Rezolvarea creativă a conflictelor

În timp ce îşi bea cafeaua şi se gândea să scrie ceva, auzi sunetul ascuţit al telefonului. Îşi luă ceaşca în mână şi ieşi în hol.

- Alo…

- Servus, Lenuţo! Ce faci?

- Beam o cafea…

- Numai asta făceai?

- Şi mă gândeam…

- Cu asta trebuie să începi!

- Bine, cu asta trebuia să încep. Cum le ştii tu pe toate! Ca un om mare…

- Da, ca un om mare ce sunt. Ce spui dacă vin la tine?

- Vino! Sunt singură. Te aştept!

Lenuţa aşeză receptorul în furcă, sorbi puţină cafea şi se aşeză pe fotoliul din hol. Încerca să-şi amintească ultimul vers pe care-l găsise înainte de a suna telefonul. Nu reuşea. Versul a plecat cu idee cu tot!

În scurt timp, uşa se deschise parcă împinsă de tsunami şi, ca fulgerul,  în tocul ei apăru Jeni.

- Mi-am luat în fugă jacheta şi am alergat la tine. Ce faci?

- Fac ce pot.

- Şi ce poţi?

- Mai bine, întreabă-mă ce nu pot.

- Bine. Te întreb ce nu poţi.

- Nu mă pot concentra. Dacă ai răbdare, îţi povestesc. Te rog să nu mă întrerupi prea des. Ştiu că nu poţi asculta fără să intervii, dar străduieşte-te!

- Promit că te ascult.

- Uite, ai aici o ceaşcă cu cafea, ai aici biscuiţi şi sper să nu mă întrerupi.

- Sunt numai ochi şi urechi. Gura o voi folosi numai pentru alimente!

- Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit pe internet un anunţ în legătură cu un concurs. M-am gândit particip. Pentru aceasta, m-am înscris pe sait, am salvat condiţiile, am început să colaborez… Mi-a plăcut tema. Când măturam, spălam câte ceva, când mergeam la piaţă sau când mă întorceam acasă, mă gândeam cum să scriu poezia. Nu am mai scris de mult… Dar scrisul nu e ca mersul pe bicicletă. Dacă ai întrerupt, cu greu îţi intri în mână.

- Ai dreptate!

Lenuţa o săgetă cu privirea.

- Iartă-mă, tac!

- Într-o zi, în timp ce coseam nişte nasturi, mi-a venit o idee. Voiam sa notez cuvintele care veneau singure. Mai aveam un nasture când, ca vântul, a intrat Sorin: „Vino repede! A căzut mama mare!” Nasturele a rămas necusut. Şi poezia nescrisă.

- Nu ţi-ai mai amintit-o?

- Gata, a plecat în neant! Au urmat sărbătorile de iarnă, mama trebuia ajutată… Ieri, mi-am luat ceva de tricotat. Mai prudentă, am pus la îndemână un caiet şi un pix. Încercam să  intru în temă: „rezolvarea creativă a conflictelor din sufletul tău”. În mai puţin de o oră, a intrat Sorin, ştii cum umblă el, strigând că i-e foame. Am simţit un cui în creştet şi m-am ridicat. Momentul meu poetic s-a încheiat, foaia a rămas neatinsă. Am încercat şi azi, după ce au plecat copiii la fotbal.

- Când ai scăpat de probleme, am sunat eu.

- Da, dar nu e vina voastră. Se pare că nu sunt în stare să scriu. Poezia te caută, dacă nu te găseşte, pleacă la altul.

Jeni deschise gură, dar nu spuse nimic. Şi-a amintit ce a promis.

- Când eram elevă, dar chiar şi după aceea, dacă aveam o temă, o lucrare, nu începeam să scriu din prima zi. Mă gândeam, căutam variante, citeam…, dar scriam în ultima clipă. Sunt în faţa ultimei clipe. Şi nu am nimic concret.

- Acum ai rămas…

- Cu conflictele nerezolvate.

Întâmplări de demult

- Bunicule, mi-ai promis că îmi povesteşti într-o zi de ce şchiopătezi. Ai timp acum? Uite, până când soseşte mama, ne aşezăm aici, pe băncuţă, şi povestim.

- Bine, să ne aşezăm.

Şi bunicul, începu:

- Am văzut lumina zilei într-o comună mare de pe Valea Izei. Am fost al şaselea copil al familiei.

- Ai fost cel mai mic?

- Da, până când s-a născut sora mea, Ioana. Apoi, a mai venit încă un frate.

- Câţi copii aţi fost?

- Am crescut mari numai opt, dar mama a avut doisprezece copii.

- Ce s-a întâmplat cu ceilalţi?

- Au murit de mici. Au fost bolnavi şi, pe atunci, la ţară, nu erau medici, nu erau medicamente…

- Părinţii tăi au fost săraci?

