Pictorul

Ieşind din apă, îşi scutură părul şi-l tamponă cu un prosop. Apoi, se aşeză pe „tatami”. Aşa- spunea rogojinii pe care făcea plajă.

Măsură mânecile bluzei pe care o tricota. Erau la fel de lungi. Putea să le coasă.

În timp ce punea mohair în ac, îşi ridică privirea. La câţiva metri, cineva o privea. Nu-i dădu atenţie. Dar, după câteva secunde, îl privi ea.

„O fi Geo, pictorul? Poate fi la Felix, că e vară… Dar, parcă nu e el. De-ar fi mai aproape, aş fi sigură.”

Cosea o mânecă, dar, din când în când, ca din întâmplare, îşi rotea privirea peste ştrand. Căuta ceva. Bărbatul care o privise avea barbă, ca pictorul, era la fel de înalt… Nu-i vedea ochii. Dacă i-ar fi văzut, s-ar fi dus la sigur. Aşa…

Cusu şi a doua mânecă. Avea motiv să privească în jur.

Acum, „pictorul”, însoţit de o doamnă cu costumul de baie în două culori, bordo şi galben, mergea spre chioşcul cu gustări. Nu se grăbea. Vorbea puţin. Se vedea că ea e şefa.

„Se potrivesc aproape toate detaliile, dar un lucru mă face să cred că nu e Geo. Adevăratul pictor şi-a pus ochelarii de soare la vernisaj. Dar acesta, nu are ochelari. Şi e la ştrand. Totuşi, şi lui i se pare că mă cunoaşte.”

Îşi privi ceasul. „Trebuie să fug! E târziu.” Adună repede lucrurile. „ Şi nici nu am aflat dacă tipul e chiar Geo, pictorul. Dar… Şi mâine e o zi!”