duminică, 8 ianuarie 2017

Fotografiile

     A nins azi cu fulgi mărunţi. Vântul îi împrăştia amestecându-i cu zăpada spulberată de pe acoperişuri. În astfel de zile, după ce dau zăpada de pe trotuar, mă întorc în casă şi, la căldura sobei, sunt năpădită de amintiri.
     La radio se difuzează un cântec în interpretarea lui Elvis Pesley, de la a cărui naştere se împlinesc azi 82 de ani. Îmi vine în minte o întâmplare de demult.
     Eram în clasa a opta. Yenta, prietena cea mai bună a Ninei, a plecat în timpul verii cu familia în Israel. La începutul anului şcolar, Nina a primit o scrisoare de la Yenta şi, printre altele, prietena ei o întreba dacă eu n-aş vrea să corespondez cu Moshe, fratele ei. I-am spus Ninei că sunt de acord.
     Într-o zi, pe când ningea ca azi, am primit o scrisoare de la Moshe. În plic erau două fotografii: Ciff Richard şi Elvis Presley.
     Nina avea colecţie de fotografii ale cântăreţilor de muzică uşoară, iar eu aveam o colecţie de fotografii ale unor monumente de arhitectură. Atunci mă visam arhitectă.
     Pentru că fotografiile îmi fuseseră trimise mie, le-am arătat tuturor şi am spus că le păstrez. Pe faţa Ninei se citea tristeţea. Zărisem două lacrimi care nu cădeau, dar scânteiau suficient cât să îmi atragă atenţia. Am cedat.
     - Să le împărţim! Una mie şi cealaltă ţie. Eşti de acord?
     - Da, spuse zâmbind Nina.
     - Eu o iau pe cea cu Cliff, iar cealaltă va fi a ta.
     - Nu se poate invers?
     - Ori aşa cum spun eu, ori nu le mai împărţim!
     Tata ne-a auzit, chiar dacă era ocupat: citea ziarul. Ne-a întrebat ce avem de împărţit. Bănuiam că mă va convinge să cedez. Era inutil să îi spun că amândouă vrem fotografia lui Cliff Richard, pentru că tocmai văzuserăm filmul "Tinerii". Despe Elvis Presley nu ştiam nimic. Abia după un an urma să vedem primul film în care juca: "Viva Las Vegas".
      - Mioara, uită-te aici! Cliff are chip de tinerel, dar Elvis are o figură de om matur. Păstrează tu fotografia lui Elvis!
      Am cedat atunci, iar după câţiva ani, i-am dat Ninei toate fotografiile de artişti pe care le aveam. Aveam, e drept, mai multe fotografii cu cântăreţi de operă şi balerine.
      Şi ninge în continuare, iar eu, după ce mai fac un tur prin curte, revin să îmi continui gândurile despre cei ce nu mai sunt.

duminică, 1 ianuarie 2017

Moş Gerilă

         Se apropia vacanţa, prima noastră vacanţă de elevi. Tovarăşa învăţătoare ne-a repartizat poezii şi, în orele de muzică, făceam repetiţii pentru spectacolul care urma să aibă loc în ultima zi a trimestrului. La acel eveniment venea Moş Gerilă, personajul aşteptat atât de copii, cât şi de părinţii elevilor.
         Unii dintre colegii mei aveau poezii despre Moş Gerilă, alţii despre iarnă, despre şcoală... Poezia mea se referea la un brăduţ.
          Ne-am pregătit cu mult entuziasm, ştiam şi cântece... Elevii din celelalte clase pregătiseră alte momente artistice.
        În ultima zi a trimestrului, după ultima oră de curs, eram în curtea şcolii, în preajma unei scene construite din materialele aduse cu o zi înainte. Moş Gerilă se lăsa aşteptat. Era frig, zăpada era bătucită în curtea şcolii, dar în grădină avea mai mult de o palmă. Nişte băieţi au întrat în grădina şcolii şi au făcut bulgări. Se pregăteau pentru o bulgăreală înaintea vacanţei.
        În aplauzele copiilor, şi-a făcut apariţia Moş Gerilă, însoţit de directorul şcolii şi câteva persoane pe care nu le cunoşteam. Moşul a fost ajutat să urce pe scenă şi s-a aşezat pe scaunul de lângă bradul care fusese împodobit cu globuri, lănţişoare şi figurine din hârtie glasată, nuci poleite...
        Directorul l-a prezentat pe Moş, s-a adresat copiilor, le-a urat să aibă o vacanţă frumoasă şi le-a cerut să asculte în linişte şi să aplaude ceea ce le place din numerele micilor artişti.
       A început spectacolul. Noi, cei mai mici, eram foarte emoţionaţi. Unii dintre recitatori se poticneau, îi ajuta tovarăşa învăţătoare, alţii începeau să recite clar, răspicat, dar la ultima strofă se grăbeau de parcă voiau să scape de o mare greutate.
       A venit rândul meu. Am urcat cu curaj treptele, tovarăşa învăţătoare m-a întors cu faţa spre brad şi am început:
        „Brăduleţ micuţ, drăguţ,
        Ninge peste tine!
        Haide, hai în casa mea
        Unde-i cald şi bine!”

       În acest timp, trăgeam cu ochiul la Moş Gerilă. Mi s-a părut că nu sunt politicoasă, că ar trebui să privesc musafirul, nu bradul. De aceea, m-am răsucit puţin, l-am privit în ochi pe Moş şi am continuat.

        „Pom de Anul Nou te fac!
        O, ce bucurie!
        Cu beteală-am să te-mbrac
        Şi steluţe... o mie!”

        Tovarăşa învăţătoare mi-a şoptit să mă întorc spre brad. Am asculat-o şi am continuat:

        „Şi fetiţe, şi băieţi,
        Bătând din mânuţe,
        Vor juca şi-ţi vor cânta
        Cântece drăguţe.”
        Moş Gerilă mi-a mulţumit şi mi-a întins mâna. Am dat mâna cu el, privindu-i barba de lână, mustăţile şi sprâncenele stufoase. Am coborât apoi în fugă, aşteptând cu nerăbdare să le povestesc prietenelor despre descoperirea pe care am făcut-o.
         Spectacolul a continuat, dar eu eram ocupată să vorbesc cu colegele.
       La sfârşitul întâlnirii, Moş Gerilă ne-a mulţumit, ne-a lăudat şi ne-a urat „Vacanţă plăcută!”. Toate persoanele prezente au aplaudat.
        Moşul a plecat însoţit de cei cu care venise. Toţi copiii au primit câte o punguliţă cu câteva bomboane pentru pom şi o portocală.
       Am luat punguliţa şi am alergat spre Nina. Mă aştepta puţin mai departe de grămada de copii. Am împărţit cu ea ceea ce primisem de la Moş Gerilă. Nu i-am mai spus că Moşul care a venit la şcoală era un actor.
Din DE MÂNĂ CU TATA, cartea de amintiri aflată în lucru