miercuri, 21 decembrie 2011

Parizer de vită


Am intrat în noul magazinul deschis pe strada noastră. Rafturile erau pline cu produse frumos ambalate, multe, foarte multe dulciuri, detergenţi… Produse pe care le mai văzusem şi în alte locuri. Nu am găsit nimic din ceea ce ne-ar fi putut atrage atenţia. Vânzătoarele erau amabile, ne zâmbeau, dar nu spuneau nimic.

Am trecut printre rafturi şi am pus în coş două tablete de glucoză. Cum să plecăm fără să luăm ceva?

- Mai ţii minte cum era glucoza pe vremea în care noi eram mici?
- Da, îi spuneam grumpi-ţucăr.
- Şi noi îi spuneam aşa, zahăr de cartofi. Vânzătoarea ne spărgea cu ciocanul câte o bucată, apoi completa cu bucăţele mai mici până când pacheţelul costa un leu.
- Sau mai puţin, nu aveam întotdeauna un leu. Ne dădea şi de 50 de bani.
- Şi mai ştii cum rodeam din bucata aia?
- Acum, ne-am domnit. Mâncăm tabletă cu aromă de fructe…
- Nu o mai roadem cu dinţii…

Ne oprim la raionul de mezeluri. Nu căutăm ceva anume, dar ne uităm, doar, doar vedem ceva deosebit. Şi vedem: parizer de vită.

- Hai să luăm o bucată! Dacă e bun, venim şi mai cumpărăm.

Am cerut un sfert de kilogram. Nu ştiam ce gust are şi nu voiam o surpriză neplăcută. Am plătit şi am plecat.

Acasă, ne-a întâmpinat pisica noastră tărcată. I-am promis o bucăţică de parizer. Dar trebuia să mai aştepte. Am scos din sacoşă cumpărăturile, am dus în cămară ceea ce am luat pentru mai târziu şi ne-am aşezat la masă.

Am desfăcut pacheţelul cu parizer. Curiozitatea ne dădea ghes. I-am dat pisicii prima bucăţică pe care am tăiat-o. Ea s-a uitat la parizer, a mirosit, a privit la noi, a mirosit iar…

Între timp, am tăiat şi restul de parizer în bucăţi potrivite, am desfăcut borcanul cu muştar, am tăiat pâine.

- Ce are pisica de nu mănâncă?
- Aşa face de obicei. Miroase şi abia într-un târziu mănâncă.
- Dacă nu e bun parizerul?
- Hai să gustăm!

Am luat fiecare câte o bucăţică. Nimic deosebit. Parcă îi lipsea piperul. Nici sare nu avea ca alte mezeluri apărute pe piaţă, mai ales în comparaţie cu produsele străine. Am pus muştar şi am mâncat. Dar nu cu poftă, ca în vremurile în care parizerul era hrana din pauza de la 11 a celor ce lucrau în fabrică.

Între timp, ne-am uitat la pisică. Ea nu se grăbea să mănânce.

- De ce nu mănâncă pisica? Simte ceva în parizer? Eu nu mai mănânc.
- Nici eu. Nu e cum credeam. Parizerul acela din carne de cal era mai bun.
- Sau ne era nouă foame. Se băteau pisicile de la el.

Am împachetat ce a rămas. Am dus pachetul la frigider. Eram dezamăgiţi. Dacă nici pisica nu-l gusta… Pisica s-a uitat din nou la noi, a mirosit parizerul şi, cu grijă, a luat prima bucată.

- Bine că nu e stricat sau tratat cu cine ştie ce!
- Cât trăiesc, eu nu mai cumpăr parizer de vită! Dacă nici pisica nu mănâncă, nu mănânc nici eu!
- Pisica mănâncă, o vezi?
- Eu nu mai mănânc! Şi nu mai cumpăr. Să-i dai pisicii să mănânce tot!

Mă voi conforma. Pisica a ieşit în avantaj. Numai la pisică nu ne-am gândit când eram în magazin. Dar a avut noroc.

În timp ce urmăream ştirile de la televizor, ne provocam: „Mai vrei parizer de vită?”… „Ce fac cei care nu au pisică?”

vineri, 4 noiembrie 2011

Difuzorul

Aveam aproape cinci ani când tata a venit însoţit de doi bărbaţi. Aceştia au întins nişte sârme de la uşa care dădea în coridorul şcolii până la noptiera de lângă patul tatălui meu.

Priveam fără să comentez, uitând de cartea cu poze pe care o răsfoiam.

Tata a intrat în bucătărie cu cei doi oameni, bănuiesc că i-a servit cu ceva. După câteva minute, bărbaţii au plecat.

Am pus cartea la locul ei, în bibliotecă, şi m-am apropiat de tata:

- De ce au mai tras şi sârmele alea?
- Ai răbdare puţin! Am o surpriză pentru voi.

Am aşteptat în linişte. Nu a trecut mult timp şi portarul şcolii a bătut la uşă:

- Intră, i-a spus tata. Te aşteptam.

Omul adusese o cutie. În interiorul ei, era un obiect de care nu mai văzusem.

- Ce e obiectul ăsta? Îmi arăţi şi mie?

Fără să spună ceva, tata a desfăcut cablul, a băgat ştecherul în priză şi a apăsat pe ceva. N-am observat ce era acolo. Am auzit: „Aici Bucureşti. La al cincilea semnal va fi ora douăsprezece”.

- Cine vorbeşte? întreabă Nina.
- Se aude din difuzor.
- Aici nu e Bucureşti! E Vişeu.
- De aici putem asculta ce vorbesc cei din Bucureşti.

Am auzit apoi cântece, ştiri… Nu umblam la aparat. Nu voiam să-l stricăm. Ne bucuram că de acolo, din spatele bucăţii de pânză cu model mărunt, ne vorbeşte cineva.

Se înserase. Noi eram mai mult lângă noul obiect. Nici la masă nu am vrut să mergem decât după ce tata a „dat mai tare” difuzorul, să auzim din bucătărie. Am mâncat mai repede ca de obicei şi ne-am aşezat în faţa difuzorului.

O melodie plăcută urmată de: „Bună seara, copii!”. Am devenit atente. „Veţi asculta o poveste…”


- Difuzorul spune poveşti! Mămico, vino să auzi!

Eram numai urechi. Abia după ce vocea a spus: „Noapte buna, copii!” am îndrăznit să vorbim.

- De acum, în fiecare seară, veţi asculta câte o poveste. Dacă nu voi fi acasă, îmi veţi povesti voi ce aţi auzit. Bine?
- Bine, tăticule! Nouă ne plac poveştile. Ai auzit ce frumos vorbesc actorii?
- Am auzit. Dacă vă place surpriza, să aveţi grijă să nu stricaţi difuzorul! Mâine vă învăţ cum se opreşte, cum se porneşte, cum se dă mai încet, mai tare. Acum, aţi auzit: „Noapte bună!”. Mergeţi la culcare!

Am ascultat şi în câteva minute am fost deja în pat. Am adormit gândindu-mă la ceea ce am auzit şi încercând să îmi imaginez cum de aud eu ce vorbesc oamenii din Bucureşti.

În dimineaţa următoare, când ne-am trezit, difuzorul era pornit. Auzeam:

„Firicel de floare-albastră
Floare de nu-mă-uita
Poartă tu iubirea noastră
Prinsă-n gingăşia ta…”

După un timp, a venit tata:

- Am promis că vă învăţ să folosiţi difuzorul. Priviţi! De aici se reglează. Dacă dăm aceasta lamă în dreapta, auzim din ce în ce mai tare. Bine ar fi să nu daţi până la capăt, că nu se mai înţelege nimic. Când o dăm în stânga, se aude mai slab, până când nu se mai aude nimic. Atunci, difuzorul e oprit.

Am făcut câteva încercări şi am stabilit sunetul nu prea tare, dar nici prea încet. Ne plăcea să ascultăm muzică. Povestea de seară era printre preferatele noastre.

Într-o zi, tata îmi spune:

- La ora 5, voi vorbi la difuzor.
- Cum vei face asta? Ştiu că aici se poate doar auzi.
- Să asculţi la ora 5. Bine?
- Eu nu ştiu când e 5.

Tata a luat ceasul deşteptător de pe dulap. Îl ţinea acolo să nu-l stricăm.

- Când limba mare e sus, iar limba mică e la 5, e ora 5. Ai înţeles? Cunoşti cifrele. Da?
- Ştiu cifrele. Ştiu să dau mai tare sunetul şi sunt sigură că voi asculta. Poate că Nina o să doarmă, dar eu nu. Sunt foarte curioasă.

La ora 5, o voce din difuzor anunţă: „ Bună seara! Aici Staţia de Radioficare din Vişeu de Sus. Vă prezentăm emisiunea noastră săptămânală. Vom începe cu un cântec maramureşean interpretat de Victoria Darvai. Apoi, îl vom invita la microfon pe tovarăşul Dumitru Grad. El ne va vorbi despre importanţa zilei de 1 Mai. Vom difuza în continuare muzică populară din ţara noastră…”

Tocmai intra pe uşă mama. I-am făcut semn să nu spună nimic. Am ascultat amândouă.

- Ce bine se aude cum vorbeşte tata! Nu prea înţeleg ce e cu 1 Mai, dar îmi place să-l ascult. Mâine le voi spune tuturor că tata a vorbit din această cutiuţă fermecată!

Am aşteptat cu nerăbdare să vină acasă tata. I-am povestit Ninei ce am auzit, dar pe ea nu o interesa. Îi plăcea să asculte muzică. Chiar încerca să danseze.

După masa de seară, ne-am apropiat de difuzor. Aşteptam povestea.

- Tată, cum încap artiştii în cutia asta? , întreabă Nina.
- Artiştii nu sunt acolo.
- Dar unde sunt?
- La Bucureşti.
- Atunci, ce e în cutie?, vreau eu să aflu. Poţi să ne arăţi?
- Da. Ştii unde e şurubelniţa? Adu-o!

Am alergat în bucătărie, am deschis sertarul în care tata îşi ţinea uneltele cu care mai repara câte ceva în casă şi am adus şurubelniţa. Tata a oprit difuzorul. L-a aşezat cu partea cu pânza aceea care se mişca atunci când sunetul era mai tare în jos. A luat şurubelniţa şi a desfăcut patru şuruburi. A scos capacul din spate şi am văzut nişte sârme, un fel de pâlnie, un magnet… Nimic interesant. Nina a fost foarte dezamăgită. Ea credea că va vedea nişte păpuşele care vorbesc.

- Trebuie să punem capacul la loc, că urmează povestea. Sper că v-aţi lămurit! De acum, numai de aceasta pârghie mişcaţi.
- Ce e aia pârghie, întreb eu.
- Lama asta de metal. Mai multe îţi voi spune altă dată. Acum, începe „Noapte bună, copii!”.

