculatoare erau ale noaste…”, „…dar era bun comun, cu soţia…”, „…mail-urile sunt mail-uri, iar căsuţa e căsuţă”, „mi-a fost dat numărul de telefon”, „altă căsuţă, de pe yahoo…”

Am revenit la calculatorul meu. Ştiam că, dacă nu scriam, calculatorul meu intra singur în stand by, dar ecranul era albastru. Am citit mesajul: „Calculatorul dumneavoastră a fost accesat de la distanţă. Dacă închideţi, e posibil să se piardă informaţii.”

Prima reacţie a mea a fost să închid. Cu riscul de a pierde ceva.

Totuşi, îmi puneam o serie de întrebări. Pe cine să rog să mă ajute? Căutam o persoană cu experienţă. Am trimis câteva mesaje.

Mi-a răspuns un prieten. M-a întrebat ce tip de program am, cine mai foloseşte calculatorul… Nu aveam nimic de ascuns. Nu am pe calculator decât texte literare, scrise de mine sau salvate de pe Internet. Aveam şi poze. Nimic important. Pentru alţii.

Dacă e aşa, nu-mi rămânea decât să aştept câteva zile, să văd dacă e ceva ciudat cu calculatorul meu.

Azi, m-am trezit devreme. Am pornit calculatorul. Eram curioasă. O fi intrat cineva in el? O fi un virus sau numai o eroare de windows?

Am rămas mută. Primul text pe care l-am accesat avea înscrisă o inimioară sub titlu. Era o poezie de dragoste. Grăbită, am deschis folderul cu poezii. Fiecare poezie de dragoste avea acea inimioară. Am deschis un referat despre metodele de numărare. Nu avea inimioară.

Prin urmare, m-am ales cu un virus simpatic, un virus care mă avertizează că documentul conţine o creaţie literară bună pentru trimis la concursul de Valentine’s Day.

Jos, comuniştii!

Recreaţia mare. În clasă, rămânem doar elevii de serviciu: Margareta şi eu. În timp ce Margareta şterge tabla, aranjez faţa de masă de pe catedră.

Uşa se deschide şi intră trei elevi.

- Ieşiţi repede! Vreţi să vă spun doamnei învăţătoare?
În timp ce unul dintre cei trei se străduieşte să mă înduplece, în uşă îşi face apariţia Nelu.

Depăşită de situaţie, îi privesc mustrător.

Costică, fiul noului secretar de partid pe raion, se urcă pe bancă şi strigă: „Sus, comuniştii!”. Imediat, băieţii îi urmează exemplul. În zadar strig să iasă, în zadar îi ameninţ că îi spun doamnei învăţătoare… Băieţii sar pe bănci.

Mă urc pe o bancă şi strig: „Jos, comuniştii!”. Băieţii sar de pe bănci. Mă bucur că am reuşit să-i determine să mă asculte. Nu ştiam ce mă aşteaptă…

Costică scoate un carneţel din buzunar, ia de pe o bancă un creion şi spune:

- Am sarcină să îi notez pe duşmanii de clasă. Mioara, pe tine te-am scris prima.

Nu-mi vine să cred. Încerc să zâmbesc. Dar Costică nu glumeşte.

Sună de intrare. Doamna învăţătoare mă găseşte plângând.

- Ce s-a întâmplat? De ce e gălăgie?
- Costică a scris-o pe Mioara în carnet!
- Ce rău a făcut?
- A strigat: „Jos, comuniştii!”.
- Ai spus tu asta?
- Da. Nu ştiţi de ce.

Povestesc ce s-a întâmplat în recreaţie.

- Costică, tu eşti prieten cu Mioara. Cum poţi să faci aşa ceva?
- Eu am sarcină să-i scriu pe duşmanii poporului.
- Mioara învaţă cel mai bine din clasă, îi ajută pe colegii care au greutăţi, e foarte bună prietenă cu voi toţi. Ai auzit ce explicaţie ţi-a dat. Nu a vrut decât să-şi facă datoria de elevă de serviciu. Voi nu trebuia să intraţi în clasă înainte de a suna…

După câteva clipe de linişte, Costică se hotărăşte:

- N-o mai scriu. Să ne împăcăm!
- Daţi-vă mâna şi să începem lecţia!