- Nu. Au fost ţărani cu gospodărie mijlocie, creşteau oi, vaci, capre, aveau cai, păsări… Îmi erau dragi toate, dar mai cu seamă îmi plăceau mieii şi laptele de oaie primăvara, în perioada fătatului.

- Dacă aveau atâtea animale, cum se descurcau? Cine le îngrijea?

- Oile iernau în câmp, iar în vremea fătatului se găseau în Măgurice, unde tata şi fraţii mei mai mari aduceau fân şi otavă.

- Ce e otava?

- Primăvara, iarba începe să crească. Atunci când e destul de mare, oamenii o cosesc şi o usucă. Aşa obţin fânul. Pe locul în care s-a făcut fânul, iarba creşte din nou. Oamenii o cosesc şi o usucă. Astfel, obţin otava.

- Am înţeles. Spune mai departe!

- Într-o primăvară, când încă nici nu eram sigur cum se leagă opincile, fără să vorbesc cu cineva din familie despre planurile mele, m-am îmbrăcat cum m-am priceput şi am plecat, neobservat de nimeni, la oi. Stâna era cam la o oră de mers de unde locuiam noi. Toader, fratele meu cel mare, era cioban.

- Cât era de mare?

- Era cu aproape zece ani mai mare ca mine. El a văzut cum umblam cu nesiguranţă, căutând stâna. M-a recunoscut şi m-a certat. Eu i-am spus că vreau să rămân acolo şi i-am promis că îl ajut să hrănească şi să adape oile care rămâneau în  ţarc în timp ce turma mergea la păscut.

- Te jucai cu mieii?

- Da. Şi beam lapte cât doream.

- Spune mai departe!

- La început, m-am bucurat că am fost acceptat, dar acest loc nu era prea vesel.  Într-o zi, pe când mă întorceam de la o stână vecină, am trecut pe lângă o haită de câini. Şulăm, câinele cel mai voinic, a tăbărât pe mine, muşcându-mă de cap, mâini, şolduri. Am fost scos din gura câinilor de ciobanul care se găsea mai  aproape.

- Şi nu te-a durut?

- Ba m-a durut, dar fratele meu mi-a curăţat rănile şi m-a bandajat cu bucăţi de pânză rupte dintr-o cămaşă.

- N-ai fost prea cuminte…

- În ziua următoare, aveau să se întâmple lucruri şi mai grave. Toader cumpărase, fără ştirea tatii, o puşcă din cele rămase în urma războiului. O ţinea în colibă. Era încărcată. Avea şi gloanţe de rezervă. Se gândea că e bună să sperie lupii care dădeau târcoale stânei, mai ales noaptea.

- Erau şi lupi?

- Sigur. Unde sunt oi, sunt şi duşmanii lor.

- Şi ce-aţi mai făcut?

- Un cioban, de la o stână vecină, a venit în vizită la noi. Ştia de armă. A vrut să-mi arate ce ştie el să facă. Din neatenţie, a împins un cartuş în ţeavă şi a apăsat pe trăgaci ca să audă ţăcănitul. Glonţul a plecat din puşcă şi a trecut prin piciorul meu stâng,  fracturându-mi osul.

- Te-a durut? Te-ai speriat?

- Pe moment, nu m-a durut. Eram prea speriat. După un timp, am înţeles că situaţia e gravă.

- Şi ce-ai făcut?

- Un alt frate, Gheorghe, care venise să aducă alimente (slănină, mălai), se găsea la un pas de mine. A fugit  să-i anunţe pe părinţi. Tata se afla la arat tocmai în partea opusă a comunei. A venit cu căruţa abia pe înserat. Toader s-a ascuns pentru a nu da ochii cu tata.

- Şi ce a făcut tatăl tău? Te-a dus la doctor?

- M-a dus la spital, la Vişeu de Sus. Acolo mi-au tratat şi rănile pe care mi le-au făcut câinii. Mi-au operat piciorul şi mi l-au pus în ghips. S-a vindecat, dar a rămas puţin mai scurt decât cel sănătos. De aceea şchiopătez puţin.

- N-ai fost cuminte...

- Ai dreptate, nu am fost cuminte. Am avut intenţii bune, dar trebuia să-i spun mamei ce planuri am… Nu m-ar fi lăsat să plec. Din pricina acestor întâmplări, nu am putut să merg la şcoală atunci când am împlinit şapte ani. Despre primul an de şcoală îţi voi povesti cu altă ocazie.

- Eu voi fi cuminte, chiar dacă nici eu nu pot să stau prea mult liniştită.

- Ştiu că vei fi cuminte. Tu eşti fetiţă, ai televizor, mergi la grădiniţă, ai jocuri… Eu am trăit în alte condiţii.

- Bunicule, ne-am înţeles! Mâine îmi povesteşti mai departe. Mi-ai promis!

- Am promis. Eu îmi respect promisiunile!