Difuzorul a devenit un bun prieten. Când ploua, nu ieşeam în curte. Ne găseam ceva de făcut în timp ce ascultam muzică. Am descoperit mai târziu teatrul radiofonic şi am învăţat mai multe cântece. Dar cel mai mult îmi plăcea cum cântau Dorina Drăghici şi Nicu Stoenescu:

„Firicel de floare-albastră
Floare de nu-mă-uita…”

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Anuţa

Vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu. Merg spre casă cu o sacoşă grea. Singură, cu gândurile mele.

O fetiţă din vecini mă ajunge din urmă. O cunosc din vedere. O zăresc în curtea şcolii sau pe stradă. Cam atât. Având acelaşi drum, ea intră în vorbă cu mine.

Când ajungem în faţa porţii, Anuţa, aşa se numeşte, mă întreabă ce fac după-amiază. Puţin mirată de întrebare, îi spun că merg la Casa de cultură. E suficient să o pornesc din nou pe Anuţa. Vrea să ştie ce se face acolo. Ştiind ca mama mă aşteaptă, îi spun că acolo se cântă, se joacă teatru…

- Ştii să cânţi? o întreb.
- Da, toţi cântăm în casă.
- Ce cântaţi?
- De la radio…
- Mă grăbesc acum, dar ne putem întâlni pe la 5 şi povestim atunci. E bine?
- Sigur, spune voioasă Anuţa.

Nu dau atenţie întâlnirii pe care am stabilit-o. La ora cinci şi câteva minute, Anuţa deschide poarta şi mă strigă. Ies şi o invit în casă. Îi arăt biblioteca şi o rog să mă aştepte până mă pregătesc. Îmi iau repede o rochiţă, îmi leg părul în „coada de cal”, coafura la modă, încalţ sandalele şi mă apropii de Anuţa.

- Ce de cărţi aveţi!
- Tatălui meu îi plac foarte mult cărţile. Şi reviste avem multe. Tata e abonat şi la reviste străine. Nu prea e voie… Poştaşul ne aduce La Roumanie aujourd’hui. Dar săptămânalul L’Humanité îl ia de la chioşc. Uneori şi Pif, le chien. Spuneai că ştii să cânţi. Îmi cânţi ceva?
- Ce să îţi cânt?
- Ce vrei tu, ce îţi place ţie.

Îmi cântă cântecul pe care l-am auzit în filmul Tudor. Un cântec frumos pe care Anuţa îl cântă bine. Dar eu vreau să cânte ceva din Maramureş. Nu prea ştie. Înţeleg că radioul e sursa ei de informare. Mai exact, un difuzor, cum aveam şi noi. Puţini oameni aveau în anul 1963 radio în casă.

Plecăm la Casa de cultură. Sunt programate repetiţii la cor şi orchestra de muzică populară. Mergem mai întâi în biroul tatălui meu. I-o prezint pe Anuţa şi îi spun că fata vrea să afle ce e Casa de cultură. Apoi, mergem în sala de repetiţii.

Cei din orchestră pleacă într-o sală mai mică, iar în sala mare sunt aşezate scaunele pentru corişti. Unii mai au foi cu texte. Domnul Ioan Furnică discută cu doamna Maria Mihalca, fosta mea învăţătoare şi profesoară de muzică. Pe noi nu ne întreaba nimeni de ce suntem acolo. Începe încălzirea vocilor.

Doamna Mihalca se apropie de mine:

- Cum e în vacanţă?
- Bine. Îmi găsesc câte ceva de făcut. Citesc, merg la râu cu fetele, am fost pe Arşiţa după frăguţe...
- Aţi găsit?
- Puţine. Dar nu contează! Ne-am plimbat.
- N-ai vrea să mergi cu noi la Satu Mare? E faza pe regiune a formaţiilor corale.
- Dacă mă primiţi, vin!
- Sigur. Ţine cartea cu partiturile. Şi vino la repetiţii! Scrie-ţi cuvintele şi mâine să le ştii!
- Bine, imediat îmi aduc ceva de scris!

Şi fug la tata în birou:

- Te rog să îmi dai două foi şi un creion! Vreau să scriu cuvintele. Merg şi eu la Satu Mare.

Tata zâmbeşte şi îmi dă ce îi cer. Ies ca vântul, gata să-l răstorn pe Belmondo (aşa îi spunea tata unui instructor artistic). Anuţa vrea să mă întrebe ceva. Văd că ezită.

- Care e problema?
- Aş vrea să văd şi eu Satu Mare...
- Şi?
- Nu ştiu dacă mă lasă tata, dacă mă primeşte dirijorul, dacă...
- Hai la repetiţie! E o şansă!

Ne aşezăm, scriem cuvintele şi ascultăm ce cânta vocea întâi. Ne lămurim. Putem învăţa până la concurs. Dacă doamna profesoară ne primeşte, restul nu e o problemă. Tatăl meu va vorbi cu tatăl Anuţei.

Nu mai avem nimic în minte decât: „Anişoară, Anişoară, tractoristă bălăioară” . Şi finalul la care doamna Mihalca ne făcea semn să cântăm mai tare. Coristele mai în vârstă nu prea pot să cânte notele înalte.

Urmează o săptămână cu repetiţii în fiecare zi. Anuţa a primit învoirea, dar cu condiţia să nu se despartă de mine.

La Satu Mare plecăm cu două autobuze. Pe serpentinele de pe Hera ne simţim mai rău, dar tata ne îndeamnă să cântăm. Nu prea tare, să nu răguşim. Sfatul e foarte bun.

Drumul e destul de greu. Ajunşi la câmpie, vedem pe geam oraşul, dar ni se pare că nu ne mişcăm. Când ajungem la şcoala care ne găzduieşte, e întuneric de-a binelea. Suntem cazate într-un dormitor cu 30 de paturi. Râdem: „ca la cazarmă”.

A doua zi, de dimineaţă, plecăm în grup să vedem unde vom cânta. Anuţa, tot lângă mine. Tremură de emoţie: „Ce frumos!” „Ce clădire mare! N-am mai văzut un parc atât de frumos!” , „Mai mergem mult?”. Eu zâmbesc. Am mai fost în Satu Mare, dar şi în alte oraşe mai mari. Acum, avem un scop serios: să luăm un premiu.

Suntem îmbrăcate în haine specifice zonei Vişeu. Lumea se uită după noi când trecem în grupuri. Vedem „sala”. Urmează să cântăm pe o scenă în aer liber. Ne facem încălzirea vocilor lângă scenă. Ne conduce doamna Mihalca. Apoi, domnul Furnică are o discuţie cu doamna Mihalca. Vine la noi şi ne spune: „Astăzi va dirija doamna profesoară. Să fiţi atenţi! Ştiţi ce aveţi de făcut. Succes!”

Mă uit la tata. Ştiu că domnul Furnică e dirijorul şi doamna îl ajută. Dar acum s-a schimbat ceva. Cred că tata ştie. E calm. De fapt, se pricepe să-şi ascundă emoţiile.

Emoţiile noastre nu se termină imediat ce încheiem programul. Ne împrăştiem prin oraş, după suveniruri, să facem fotografii, unii la o prăjitură, alţii să mănânce, că era miezul zilei. Anuţa se apropie de noi:

- Domnule director, vă rog să-mi daţi voie să merg cu fetele de la OCL! Vreau să îmi cumpăr ceva.
- Bine. Să fiţi la timp la autobuz! Aflăm rezultatele concursului şi plecăm la Vişeu. Ştiţi ora!
- Vă mulţumesc! La ora 5 suntem la poarta şcolii!

Anuţa e foarte bucuroasă. Şi noi. Sperăm că vom fi pe podium. Doamna Mihalca încă mai are emoţii.

Domnul Furnică vene cu rezultatul!

- Corul nostru a obţinut premiul al doilea! E foarte bine! Înseamnă foarte mult, ştiind cu cine am concurat. Felicitări tuturor!

Strigăte de bucurie, urale, aplauze.

- Mai am ceva de spus! De astăzi, doamna profesoară va fi dirijorul corului. Eu mă voi ocupa de orchestră. Ne vom întâlni la Casa de cultură!

Ajungem târziu la Vişeu. Obosiţi, dar bucuroşi. Suntem aşteptaţi în faţa Casei de cultură de mulţi oameni. Toţi vor să ştie ce am făcut. Noi aducem veştile, pentru că telefoane nu au decât instituţiile.

***

După mai mulţi ani, tata m-a întrebat dacă îmi mai amintesc de fetiţa aceea care a fost cu noi la Satu Mare. Îmi aminteam, dar nu am ţinut legătura.

- Anuţa s-a împrietenit cu cei din orchestră, cu soliştii şi, împreună cu formaţiile de folclor, a ajuns în mai multe ţări din Europa. Ştii că aveau un spectacol cu obiceiurile de nuntă.

- Mă bucur pentru ea. O fetiţă simplă, dintr-o familie de ţărani, o fetiţă talentată, care şi-a văzut cu ochii visul de a cânta pe scene adevărate. Eu am rămas o amatoare, pasionată de muzică. Dar nu-mi pare rău că m-am dedicat şcolii. Matematica e la fel de frumoasă. Şi nici ea nu e pentru oricine.

joi, 27 octombrie 2011

Ziua Marinei

Mijlocul lunii august. Din toate părţile oraşului se auzea muzică. Nu am mers la plajă. Când am cerut explicaţii, bunica mi-a spus că e Ziua Marinei şi vom merge după apusul soarelui să vedem artificiile.

Am aşteptat cu nerăbdare să vină seara. După ce bunicul a venit de la serviciu, am mâncat şi am plecat la plimbare. Am trecut pe lângă cortul în care aveau loc spectacole de circ. Bunicul mi-a promis că mă va duce să văd spectacolul. Poate la matineu, adică la un spectacol de dimineaţă.

Ne-am îndreptat spre port. Pe mare erau mai multe vapoare destul de aproape de ţărm. Aveau steguleţe roşii, galbene şi albastre. Toate vapoarele aveau luminile aprinse. Chiar şi între stâlpii de pe alei erau înşirate steguleţe roşii, galbene şi albastre. La uşile instituţiilor erau steaguri tricolore.

În drum spre cazinou, bunicul mi-a arătat clădirea în care se afla Comandamentul Marinei. La poartă erau doi marinari care făceau de gardă. Aveau mitraliere şi stăteau ca două statui.

În parc, ne-am oprit în faţa statuii lui Mihai Eminescu. Emoţionată, spun:

- Seamănă cu cel din poză! Poza din cartea mea!
- Ai cărţi?
- Sigur. Ştiu şi poezii.
- Ce poezie ştii?
- „Somnoroase păsărele”, de Mihai Eminescu.
- Ne-o spui şi nouă?
- Cu plăcere.

Şi le spun bunicilor cele trei strofe din cartea mea, o carte cu desene foarte frumoase, cu pasări în pădure, cu un lac, cu o lebădă, cu luna într-un colţ de pagină... Numai trei strofe? Da, că strofa cu îngerii nu era în carte. Acea strofă mi-a spus-o bunicul şi, a doua zi, bunica m-a învăţat rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”.