Colegii răsuflă uşuraţi. Eu nu pot să uit ce mi s-a întâmplat. Nu mi-aş fi imaginat că noul meu coleg e aşa. Mă interesează matematica, îmi place să citesc, sunt nelipsită de la activităţile artistice sau sportive, învăţ să cânt la pian… Dar nu mă interesează politica. După întâmplarea asta, încep să mă îndoiesc de faptul că voi fi primită în organizaţia de pionieri.

Acasă, de ruşine, nu povesesc nimic. Tata e o persoană cunoscută în raion. Ce vor spune cei care îl cunosc? Cum şi-a educat fata?

***

După treizeci de ani, o întâlnire de familie. Bucuria revederii. Bunici, nepoţi, fraţi… Tatăl meu întrebă dacă îmi mai amintesc cum a fost când am strigat „Jos, comuniştii!”.

- Credeam că nu mai ştie nimeni. Dacă ar fi să mă dau mare, eu am strigat „Jos, comuniştii!” cu 29 de ani înaintea voastră. Dar nu am niciun merit. Nu făceam politică. Eram de serviciu şi nimic mai mult. Am fost primită în organizaţia de pionieri în aceeaşi zi cu Costică. Am fost primită în U.T.C., în aceeaşi zi cu Costică. Nimeni nu a amintit nici o vorbă despre întâmplarea din ziua aceea. Am avut emoţii de fiecare dată. Pe Costică l-am întâlnit în Cluj, în toamna lui ’67. Era student la Politehnică. Mi-am amintit de întâmplare când am vrut să semnez cererea de primire în P.C.R. N-am semnat-o pentru că Viorica, secretara organizaţiei de bază, proaspăt întoarsă de la Congresul al XII-lea, mi-a spus că s-a analizat componenţa partidului. S-a constatat că sunt mai mulţi intelectuali decât muncitori. În prima şedinţă trebuia să pună în discuţie cererea femeii de serviciu. Aşa că, nu am mai cerut nimic. Nici acum nu m-am înscris în nici un partid, cu toate că am de unde alege. E mai interesant să-i ascult pe toţi şi să cred ceea ce vreau.

joi, 17 aprilie 2008

Cum a învăţat Ioana să scrie la maşină



În România anului 1967…

Pentru că nu a fost admisă la Litere, Ioana, colega mea de liceu, a trebuit să-şi găsească un loc de muncă. Şcoala Specială avea un post vacant de secretară. Ioana, singura solicitantă a postului, a fost angajată.

Fată serioasă, ea a învăţat repede ce are de făcut. Rămăsese o singură problemă: scrisul la maşină.

Tatăl meu, învăţător cu multă experienţă, era director. Într-o zi, el îi dă Ioanei un curs de pedagogie şi-i spune:

- Avem o singură carte de pedagogie şi trebuie să o dăm celor şase profesori. Va trebui să o multiplicăm.

Tata îi arătă secretarei începătoare cum să aşeze indigoul, cum să introducă hârtia în maşina de scris şi-i arătă cum funcţionează maşina.

A doua zi, Ioana se prezentă cu foile scrise. Puţine, cu greşeli, cu ştersături…

Au urmat eforturi şi concentrare. Multă muncă…

Într-o zi, tata îi cere secretarei să-i arate cât a scris. Ioana se prezentă cu foile. Avea un teanc destul de mare.

- Am ajuns la pagina 50. Acum e mai bine?

- Aşa mai merge… Nu trebuie să mai scrii. Ai suficientă experienţă. Te vei descurca. De fapt, nu aveam nevoie de încă un exemplar al cărţii, dar trebuia să-ţi dau un motiv ca să înveţi repede să scrii.