S-a înnoptat. În parcul de pe faleză am găsit un loc mai liber între cazinou şi poarta şantierului naval. De acolo vedeam şi marea, şi cerul. Lume multă. Băncile erau ocupate de cei care au venit mai devreme. Nu era o problemă! Mulţi tineri stăteau pe iarbă, chiar dacă, din când în când, miliţieni îi certau.

La prima salvă de tun, am tresărit. M-am bucurat când cerul s-a umplut de stele colorate. De la un timp, mă obişnuisem cu zgomotul, cu strigătele spectatorilor, cu mirosul de praf de puşcă. Chiar şi cu fumul adus de curent.

- Ce se întâmplă dacă o stea nu se stinge la timp? Arde locul în care cade?
- Fii liniştită, mă îndeamnă bunicul. Se sting toate.

Alte steluţe colorate, alte strigăte de admiraţie.

O stea refuză să se stingă şi cade la câţiva metri de noi, într-un grup de tineri. Fetele ţipă şi fug. Băieţii le urmează de aproape.

- Am văzut ce se întâmplă, spun mulţumită. Vedeţi că se poate să ardă mai mult decât credeţi?
- Prooroc să te faci! Îmi spune bunica.
- Cântăreaţă de operetă mă fac. Am stabilit deja. Asta nu înseamnă că nu mai pun întrebări încuietoare.

Am plecat fericită că am văzut artificii pentru prima dată în viaţă. Aşteptam cu nerăbdare să pot povesti despre ceea ce am văzut. Cui? Celor de la Vişeu, că acolo nu sunt marinari.

O întâmplare simplă

Într-o seară, bunica îmi spune că trebuie să cumpărăm griş. Ne îmbrăcăm şi mergem la un mic magazin aflat lângă parc. Pe drum, bunica îmi explică: „Să faci cum îţi spun! Cumperi o pungă de griş, saluţi şi pleci. Nu trebuie să ştie nimeni că eşti cu mine. Nu se vinde decât câte o pungă la fiecare cumpărător. Ai înţeles?” O asigur pe bunica mea că aşa voi face.

Ajungem, intrăm, stăm la rând... Câţiva cumpărători, în special turişti... Mă bucur că nu trebuie să aştept prea mult. Prefer să merg, nu să stau în picioare.

Când ajung la tejghea, dau 5 lei, cer griş, iau punga, spun „Bună seara!” şi ies aproape în fugă. Mă ascund lângă un jgheab într-un loc mai puţin luminat. Aştept cu emoţie. Timpul trece foarte încet.

- Mioriţo, Mioriţo!

E vocea bunicii. Ies din ascunzătoare.

- Vino aici! Domnul Gingirică vrea să te cunoască. Ai uitat să iei restul şi a trebuit să recunosc că eşti nepoata mea. Bine că nu sunt mulţi cumpărători!

Eram puţin supărată. O dată a trebuit să mă dau drept altcineva şi nu mi-a reuşit.

miercuri, 26 octombrie 2011

Parcul mare

E luna august. Într-o duminică, merg cu bunicii în parcul mare al oraşului. E ziua în care, într-un chioşc, cântă fanfara militară.

Muzicanţii sunt îmbrăcaţi altfel decât cei pe care îi ştiam eu din fotografiile din albumul tatălui meu. Şi vorbesc ciudat. Nu înţeleg nimic. Cei mai mulţi spectatori sunt îmbrăcaţi cu uniforme militare. Sunt blonzi, bronzaţi frumos. Pe epoleţii lor sclipesc stelele. (În fotografiile tatălui meu, toţi au trese.) Sunt însoţiţi de doamne proaspăt coafate, rujate, îmbrăcate cu rochii înflorate. Toţi sunt veseli şi gălăgioşi.

Bunica îmi spune că sunt soldaţi ruşi. Cântă frumos. Aflu că orchestra interpretează „Valurile Amurului”, un vals celebru compus de Kiuss. Încep să mă legăn în ritmul muzicii. În faţa chioşcului este un loc pavat cu dale de marmură, un loc special pentru dans. Câteva doamne, invitate de ofiţeri, se îndreaptă spre "ringul de dans". Mă uit la doamne şi le imit.

Îmi plac rochiile doamnelor. Sunt lungi, până mai jos de genunchi, iar când se mişcă în cerc, cu viteză, rochiile par nişte clopote. Bunica îmi spune ca fustele sunt cloş şi îmi promite că îmi va face şi mie rochie cloş, dacă învăţ să dansez vals. Nu e greu. Dansez cu bunica şi gândul îmi fuge la o rochiţă albastră cum e cerul după ploaie.

duminică, 14 august 2011

Ziua învăţătoarei mele

M-am gândit să postez separat textul aşa cum a fost publicat în revista Boema.
http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema030.pdf
***
Eram mică, dar ştiam că în 30 iunie sunt sărbătorite acele fiinţe sensibile şi harnice, care îşi ofereau o parte din sufletul şi energia lor pentru a-i învăţa pe copii să scrie, să citească, să socotească, să gândească şi să se poarte. Era Ziua învăţătorului.

Îmi vin în minte întâmplări din veacul trecut, întâmplări care au legătură cu prima mea
învăţătoare, Maria Mihalca.

Prima zi de şcoală a anului şcolar 1956-1957. S-au schimbat uniformele. Îmi amintesc că aveam o de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi şorţuleţ negru cu volănaşe. Pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, directorul şcolii a invitat câţiva elevi pe scenă. Doamna învăţătoare m-a trimis şi pe mine. Despre această întâmplare am povestit, în glumă, că m-a ajutat să fiu model, încă din prima zi de şcoală.

Îmi amintesc cu plăcere de primii ani de şcoală., de multe dintre activităţile pe care le organiza învăţătoarea noastră. Îmi amintesc de lecţiile obişnuite, la care participam cu tot sufletul, de activităţile practice, de plimbările de la sfârşitul fiecărui an şcolar, de modul în care aplana conflictele dintre elevi. Îmi mai amintesc de lecţiile deschise la matematică din clasa a doua, de educaţie fizică din clasa a treia, lecţii la care au participat învăţătorii din fostul raion Vişeu. Şi îmi mai amintesc de repetiţiile la cor, la spectacolele la care participau formaţiile clasei noastre. În clasa a treia, aveam corul clasei, cu solist.

Centenarului Unirii Principatelor Române a fost, pentru doamna învăţătoare, ocazia de a ne învăţa şi pe noi, copii de maramureşeni, să cântăm şi să jucăm Hora Unirii.

Doamna învăţătoare nu era numai o persoană foarte pricepută, cu mult tact, care reuşea să
stăpânească nişte copii jucăuşi, neastâmpăraţi şi cu idei, era şi un exemplu de gospodină şi mamă iubitoare.

Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Am văzut-o cum a muls vaca, cum a strecurat laptele şi cum mi l-a turnat în sticlă. Mi-a arătat atunci şi grădina de legume, şi animalele pe care le avea în gospodărie.


În vacanţa de vară, conduşi de domnul Mihalca, cu cei şase copii ai familiei lor, am fost pe Arşiţa, dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus, după cireşe amare. A fost o excursie interesantă şi plăcută, am avut bucuria de a vedea o livadă frumoasă şi îngrijită, am adunat şi cireşe mici, care nu ne-au plăcut la început, ne-am mirat de gardurile din crengi şi drumul pe care rar trecea câte o căruţă.

În lipsa unui profesor de specialitate, doamna învăţătoare a acceptat să predea muzica la liceul din oraş, care avea în componenţă şi clase de gimnaziu.

Eram în clasa a cincea. Îmi amintesc de lecţia deschisă la muzică, în cadrul cercurilor pedagogice. Apoi, de corul elevilor claselor V-VII.

La spectacolul anual pentru părinţi, doamna profesoară a organizat un grup vocal cu cinci elevi din clasa a şasea, în care m-a inclus şi pe mine. Am cântat Cântec de leagăn de Schubert, pe trei voci. Am fost foarte mult aplaudaţi. Nu ştiu cine a avut ideea să cântăm o strofă în limba germană, dar acest lucru a fost apreciat de ţipţerii din oraş.

Când eram în clasa a şasea, corul condus de doamna Maria Mihalca era candidat la un loc fruntaş pe regiune. Îmi amintesc că am învăţat atunci Cuc, cuculeţ de Nelu Ionescu. Împreună cu o colegă din altă clasă, am cântat partea de solo. Ne completam foarte bine. Ea se auzea mai bine la sunetele joase, iar la cele înalte aveam eu mai multă putere. Chiar a fost foarte inspirată doamna profesoară, când a făcut această combinaţie. Ştiu că am fost foarte bucuroşi. Corul nostru luase premiul al doilea, după corul liceului de muzică din Baia Mare.

Eram în clasa a şaptea. Mama îmi promisese un acordeon, dacă învăţ să cânt la acel instrument. Aveam o experienţă cu pianul pe care nu l-am primit, pentru că era mai urgentă construirea unei case proprii. Un acordeon era mai ieftin, mai uşor de purtat…

Am fost la câteva ore de acordeon, la doamna Mihalca. Aveam unele avantaje: ştiam teorie de la şcoală, ştiam câte ceva din studiul pianului, dar ştiam, în mare parte, cântecele de la difuzorul pe care îl auzeam aproape tot timpul liber în casa noastră.

La ce mi-a folosit faptul că am învăţat să cânt la pian şi acordeon? La îmbunătăţirea memoriei auditive şi la priceperea de a folosi în acelaşi timp cele două mâini în mod independent.

La serata pe care am organizat-o la absolvirea clasei a şaptea, doamna învăţătoare, acum profesoara noastră de muzică, mi-a propus să cânt la acordeon. M-am codit puţin, dar doamna m-a încurajat. Apoi, am insistat să cânte şi Adrian, colegul meu, fiul doamnei profesoare. A interpretat câteva cântece.

După ce gheaţa a fost spartă, am antrenat şi alţi colegi la microfon. Împreună cu Livia, şi ea fiică
de învăţători, am cântat Două viori şi Prima poezie, cântece la modă. Livia ştia foarte bine să secondeze.

În vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu, corul casei de cultură se pregătea pentru etapa pe regiune. Concursul avea loc la Satu-Mare. Doamna Mihalca îmi propune să cânt în cor, alături de mama şi de multe cadre didactice.

De la Satu-Mare, corul s-a întors cu un premiul al II-lea. Din acea dată, doamna Mihalca a preluat rolul de dirijor al corului pe care, până atunci, fusese condus de Ion Furnică.

Am început clasa a opta. Corul liceului avea prima repetiţie. În sala de clasă erau mai mult de 60 de elevi.


Doamna profesoară deschide cartea cu partitura şi, ajutată de acordeon, cântă o parte din corul ţăranilor din opera Cavaleria rusticană de Mascagni. Recunosc linia melodică auzită la difuzor.

În pauză cartea rămâne pe banca în care stăteam eu. „De ce nu cântăm şi. „De ce nu cântăm şi partea asta?” întreb. „Puteţi?” „Cred că da”. Încercăm. Se găsesc imediat câteva fete care pot lua acutele din recitativ.


Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă, dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă când era vorba de lucruri dificile şi foarte bucuroasă când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi premii.

Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă, dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă când era vorba de lucruri dificile şi foarte bucuroasă când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi premii.

În decembrie 1963, formaţiile artistice ale casei de cultură participă la inaugurarea clubul muncitoresc din Borşa. Puteam eu să lipsesc? Am cântat în cor. Spectacolul avea loc seara, iar în cor erau mai mulţi dintre profesorii mei.

În clasa a zecea, am învăţat istoria muzicii. Orele erau mai bogate în audiţii; unele lecţii le ţinem în laboratorul de fizică.

Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă. Eram în perioada tezelor şi doamna nu voia să îmi deranjeze programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea Cânta la Stupca o vioară. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.

Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc cartea. Teme scrise nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept teză în acea săptămână, dar la matematică.

Am citit cartea în două zile. Am scris trei pagini, cum mi se spusese, dar am cerut permisiunea de a povesti episoadele care mi-au plăcut din carte. Şi nu erau puţine…

În clasa a unsprezecea nu mai aveam ore de muzică. Dar pe doamna învăţătoare o întâlneam în şcoală. Cea mai mare dintre fiicele doamnei Mihalca era studentă la Limba română. Am aflat că şi doamna Mihalca a reuşit la facultate. Această veste ne-a bucurat foarte mult.

Eram studentă. În vacanţă m-am dus cu mama la repetiţie la corul casei de cultură. Voiam să fiu sigură că o revăd pe învăţătoarea mea, dar şi pe multe din învăţătoarele din oraş. Corul se transformase în cor de femei, pentru că era greu să se găsească bărbaţi dispuşi să participe la repetiţii de două ori pe săptămână. Învăţătoarele erau nu numai libere seara, dar era un loc foarte bun de întâlnire şi o activitate plăcută. Să nu mai spun de premiile şi aprecierile în urma participării la diferite evenimente.

Cred că învăţătoarele, în ciuda trecerii anilor, nu se schimbă prea mult. Încărunţesc puţin, dar rămân la fel de vioaie, spirituale, cu un deosebit simţ al umorului şi la fel de dispuse să ajute pe oricine are nevoie. E drept că vorbesc mult, repede, fac şi multă gălăgie, dar, la semnul dirijorului, se face linişte şi repetiţia decurge firesc.

Ultima mea întâlnire cu doamna profesoară a fost în 30 aprilie 1983, la primăria oraşului Vişeu de Sus, la căsătoria civilă a fratelui meu. La eveniment a participat tot personalul Şcolii Ajutătoare şi multe cadre didactice din oraş. Doamna Maria Mihalca absolvise facultatea şi preda limba română la şcoala la care tatăl meu fusese director, după plecarea de la casa de cultură. Era neschimbată: aceeaşi persoană zâmbitoare, comunicativă, energică.

După ce tinerii au fost declaraţi căsătoriţi, conform obiceiului, toţi cei prezenţi cântă. M-am apropiat de doamna profesoară şi am tras cu urechea. „De când cânţi tu alto?” mă întreabă. „De când călătoresc noaptea cu trenul şi nu pot să le cer celor din compartiment să nu fumeze. Am şi laringită cronică. Creta e vinovată.”

În 1994, doamna Maria Mihalca, deşi era pensionată la limita de vârstă, preda muzică la Şcoala Nr. 7.

Sunt zile în care ne amintim de cei care ne-au fost modele, de cei cu care am vrut să semănăm. Sunt zile în care dorim să le spunem şi celor care vin după noi cum am trăit, ce am învăţat, cum am gândit.

Pe cei de la care am luat câte ceva din modul în care îi vedeam, pe care i-am avut ca exemple, îi purtăm în inimă. Nu pierdem nici un prilej să vorbim despre acei oameni deosebiţi care ne-au marcat modul de a gândi şi munci.

Printre modelele pe care am considerat că trebuie să le aleg nu e numai doamna Maria Mihalca, dar azi am considerat că e cel mai bun exemplu.

Faptul că nu numai eu sau colegii mei din şcoală, ci întreaga comunitate din oraşul Vişeu de Sus, a văzut în doamna profesoară Maria Mihalca un exemplu de dăruire şi de activitate şi-a găsit expresia în acordarea titlului de Cetăţean de onoare al oraşului Vişeu de Sus.

Învăţătoarei mele

Eram mică, dar ştiam că în 30 iunie sunt sărbătorite acele fiinţe sensibile şi harnice, care îşi ofereau o parte din sufletul şi energia lor pentru a-i învăţa pe copii să scrie şi să citească, să socotească, să gândească şi să se poarte. Era Ziua învăţătorului.
Voi nota câteva întâmplări din veacul trecut, aşa cum îmi vin acum în minte, care au legătură cu prima mea învăţătoare, Maria Mihalca.


***

Prima zi de şcoală a anului şcolar 1956-1957. S-au schimbat uniformele. Îmi amintesc că aveam o de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi şorţuleţ negru cu volănaşe. Pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, directorul şcolii a invitat câţiva elevi pe scenă. Doamna învăţătoare, Maria Mihalca, m-a trimis şi pe mine pe scenă. Am fost „model”.





***
Am găsit câteva fotografii din acea perioadă. Le păstram cu mare drag.
















Fotografiile de aici au fost făcute în ziua de 1 Mai 1958.
În prima fotografie, doamna Maria Mihalca o ţine de umeri pe cea mai mică dintre fiicele ei.
În a doua fotografie e un grup de învăţătoare. Mama mea este a patra din stânga. Tatăl meu e în prima fotografie, în primul rând, cel cu medalia.

***

În clasa a doua. Cerc pedagogic. Prima lecţie deschisă. La matematică. Lecţie de rezolvare de probleme. Accentul se pune pe planul de rezolvare şi pe metodele de rezolvare. Lecţia apreciată de învăţătorii din raion şi de neuitat pentru elevi.

***


Clasa a treia. Primul cor cu elevii, corul clasei, cu solist.

„Cucule, pasăre sură, cuc
Cucule, pasăre sură, cuc
Ce tot cânţi la noi pe şură
Cuculeană lugojană, cuc?”

Centenarului Unirii Principatelor Române, pentru doamna învăţătoare, ocazia de a-i învăţa pe copiii maramureşeni să cânte şi să joace Hora Unirii.



Şi lecţie deschisă în cadrul cercului pedagogic. La educaţie fizică.

***

Doamna învăţătoare nu era numai o persoană foarte pricepută, cu mult tact, care reuşea să stăpânească nişte copii jucăuşi, neastâmpăraţi şi cu idei. Era şi un exemplu de gospodină şi mamă iubitoare.



Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Am văzut-o cum a muls vaca, cum a strecurat laptele şi cum mi l-a turnat în sticlă. Mi-a arătat atunci şi gradina de legume, şi animale pe care le avea în gospodărie.



În vacanţa de vară, împreună cu domnul Mihalca şi cu cei şase copii ai familiei, am fost pe Arşiţa, dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus, după cireşe amare. A fost o excursie interesantă şi plăcută, am avut bucuria de a vedea o livadă frumoasă şi îngrijită, am adunat şi cireşe mici, care nu ne-au plăcut de la început, ne-am mirat de gardurile din crengi şi drumul pe care rar trecea câte o căruţă.

***

Clasa a patra. După o lună de la începutul anului şcolar, doamna învăţătoare ne anunţă că ne despărţim. În lipsa unui profesor de specialitate, doamna învăţătoare a acceptat să predea muzica la liceul din oraş, care avea în componenţă şi clase de gimnaziu.

***

Clasa a cincea. Altă lecţie deschisă. La muzică. Şi cor cu elevii claselor V-VII. Şi un grup vocal cu cinci elevi din clasa a şasea, în care doamna Mihalca m-a inclus. Am cântat un cântec de leagăn de Schubert. Pe trei voci. Am fost foarte aplaudaţi. Nu ştiu cine a avut ideea să cântăm o strofă în limba germană, dar acest lucru a fost apreciat de ţipţerii din oraş.

***
Clasa a şasea. Concurs între formaţiile de pionieri. Corul condus de doamna Maria Mihalca era candidat la un loc fruntaş pe regiune. Îmi amintesc că am învăţat atunci „Cuc, cuculeţ” de Nelu Ionescu. Partea de solo a fost susţinută de mine şi o colegă din altă clasă. Ne completam foarte bine. Ea se auzea mai bine la sunetele joase, iar la cele înalte aveam eu mai multă putere. Chiar a fost foarte inspirată doamna profesoară, când a făcut această combinaţie. Ştiu că am fost foarte bucuroşi. Corul nostru luase premiul al doilea, după corul liceului de muzică din Baia Mare.

***

În clasa a şaptea, mama îmi promite că îmi cumpără acordeon, dacă învăţ să cânt la acel instrument. Aveam o experienţă cu pianul pe care nu l-am primit, pentru că era mai urgentă construirea unei case proprii. Un acordeon era mai ieftin, mai uşor de purtat…



Am fost la câteva ore de acordeon. De la cine? De la doamna Mihalca. Aveam unele avantaje: ştiam teorie de la şcoală, ştiam câte ceva din studiul pianului, dar ştiam, în mare parte, cântecele de la difuzorul pe care îl auzeam aproape tot timpul liber în casa noastră.



La ce mi-a folosit faptul că am învăţat să cânt la pian / acordeon? La îmbunătăţirea memoriei auditive şi la priceperea de a folosi în acelaşi timp cele două mâini în mod independent.



La serata pe care am organizat-o la absolvirea clasei a şaptea, doamna învăţătoare, acum profesoara noastră de muzică, mi-a propus să cânt la acordeon. M-am codit puţin, dar doamna m-a încurajat. Apoi, am insistat să cânte şi Adrian, colegul meu, fiul doamnei profesoare. A cântat câteva cântece.



După ce gheaţa a fost spartă, am antrenat şi alţi colegi la microfon. Împreună cu Livia, şi ea fiică de învăţători, am cântat „Două viori” şi „Prima poezie”, cântece la modă. Livia ştia foarte bine să secondeze.

***


Vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu. O vecină se ţine scai de mine. N-am de lucru şi o întreb dacă ştie să cânte. Îmi cântă cântecul pe care l-am auzit în filmul Tudor. Îi spun că trebuie să merg la casa de cultură. Anuţa vrea să vadă ce se întâmplă acolo. Fixăm întâlnirea la ora şase fără un sfert. La şase, sunt repetiţii.



Îi arăt Anuţei ce activităţi sunt e în acea zi. Corul avea repetiţie. În scurt timp era etapa pe regiune a corurilor, concurs care , în acel an, se ţinea la Satu-Mare. Doamna Mihalca îmi propune să cânt în cor. Sunt de acord.



Anuţa asistă pe scaunul de lângă mine. Ar vrea să vadă şi ea oraşul Satu-Mare. Dar nu ştie dacă părinţii o lasă. Îmi vine ideea: să participe la cor şi tatăl meu, directorul casei de cultură în acea vreme, îi va lămuri pe părinţii ei să o lase. A fost cea mai bună soluţie pentru ca o fetiţă de ţăran să facă o excursie de neuitat.



În fotografia făcută cu acel prilej, de la stânga suntem: eu, tatăl meu, doamna învăţătoare Geta Giurgiu şi mama mea.

De la Satu-Mare, corul s-a întors cu un premiul al II-lea. Din acea dată, doamna Mihalca a preluat rolul de dirijor al corului pe care, până atunci, l-a condus Ion Furnică.





***
Clasa a opta. Corul liceului. Prima repetiţie. În sala de clasă 60 de elevi.

Doamna profesoară deschide cartea cu partitura şi, ajutată de acordeon, cântă o parte din corul ţăranilor din opera Cavaleria rusticană de Mascagni. Recunosc linia melodică auzită la difuzor.

O pauză. Cartea rămâne pe banca în care stăteam eu. „De ce nu cântăm şi partea asta?” întreb. „Puteţi?” „Cred că da”. Încercăm. Se găsesc imediat câteva fete care pot lua acutele din recitativ.

Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă. Dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă, când era vorba de lucruri dificile. Şi foarte bucuroasă, când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi chiar premii.
***
Alegeri locale. Formaţiile artistice din oraşul Vişeu de Sus merg la Borşa. La fiecare centru de votare câte un spectacol.

Eu particip cu formaţia de dansuri populare a liceului, dar în autobuzul cu care mergeam se află corul casei de cultură. Corul repetă. Neavând ocupaţie, iau partitura. Cu cuvintele în faţă, cânt cu ceilalţi. „De unde ştii cântecul?” mă întreabă dirijoarea, doamna Mihalca. „De la radio. Mă primiţi şi pe mine la cor? Până la Borşa învăţ şi ultimele două strofe.” Sunt acceptată. Costumul meu nu e ca al coristelor, dar stau în rândul al doilea.

***
În clasa a zecea, învăţăm istoria muzicii. Orele sunt mai bogate în audiţii, unele lecţii le ţinem în laboratorul de fizică.

Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă.
Eram în perioada tezelor şi doamna nu voia să îmi deranjeze programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea Cânta la Stupca o vioară. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.

Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc cartea. Teme scrise nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept teză în acea săptămână, dar la matematică. Puteam să citesc.

Am citit până s-a terminat programul la difuzor, adică până la miezul nopţii. Mai aveam puţin de citit, dar prezentarea trebuia făcută la ora următoare de muzică. Puteam să scriu duminică.
***

În clasa a unsprezecea nu am mai făcut muzică. Dar pe doamna învăţătoare o întâlneam în şcoală. Cea mai mare dintre fiicele doamnei Mihalca era studentă la Limba română. Am aflat că şi doamna Mihalca a reuşit la facultate. Această veste ne-a bucurat foarte mult.

***
Eram studentă. În vacanţă m-am dus cu mama la repetiţie la corul casei de cultură. Voiam să fiu sigură că o revăd pe învăţătoarea mea, dar şi pe multe din învăţătoarele din oraş. Corul se transformase în cor de femei, pentru că era greu să se găsească bărbaţi dispuşi să participe la
repetiţii de două ori pe săptămână. Învăţătoarele erau nu numai libere seara, dar era un loc foarte bun de întâlnire şi o activitate plăcută. Nu mai spunem de premiile şi aprecierile în urma participării la diferite evenimente.

Cred că învăţătoarele, în ciuda trecerii anilor, nu se schimbă prea mult. Încărunţesc puţin, dar rămân la fel de vioaie, spirituale, cu un deosebit simţ al umorului şi la fel de dispuse să ajute pe oricine are nevoie. E drept că vorbesc mult, repede, fac şi multă gălăgie, dar, la semnul dirijorului, se face linişte şi repetiţia decurge firesc.

***
30 aprilie 1973. La primăria oraşului Vişeu de Sus se oficiază căsătoria fratelui meu. Participă tot personalul Şcolii Ajutătoare şi multe cadre didactice din oraş. Doamna Maria Mihalca e prezentă. E neschimbată.

După ce tinerii au fost declaraţi căsătoriţi, conform obiceiului, toţi cei prezenţi cântă. Mă apropii de doamna profesoară şi trag cu urechea. „De când cânţi tu alto?” mă întreabă. „De când călătoresc noaptea cu trenul şi nu pot să le cer celor din compartiment să nu fumeze. Am laringită cronică. Poate şi creta e vinovată.”


În fotografie, doamna profesoară este în stânga miresei şi mă ţine de braţ.

Doamna Maria Mihalca absolvise facultatea şi preda limba română la şcoala la care tatăl meu fusese director, după plecarea de la casa de cultură.

Evenimentul de la primărie a fost ultima mea întâlnire cu doamna profesoară.

***




În 1984, doamna Maria Mihalca, deşi era pensionată la limita de vârstă, preda muzică la şcoala Nr. 7.

***
Pe lista Cetăţenilor de onoare ai oraşului Vişeu de Sus este şi doamna profesoară Maria Mihalca.

***
La http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema030.pdf a publicat, cu câteva modificări, acest text.

duminică, 3 iulie 2011

Ziua Învăţătorului în veacul trecut

Îmi amintesc că înainte de anul 2000, Ziua învăţătorului se sărbătorea în 30 iunie. E drept că ea coincidea cu o sărbătoare creştină: Cei 12 Apostoli.

Aşteptam cu nerăbdare să mergem la „iarbă verde”. Dar asta se putea face numai dacă nu ploua. Amintirile mele sunt incomplete, dar emoţiile încă mă copleşesc.

Eram în clasa a doua. Tata ne adusese, într-o cutie de carton, pui de găină fără cloşcă şi ne-a spus că au fost clociţi de o maşină. Eram curioasă cum era posibil acest lucru şi m-am bucurat foarte mult când tata ne-a anunţat că Ziua învăţătorului se va sărbători la Ferma agro-zootehnică din oraş, aflată pe drumul spre Moisei, locul de provenienţă a puilor noştri.

Era o zi frumoasă. De dimineaţă, părinţii noştri au fost la o şedinţă cu toate cadrele didactice din raion. Noi am aşteptat cuminţi acasă. La amiază, am luat o pătură, o sacoşă cu câteva lucruri pe care mama le pusese de seara şi am plecat. În faţa şcolii ne aştepta un autobuz care ne-a dus la
Fermă. Nu ne-a plăcut autobuzul, dar ne-am bucurat când am ajuns în livada de la marginea oraşului Vişeu de Sus.

Aproape de intrare, erau grătarele cu mititei şi lăzile cu bere sau suc. Lume multă, grupuri în jurul unor pături sau chiar pe iarbă. Tata a luat un carton cu mâncare, câteva sticle cu bere, două sucuri şi ne-am aşezat la umbra unui măr bătrân. Ne-a plăcut forma lui, coroana care atingea pământul. După ce am mâncat, am plecat la joacă. Erau şi alţi copii de cadre didactice cu care ne-am găsit imediat preocupări şi subiecte comune. Alergam prin livadă, admiram lucrurile ciudate, fructe sau forme mai puţin obişnuite.

La un moment dat, tata se apropie de noi:

- V-am promis că vă arăt „cloşca”. Am vorbit cu inginerul şi ne-a spus că ne primeşte. Dacă aveţi întrebări, el vă poate răspunde.

În câteva clipe, s-a adunat un grup destul de mare. Pe drum, le-am povestit celorlalţi copii despre puii noştri.

Am intrat într-o sală mare. Era cald acolo. Am văzut nişte mese cu sertare mari. Inginerul a tras un sertar şi am văzut ouăle puse la clocit. Ne-a spus că ouălor li se asigură temperatura şi umezeala ca sub o cloşcă, ne-a mai spus că, de două ori pe zi, ouăle sunt întoarse, că aşa face şi
cloşca adevărată. După trei săptămâni, puii ies din găoace, sunt duşi la aprozar şi lumea îi cumpără.

Soarele a coborât după deal. Ne-am adunat lucrurile şi am plecat la autobuzul care ne-a dus acasă. Eram obosiţi, dar bucuroşi că am văzut livada, că ne-am cocoţat prin pomi, că am alergat şi am văzut clocitoarea. Fusese una dintre cele mai interesante zile de vacanţă.

***

În alt an, de Ziua învăţătorului, am fost pe Valea Vaserului.

Mocăniţa ne aştepta în gara Întreprinderii Forestiere de Exploatare şi Transport. Era un tren mai mic decât cele cu care mergeam la Constanţa, pe care îl vedeam uneori trecând pe linia ferată cu trei şine dintre râul Vaser şi gardul care mărginea curtea şcolii în care locuiam. (De ce trei şine? Pentru că una dintre şine era comună. Trenul normal, al C.F.R., folosea şinele din exterior. Mocăniţa, folosea şina din interior. Ecartamentul mocăniţei e de 76 cm.)

Vagonul de persoane în care eram noi, pe o parte erau cate două scaune, iar de partea cealaltă, era câte un scaun. Printre scaune se putea circula.

Pe platformă se aflau bărbaţii şi tinerii. Tot acolo era şi personalul de la restaurant, care aducea grătarele şi băutura. Aveam şi alte alimente: friptură, ouă fierte, brânză, prăjituri… Astea, în cazul în care grătarele nu sunt gata şi nouă, copiilor, ne e foame.

Ce ne-a plăcut la drum? Trenuleţul mergea încet. Acest lucru ne distra. Spuneam că putem să coborâm din tren, să culegem flori şi să ajungem trenul din urmă. De fapt, trenul urca pe o pantă destul de abruptă. Am tot auzit că vom opri la Novicior. Unii ar fi vrut să mergem la Făina, dar acolo nu era atât de mult spaţiu în apropierea liniei ferate. Pădurea coboară la Făina până lângă staţia C.F.F. (Căile Ferate Forestiere)

Locul în care am oprit ne-a plăcut mult. Era aproape de râul Vaser, într-o poiană cu puţine denivelări, cu pădurea destul de aproape. Era plăcut, nu prea cald, dar apa din râu era rece. Nu puteam face baie. Ne-am găsit alte activităţi. Am adunat flori, plante pentru ierbar şi ne-am jucat cu mingea. Şi am ascultat cântecul păsărilor.

Trenul cu care am urcat a mers până la Făina, a încărcat buşteni şi, după un timp, a coborât. Urma să ne ducă înapoi în oraş. Nu avea un orar strict cum au trenurile de la C.F.R.

Noi, copiii, eram obosiţi. Soarele abia se zărea printre brazi. Dar am văzut ce rol aveau roţile acelea mari de la capetele vagoanelor. Ni s-a spus că sunt frânele. Când trenul urcă, nu se folosesc, dar când trenul coboară, din când în când, trebuie să intervină muncitorii de la C.F.F. şi să acţioneze frânele. Altfel, trenul ar lua viteză prea mare şi ar putea sări de pe şine.

***

Când am absolvit clasa a şaptea, în 1963, am fost din nou la Fermă. De data asta, nu m-am mai urcat în pomi. Mi-au ajuns plimbarea, observaţiile pe care le-am făcut şi dezbaterile la care am participat. De atunci am câteva poze cu un grup de profesori. A fost ultima ocazie să văd Ferma.

După o zi frumoasă, încărcată cu emoţia întâlnirii cu dascălii din raionul Vişeu, am propus să ne întoarcem pe jos în oraş. Tata a fost de acord cu propunerea mea. Drumul era asfaltat şi cei 2-3 km nu depăşeau puterile noastre.

Am mers discutând, privind pomii din grădinile de la marginea şoselei, admirând culorile cerului, umbrele de pe asfalt, adunând flori de pe lângă g
arduri.

(O fotografie a oraşului Vişeu de Sus făcută din clădirea liceului, după 1960, anul dării în funcţiune.)

***

Acestea sunt cele mai frumoase amintiri legate de Ziua învăţătorului. Poate ar trebui să amintesc de momentele în care am participat la spectacole în cinstea evenimentului, la bucuria cu care am văzut Diploma care îi recunoştea tatălui meu calitatea de
învăţător fruntaş”.

După ce am absolvit facultatea, îmi amintesc de şedinţele festive la care nu ne criticau oficialităţile, de participarea la câteva întâlniri colegiale în cantina liceului sau la vreun restaurant din oraşul Cugir, eveniment pentru care, într-o vreme, li se reţinea de pe statul de plată 25 de lei, chiar şi celor care nu doreau să participe la întrunire.

Mai nou, nici nu mai ştim când se sărbătoreşte Ziua învăţătorului. S-a încercat înlocuirea ei cu Ziua educatorului, în 5 octombrie. Camera deputaţilor a adoptat proiectul de lege privind instituirea Zilei învăţătorului pe data de 5 iunie a fiecărui an. Cu toate acestea, aflu din presă, în multe judeţe dascălii îşi serbează ziua tot în 30 iunie.


joi, 17 martie 2011

Să ştii, măicuţa mea…

Când am venit de la şcoală, am găsit-o pe mama privind fotografii. Erau vechi, îngălbenite, decolorate Mi-a atras atenţia o fotografie de nuntă. Am luat-o. Nu am recunoscut persoanele.

- Cine sunt?
- Scrie pe dos.

Citesc: „Familiei Constantin Badea, cu aleasă consideraţie”.

- Nu e clar… A. Spătaru?
- Da, am luat poza de la Eforie, astă-vară. Mi-a dat-o tata.
- Ştii că vine Dan Spătaru la Vişeu? Am văzut afişul.
- De aceea căutam fotografia.

*

Lume multă. Sala plină. Mama şedea pe un scaun adus din sala de repetiţii. Am preferat să rămân în picioare.

Aflat la începutul carierei, Dan Spătaru a cântat printre primii. Aplaudat şi rechemat pe scenă, el reia cântecul „Măicuţa mea”.

Mama îmi face semn şi ne îndreptăm spre scena. Urcăm treptele şi intrăm în culise. Aşteptăm să se termine cântecul. Aplauze, Dan Spătaru iese din nou pe scenă, mulţumeşte publicului care cere bis. Mai cântă o strofă din cântec şi iese.

Mama îl opreşte:

- Vă rog să îmi daţi un autograf…
- Cu plăcere, dar nu am pe ce, nici cu ce…
- Eventual pe fotografia asta, spune mama şi scoate poza din poşetă. Vă dau şi stiloul meu.

Dan Spătaru rămâne mut. Priveşte poza, o priveşte pe mama, se uită şi la mine şi nu spune nimic. După câteva secunde, întreabă:

- De unde aveţi poza?
- De la tata. Îi cunoaşteţi pe miri?
- Sunt părinţii mei, şopteşte artistul.
- Tata a fost notar în Oltina şi a participat la nunta părinţilor dumneavoastră. Eu sunt născută în Tortoman, dar am locuit un timp la Oltina, unde erau bunicii din partea mamei…

Dan Spătaru se bucura că poate să schimbe câteva cuvinte cu cineva care cunoaşte Dobrogea. A scris pe dosul pozei: „În amintirea măicuţei mele” şi a semnat. I-am lăsat vorbind şi am plecat în sală.

De Ziua Internaţională a Femeii, Radio România a difuzat, aşa cum mă aşteptam, cântecul interpretat de Dan Spătaru. De mai bine de o lună mă gândeam să povestesc întâmplarea legată de acest cântec, de acest artist. Am revăzut de zeci de ori cu ochii minţii această scenă şi m-au urmărit cuvintele…

„Să ştii, măicuţa mea,
Că port icoana ta
În fiecare gând,
Oriunde şi oricând.
Te-aud cum îmi cântai,
Te văd cum îmi zâmbeai
Şi-ţi văd şi lacrima din ochi
Când, uneori, mă dojeneai.
Aş vrea să mă mai cerţi,
Aş vrea să mă mai ierţi,
Şi-n mângâierea ta,
Să-ţi simt iar dragostea.
Să-mi pară că îmi eşti
Şi azi alăturea,
Şi să m-auzi că-ţi mulţumesc, măicuţa mea!”

6 martie 2011

duminică, 27 februarie 2011

Spray cu aloe vera

Familia Georgescu de la etajul al doilea ne oferă de multe ori ocazia să râdem. Sunt simpatici, dar sunt destul de des în situaţii caraghioase. Ca acum câteva zile...

Doamna Georgescu, femeie în vârstă, are dureri de spate. Vecina de la parter se oferă să-i facă frecţie cu o alifie chinezească.

Luni, pe la ora 19, ea merge la familia Georgescu. Doamna e foarte mulţumită de frecţie. Se simte mai bine şi se mişcă mai uşor. Îi oferă vecinei un pahar cu bere, dar vecina refuză politicos:

- Nu te supăra, vecino! Mă doare gâtul. Nu pot să beau nimic rece. Dar, dacă vrei şi nu te superi, te rog să mă laşi să mă dau în gât cu spray-ul cu aloe vera pe care îl ai pe noptieră!
- Sigur, vecino! Dimineaţă am luat de la poştă pachetul trimis din Spania de fiica mea. Dacă spui că îţi face bine, dă-te!
- Dacă vrei, vin şi dimineaţă să te tratez.
- Dacă ai timp...
- Am, că sunt singură.
- Bine, te aştept după ora 8. Cu cafeaua.
- Voi fi punctuală! Noapte bună!
- Noapte bună, vecino!

Dimineaţă, la ora stabilită, vecina de la parter apasă butonul soneriei.

- Intră, spune din bucătărie, doamna Georgescu. Am făcut cafeaua.

Cele două femei beau cafea şi se pun la curent cu bârfele din bloc. Apoi, frecţia pentru care a venit „asistenta” de ocazie.

- Vecino, m-am simţit foarte bine după ce m-am dat cu spray. Te rog să îmi dai voie să mai dau o dată!
- Desigur, vecino!
- Vin şi deseară...
- Bine, te aştept.

Rămasă singură, doamna Georgescu merge la bucătărie. Se aude soneria. Deschide. Fiul doamnei:

- Sărut-mâna, mamă! Te mai doare spatele?
- Bine ai venit, Lică! Mă simt mai bine. Vecina de la parter îmi face frecţie.
- Şi cât îţi cere pentru serviciu?
- Vrea să-i dau voie să-şi dea în gât cu spray.
- Cu ce spray? De unde ai tu spray?
- Mi-a trimis soră-ta din Spania.
- Să văd şi eu!
- Uite aici!

Lică începe să râdă. Mama lui nu înţelege ce se întâmplă. Lică râde, nu-l poate opri. Zâmbeşte şi femeia.

- Mamă, spray-ul e cu aloe vera...
- Da, vecina spune că nu o mai doare gâtul...
- Dar e deodorant. Uite ce scrie aici „For Skin”.
- Dacă ea se tratează, dacă îi face bine, ce treabă ai tu? Măi, da’ ce deştepţi sunteţi voi, ăştia tineri!

luni, 21 februarie 2011

Despre păpuşile mele

Păpuşile mele erau din ghips. Cele pe care le cumpăram cu un leu şi 50 de bani erau mai mari, dar mişcau numai mâinile. Celor care costau un leu şi 75 de bani le puteam roti şi picioarele, dar se stricau prea repede. Trebuia să lucrez cu grijă. Păpuşile mari aveau cel mult 12 cm, iar cele mici aveau 10 cm.

Le făceam hăinuţe din bucăţile de pânză pe care mi le dădeau doamnele care ne coseau rochiţe. Aveam şi bucăţi de material care rămâneau de la alţi clienţi. Croitoreasa îmi arata cum se face un tipar, dar eu lucram fără tipar. Apreciam destul de bine cât să tai din cârpă şi ce pot să fac. Tot eu coseam hăinuţele. Nu le tiveam. Nu era cazul nici să le spăl. Păpuşile mele nu se murdăreau. Eu eram curată pe mâini când mă jucam cu ele.

Într-o zi, Nina vrea să facă ceva dintr-o bucată frumos colorată. Fusese un buzunar. I-am arătat cum să croiască şi am lăsat-o să lucreze. Când am văzut ce a făcut, mi-a venit sa plâng. Făcuse un şorţuleţ. Din atât de mult material!


De atunci, ne-am separat cu păpuşile. Ea a rămas cu cele mai măricele, de 20 cm, făcute din cârpă, umplute cu rumeguş şi care aveau un cap din hârtie presată pictat frumos. Acele păpuşi erau mai rezistente. Singura grijă era să nu li se ude capul, că se cojea sau se deforma.

Nu ştiam cât era salariul mamei, nu ştiam cât e pensia tatălui meu. Şi nici nu mă interesa. Dar nu cred că merita să cheltuiesc banii pe păpuşile care se stricau repede. M-am gândit o vreme. Şi mi-a venit ideea: „Ce-ar fi să îmi fac singură păpuşi din cârpă?”

După serbarea de încheiere a anului şcolar, rămăsese în curtea şcolii scena din lemn. Acolo mă jucam cu păpuşile. Mama îmi dădea foarfecele, luam aţă, un ac şi cutiile de pantofi. Acum, aveam două cutii. Cerusem o bucată de pânză albă, mai mare, şi primisem o parte dintr-o faţă de pernă veche.

Mi-am organizat „atelierul”. Am luat o bucată pătrată de cârpă cu latura de 5 cm. Am pus în mijlocul ei nişte resturi, am legat cu aţă ceea ce spuneam că e capul unei păpuşi. Am învârtit apoi, în jurul capului, o bucată dreptunghiulară de cârpă şi am cusut capul de trunchi. Păpuşa mea nu avea mâini. Am luat un băţ din apropiere şi l-am legat în spatele păpuşii.

Era cam urâtă „păpuşa”, dar era a mea! Urma să o îmbrac. Cu hainele pe care i le-am făcut, nu arata rău. Era cheală. Dar am rezolvat problema: i-am pus un batic.

Cu timpul, m-am perfecţionat. Păpuşile pe care le făceam aveau păr, din aţă, mâini din pânză, aveau picioare… Învăţasem să fac şi pantaloni pentru prinţii pe care îi făceam. Confecţionam chiar şi pălării.

Fetele vecinilor veneau să vadă cu ce mă joc eu. Şi le făceam teatru de păpuşi. Încropeam pe loc un scenariu, doar ascultam teatru radiofonic şi „Noapte bună, copii!” la difuzorul din camera mare.


Cum îmi făceam temele

Primele teme de casă constau în bastonaşe, cârlige şi alte semne. Cred că erau plictisitoare.

La început, îmi luam caietele şi mă aşezam la masa din bucătărie. Acolo era mai multă lumină. Pe scaun, puneam o pernă. Astfel aveam asigurată înălţimea potrivită.


Tata lua ziarele şi se aşeza alături. Îşi „făcea lecţiile” împreună cu mine. Dacă oboseam, povesteam câteva minute. Întotdeauna, eu terminam de scris înainte ca tata să termine de citit Scânteia şi Pentru socialism, ziarul local.

Într-o zi, am luat ziarul şi am încercat să citesc. Ştiam numai câteva litere. L-am întrebat pe tata ce e şarpele acela, apoi am încercat să citesc. Nu mi-a reuşit, dar, cu puţin ajutor, am citit cel mai lung cuvânt de până atunci: socialism. Nu ştiam ce înseamnă, dar m-am bucurat că am citit.

După un timp, îmi scriam singură temele.

Într-o zi, doamna învăţătoare îi recomandă unui coleg să citească lecţia de zece ori, că numai aşa va învăţa să citească repede.

Am venit acasă. Am mâncat, m-am odihnit şi apoi am luat abecedarul. Am citit lecţia, însemnând pe marginea unui ziar de câte ori o citisem. La un moment dat, puteam să spun lecţia din memorie. M-am uitat la însemnări. Citisem de cinci ori. Nu avea rost să mai citesc. Ideea cu cititul de zece ori nu era pentru mine. Citisem lecţia de câteva ori în clasă. Era prea mult.

„Mai bine să mă joc cu păpuşile!”, îmi spun. Şi scot cutia de pantofi în care îmi pusesem păpuşile şi hainele pe care tot eu le făceam.

marți, 15 februarie 2011

Poveste cu oameni de zăpadă


- Am obosit, spune omul de zăpadă cu tigaia roşie pe cap.
- Cum ai obosit? Toată ziua nu ai făcut nimic.
- Tocmai de aceea. Am stat nemişcat să mă vadă copiii.
- Copiii dorm acum. Am putea să ne mişcăm puţin.
- Chiar aşa! Să ne jucăm şi noi cum se joacă ei!

Spunând asta, omul de zăpadă se ridică şi porni spre mijlocul parcului. Acolo era zăpadă din belşug.

- Să facem o turmă de oi!
- Şi un cioban…
- Şi doi câini…

Cei doi oameni de zăpadă s-au apucat de lucru. Au făcut ciobanul culcat pe un cojoc de zăpadă, au făcut oi, câini… Erau atât de fericiţi!

Orologiul din mijlocul parcului bătu de şase ori.

- S-a făcut târziu…
- Cum târziu? sări omul de zăpadă cu tichie neagră.
- La ora asta începe să circule lumea. Unii copii se trezesc. Merg la şcoală…
- Ai dreptate. Să mergem la locul nostru. Vor termina copiii ceea ce am început noi. Ei au mai multe idei, dar şi materiale. Nouă nu ne ajung cărbunii pentru ochii oilor.
- Să stăm liniştiţi şi să părem cei mai cuminţi oameni de zăpadă!
- De ce să părem? Noi chiar suntem singurii oameni de zăpadă care am lucrat să le facem o bucurie copiilor.

Se făcu linişte. Trecea un copil de mână cu mama lui. Mergeau la grădiniţă.
Omul cu tichie roşie îi făcu cu ochiul. Omul cu tichie neagră îi zâmbi. Apoi, amândoi îşi îndreptară ţinuta şi, fără să mai spună ceva, au început să viseze la ceea ce se va întâmpla după-amiază, când vor veni copiii în parc.

Supărarea

Câteva afişe anunţau un spectacol în care urma să cânte Doina Badea. Era vacanţă şi nu se punea problema să-l pierd.

Înainte de a începe spectacolul, mă apropii de scenă. Aştept să se aşeze spectatorii. „Dacă rămân locuri neocupate, mă aşez unde e liber. Dacă vine lume multă, am un loc în care mă postez: lângă stâlpul care susţine balconul.”

De data aceasta, au venit toţi cei care aveau invitaţii sau bilete. Câţiva spectatori primiţi în sală peste numărul de locuri îşi aduc scaune din sala de repetiţii. Eu rămân în picioare. Mă simt bine.

În deschiderea spectacolului, cântă o tânără pe care nu am mai auzit-o. Îmi place cântecul ei. În pauză, merg la biroul instructorilor, cer un caiet şi un pix. Înarmată cu ele, mă apropii de domnul Mihăescu.

- Ce credeţi, Bianca Ionescu o să vrea să îmi dicteze cuvintele cântecului pe care l-a cântat? Să îndrăznesc?
- Vino cu mine!

Domnul Mihăescu vorbeşte cu artista şi îmi face semn să mă apropii.

- Domnul instructor mi-a spus că vrei să vorbeşti cu mine…
- Da. Vreau să vă rog să îmi dictaţi cuvintele cântecului pe care l-aţi interpretat…
- Bine. Scrie!

Din când în când, Bianca se uită la mine. Eu mă uit la ea şi aprob din priviri.

„Ca tine nu e nimeni, nu-i nimeni pe lume.
Eu cred numai în tine şi-n dragostea ta.
Cuvintele ce-mi spui ştiu că-s adevărate.
Inima ta nu minte şi simt că iubeşte.

Glasul, privirea ta nu se pot uita
Şi nici prima îmbrăţişare, primul sărut
De-acuma totul, totul îmi va spune-aşa:
Ca tine nu e nimeni, nu-i nimeni pe lume…”

Când termin de scris, mulţumesc. Bianca zâmbeşte. E fericită că a putut să îi facă o bucurie unei adolescente. Nu i se întâmplă prea des să vorbească cu spectatorii. De obicei, trece neobservată, mai ales că e la începutul carierei.

A doua zi, merg să îl caut pe tata. Asist, involuntar, la o discuţie.

- Să vedeţi, domnule director, ce nervoasă era Doina Badea! Zicea: „Cum e posibil? Să meargă la necunoscuta aia şi să nu vină la mine să îmi ceară un autograf?”

Nu mă pot abţine.

- Eu am vorbit cu Bianca Ionescu. Nu am îndrăznit să vorbesc cu Doina Badea. Şi nici cu Bianca nu aş fi îndrăznit să vorbesc fără ajutorul domnului Mihăescu. Cum era să merg la Doina Badea fără un buchet de flori? Nu ştiam că se va enerva atât de tare. N-are decât să îi treacă!

Nu mai puteam repara gestul, dar am văzut cum reacţionează vedetele.

luni, 31 ianuarie 2011

Inversarea polilor magnetici


Seara a adunat copiii de pe pârtie. Adrian îşi aranjează caietele, cărţile, ghiozdanul pentru luni, maşinuţele şi se apropie de bunica:

- Bunico, am auzit la radio că polul nord şi-a schimbat poziţia. Şi am mai auzit că se inversează polii magnetici. Nu înţeleg ce înseamnă astea. Te rog să îmi explici!
- Dacă îţi explic, mai trebuie să îţi spun o poveste?
- Nu, ajunge ceea ce îmi spui.
- Tu ştii ce e un magnet.
- Da, un corp cu proprietatea de a atrage fierul. Şi mai ştiu că sunt în formă de bară, de potcoavă, disc…
- Pământul, care se mai numeşte şi Terra, e un magnet uriaş. Dacă nu ţinem seamă de dimensiunile Pământului, ne putem imagina un măr în care s-a înfipt un magnet în formă de bară. Mărul nu are proprietatea de a atrage obiectele din fier. Ca orice magnet, acest magnet din „măr” are doi poli: polul nord şi polul sud.
- Am auzit de Polul Nord şi de busola care arată nordul.
- Polul Nord de care ai auzit tu este un punct imaginar pe globul pământesc. E codiţa mărului despre care discutăm. Ştii că Pământul se roteşte şi de aceea avem zi şi noapte. Axa, linia în jurul căreia se roteşte Pământul, cotorul mărului, uneşte Polul Nord cu Polul Sud. Dar aici e vorba de polii geografici. Lângă polii geografici, se găsesc polii magnetici. Aceştia îşi schimbă locul.
- Spunea cineva că polii magnetici se schimbă între ei…
- Inversarea polilor magnetici se face la intervale mari de timp. Nu e cazul să te sperii. Lumea va fi pregătită să îi facă faţă.

Adrian ar mai fi întrebat ceva, dar bunica îl sărută pe frunte şi-i spuse „Noapte bună!” Nu-i rămânea decât să amâne discuţia pentru a doua zi.

- Noapte bună, bunico!

***

Soarele îşi trimitea primele raze în geamul camerei lui Adrian. Copilul sări din pat şi alergă la bucătărie:

- Bunico, bunico, să-ţi povestesc ce am visat!
- Mai încet, că nu dau turcii năvală! Bună dimineaţa!
- Bună dimineaţa, bunico!
- Mergi şi te spală, te îmbracă şi apoi vino să mâncăm!
- Bine, bunico!

Adrian veni mai repede ca de obicei. Abia aştepta să-i povestească bunicii lui ce a visat. Fusese un vis ciudat.

- Bunico, ştiu că la masă nu se vorbeşte, dar eu nu mai am răbdare…
- Facem azi, dar numai azi, o excepţie.
- Bunico, am visat că eram pe planeta Merra. Locuiam într-o casă mare. Camera mea era la mansardă. De la fereastră vedeam pădurea de brazi şi un râu care curgea prin apropiere. Era duminică şi nu trebuia să mă grăbesc spre şcoală. Am pornit radioul şi m-am aşezat pe fotoliu cu o revistă în mână. O crainică a spus: „Savanţii ne-au comunicat că în câteva zile urmează să se inverseze polii magnetici. Nu intraţi în panică. Suntem pregătiţi! Nu trebuie decât să opriţi calculatoarele şi celelalte aparate electrice şi electronice pe care le aveţi. Vă vom comunica ora la care trebuie să faceţi acest lucru. Ascultaţi-ne în continuare!”
- Ce bine ţii tu minte…!
- Dacă am visat în noaptea asta! Să vezi ce s-a mai întâmplat! A doua zi, fix la ora 8 dimineaţa, s-a întrerupt curentul electric. Fuseserăm anunţaţi prin radio. După o vreme, nu ştiu cât a durat întreruperea, s-a aprins becul din coridor. Îl lăsase tata pentru a avea un semn. Mama a pornit televizorul. Crainica spunea: „Problemele s-au rezolvat. Vom relua programele noastre obişnuite. La emisiunea de ştiri avem un invitat care ne va spune ce avem de făcut, ce urmări are această inversare a polilor magnetici…”
- Amănunte, ceva…
- Am plecat să îmi caut prietenii, să văd ce fac. Dar toate au revenit la normal încă de a doua zi.
- Şi nu era nimic schimbat?
- Nu se vedea încă.
- Cum… încă? Ce vrei să spui?
- După o săptămână, mama nu mai avea cuta aceea pe frunte, tata citea fără ochelari, tu, bunico, erai mai sprintenă. Ai alergat pe scară şi ai intrat grăbită la mine în cameră. „De azi, vei dormi la mine în dormitor. Mă tem să nu cazi pe scări.” Nu observasem că sunt tot mai nesigur. „Inversarea polilor a schimbat mersul timpului”, mi-ai explicat. „În loc să îmbătrânim, noi întinerim. Nu e normal.”
- Chiar aşa? Spuse bunica şi un zâmbet i-a luminat faţa.
- Nu râde, că eu m-am speriat! Cum? Să mă fac din nou mic? Eram derutat, nervos… Şi m-am trezit transpirat. „Ce bine că a fost doar un vis!”, mi-am spus şi am alergat la tine să îţi povestesc.
- Linişteşte-te! Următoarea inversare a polilor magnetici are loc peste 1500 de ani.
- Abia aştept să le povestesc colegilor mei!
- Mănâncă şi apoi poţi să pleci la joacă. Am văzut că Gigi a deschis fereastra şi le-a pus firimituri guguştiucilor.

Adrian le-a povestit prietenilor lui acel vis ciudat pe care l-a avut după lecţia bunicii. Aveau la dispoziţie două zile în care să dezbată problema inversării polilor magnetici.

luni, 24 ianuarie 2011

Ziua Unirii

A început trimestrul al doilea. Toţi eram veseli, dornici să povestim ce am făcut în vacanţă. Era o gălăgie de nedescris. Câţiva colegi au observat că doamna învăţătoare a intrat în clasă şi ne-au atras atenţia.

- Văd că sunteţi veseli. Şi odihniţi. Ce-aţi spune de un spectacol?

Ne plăcea să fim „artişti”, ne plăcea să vină colegii din alte clase şi ceilalţi învăţători, ne plăceau aplauzele…

Când s-a făcut linişte, doamna învăţătoare ne-a spus:

- Am învăţat la istorie că pe teritoriul ţării noastre erau trei ţărişoare, numite principate. Care sunt acestea?

- Transilvania, spune un coleg.

- Moldova, spune altul.

- Şi Ţara Românească, încheie alt coleg.

- Da, văd că ştiţi. Oamenii din aceste ţărişoare vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, purtau haine asemănătoare, aveau aceleaşi obiceiuri. Aşa că, s-au gândit că ar fi mai uşor pentru ei dacă s-ar uni şi ar forma o ţară mai mare.

- Cum e acum ţara noastră?

- Cam aşa. Dar, nu s-au putut uni dintr-odată. Mai întâi s-a unit Moldova cu Ţara Românească. Vom învăţa mai multe în ora de istorie. Acum, vă spun că unirea celor două principate s-a făcut în 1859. În 24 Ianuarie, noi vom sărbători această Unire. Câţi ani sunt de când a avut loc acel eveniment?

- O sută de ani.

- Acum, aţi înţeles că e vorba de o sărbătoare la care sunt convinsă că vreţi să ne prezentăm cu un program deosebit.

Au început vociferările, aplauzele…

Doamna învăţătoare ne-a făcut semn să ne potolim. Ne-a spus apoi că în orele de muzică şi educaţie fizică vom face repetiţii.

Câţiva colegi au primit poezii pe care să le recite la spectacol. Pe cei care cântam bine ne-a învăţat Hora Unirii. Ne-a scris textul pe tablă, iar noi l-am scris în caiete. Am învăţat acasă cuvintele. A doua zi, toţi ştiam cântecul.

În ora de educaţie fizică, doamna învăţătoare ne-a arătat cum se joacă hora. Pe muzică, făceam doi paşi la dreapta, reveneam, apoi făceam doi paşi în faţă şi reveneam. Era frumos, eram veseli, ne plăcea mult ceea ce făceam. Eram pui de maramureşeni care învăţam să jucăm hora înainte de a şti foarte bine jocurile din zona noastră. Dar eram foarte încântaţi.

A venit şi ziua cea mare. În curtea şcolii, s-a organizat careul. Mulţi elevi de la gimnaziu erau cuprinşi într-un cor. Noi aşteptam într-o clasă de la parter. Eram îmbrăcaţi cu costume populare şi nu voiam să ne îmbolnăvim. Era foarte frig afară.

Domnul director a spus ce sărbătorim şi i-a dat cuvântul unui elev dintr-o clasă de liceu. El a citit o cuvântare din care nu am înţeles mare lucru. Dar ştiam de la doamna învăţătoare ce sărbătorim. Coriştii de la gimnaziu au cântat câteva cântece. A venit rândul nostru. Am cântat şi am dansat. Cu noi, a cântat toată şcoala. Unii chiar făceau paşi de dans împreună cu noi. În timp ce unii spuneau poeziile pregătite, am fugit după paltoane. Ştiam că elevii cei mari au pregătit o scenetă. Nu voiam să o pierdem.

Am văzut un colonel cu barbişon desenat cu cărbune, cu haina plină de decoraţii, un Moş Ion Roată îmbrăcat ţăran, cu plete din câlţi, câţiva boieri cu haine de mătase şi căciuli foarte mari.

Nu auzeam prea bine, nu ne puteam apropia mai mult… Doamna învăţătoare ne-a promis că ne aduce o carte din care să citim „Moş Ion Roată şi Unirea”.

Programul s-a încheiat cu Hora Unirii cântată de toţi cei prezenţi.

Am mers în clasa noastră şi, în timp ce ne luam lucrurile, ne spuneam unii altora ce am înţeles. Doamna învăţătoare ne-a felicitat şi ne-a spus că am meritat aplauzele colegilor. Am plecat acasă bucuroşi şi mulţumiţi că le-a plăcut tuturor celor din şcoală ceea ce am făcut noi. Sunt convinsă că nici unul dintre colegii mei nu va uita acea zi.

duminică, 2 ianuarie 2011

Clasa a treia

Am început clasa a treia. Aveam mai multe materii, mai multe cărţi. Le-am învelit în hârtie albastră şi le-am lipit etichete pe care am scris numele meu, clasa şi materia. De data aceasta, am făcut singură aceste operaţii. Eram mai mare şi refuzam ajutorul părinţilor. Mama se putea ocupa mai bine de Nina, care intra în clasa întâi.

Nu ştiu cum, dar acest an şcolar a început rău. Am făcut un abces la o măsea şi câteva zile nu am mers nici la şcoală, nici la pian. Nu îmi făceam probleme. În clădirea şcolii era un pian la care nu mă oprea nimeni să exersez. Mersul la doamna Moldovan îmi lua timp şi nu mă mai încântau exerciţiile. Nu ştiam să cânt nici un cântec. Mai bine încercam eu la pianul şcolii şi îmi reuşea câte o melodie.

Prima lecţie de istorie am citit-o din carte. Dar am citit mai mult. Era o carte frumoasă, interesantă, despre daci, romani şi luptele românilor.

Aveam un coleg nou: Costică Sârbu, fiul noului secretar de partid pe raion. S-a acomodat repede cu noii colegi, cu clasa, cu obiceiurile noastre.

(Am scris despre o întâmplare cu Costică: Jos, comuniştii! http://literatoamna.blogspot.com/2008/04/jos-comunitii.html
)

În clasa a treia, cei mai merituoşi dintre noi urmau să fie primiţi în organizaţia de pionieri. În clasă eram colegi care se născuseră în 1949. Mai reţin doar că eram îmbrăcaţi în uniforme cu bluze albe şi fuste plisate sau pantaloni bleumarin. Atunci, după depunerea jurământului, am primit cravatele. Şi mai ştiu că am făcut un spectacol la care am cântat şi am spus poezii.

Pentru că eram o clasă muzicală, doamna învăţătoare ne-a propus să facem un cor. Am învăţat să cântăm pe două voci. Costică era solistul nostru. Cânta, după fiecare strofă: „Cucu!, Cucu!” Ştiu că am avut şi spectatori: cadrele didactice din şcoală.

Pentru 24 Ianuarie, am pregătit un spectacol. Se împlineau 100 de ani de la Unirea Principatelor. Doamna învăţătoare ne-a învăţat Hora Unirii. Noi cântam şi tot noi dansam. S-au spus şi poezii, iar spectatori au fost colegii noştri din şcoală. (Voi posta separat despre acea zi.)

De Paşti nu am avut nimic organizat. Locuind tot în clădirea şcolii, nu aveam voie să facem pregătiri speciale. Bunicii de la Săcel ne trimiteau pască cu brânză şi carne de miel.

Într-o zi, vine cineva şi îl cheamă pe tata la telefon. Când se întoarce îmi spune:

- Era doamna Davidovici. Mi-a spus că trebuie să plece undeva şi Margareta rămâne singură acasă. M-a rugat să te las să stai cu ea după-amiaza asta. Vrei să mergi?

- Sigur că vreau! Pot să plec de acum?
- Da.

M-am îmbrăcat repede şi am plecat la Margareta. Era singură. M-a servit cu pască, un fel de foaie de tăiţei coaptă pe plită, dar cu înţepături în linie dreaptă la distanţă de 1 cm. Mi-a arătat casa cu trei camere pe care o ocupau, am mâncat şi ne-am jucat. Ea avea radio, noi, difuzor. Ei aveau trei camere, noi numai două, dar una era bucătărie şi sufragerie. Numai că părinţii mei erau învăţători şi ai ei lucrau la OCL, adică în comerţ.

Pentru că noi nu sărbătoream Paştile, de 1 Mai îmi invitam colegii la o îngheţată, la prăjituri… Era ziua în care primeam haine noi, sandale şi aveam voie să ne vizităm prietenii.

În clasa a treia, am mai făcut o lecţie deschisă. În primăvară, la educaţie fizică. Doamna învăţătoare ne învăţase cum să facem o formaţie de gimnastică. Mergeam în şir, apoi veneam spre doamna învăţătoare şi unul mergea spre dreapta, următorul spre stânga… Fiecare nou şir făcea un ocol şi reveneam spre doamna învăţătoare câte doi. O pereche mergea spre dreapta, iar următoarea spre stânga. După ocol, veneam drept câte patru. Mai aveam de luat distanţa potrivită şi ne aliniam din mers.

În această formaţie, am învăţat să facem întoarceri la stânga, la dreapta, stânga-mprejur şi dreapta-mprejur. Mi se părea ciudat că era şi stânga-mprejur, dar şi dreapta-mprejur, dar tot acolo ajungeam. De la o vreme, am văzut că nimeni nu mai comanda dreapta-mprejur.

A fost frumoasă şi acea lecţie deschisă. Cadrele didactice care au asistat în curtea şcolii ne-au lăudat. Şi nouă ne-a plăcut foarte mult această apreciere.