Păturile

Încheiasem cu bine clasa a V-a. Mă aştepta o vacanţă pe care o voiam cât mai interesantă. Şi am avut această şansă.

Mama a plecat să însoţească un grup de elevi în tabără la Eforie. L-a luat şi pe Doru. Am rămas cu Nina „să avem grijă” de tata. Trebuia să facem curat, să facem mâncare, să fim atente la modul în care ieşim în lume... Eram destul de mari, dar aveam nevoie de puţin ajutor.

Tanti Tulbu, vecina de scară, îi promisese mamei că ne ajută. Dar noi aveam experienţă. Mama ne antrenase în treburile casei. Aşa că, aveam ambiţia să facem singure şi mâncare.

Vinerea era zi de lapte. (O femeie din Băşcoiel ne aducea lapte şi smântână.) Ne-am gândit să facem pături. Ştiam că tata va fi încântat.

Nu mai făcusem mămăligă. Dar nu ni se părea greu. Am aprins focul în soba din bucătărie, am pus o oală cu apă şi, când aceasta s-a încălzit, am pus sare. Apoi, am adăugat făina de mălai câte puţin, cum o văzusem pe mama, amestecând cu făcăleţul. La un moment dat, mi s-a părut că e prea multă apă. Am luat din apă. Am amestecat mai departe. Acum, compoziţia era prea groasă şi mă temeam să nu se prindă de fundul oalei înainte de a fierbe mălaiul.

- Nina, adu-mi puţină apă!

Am turnat puţină apă rece în oală. Am adăugat şi puţină sare.

Iar aveam o problemă. Acum, era prea moale şi ar fi durat mult timp să devină potrivit de tare. Am luat din apă... Apoi, am adăugat.

După mai multe manevre, am hotărât că mămăliga e gata. Am râs amândouă şi ne-am îmbiat una pe cealaltă să guste, dar nu am gustat. Am continuat să facem păturile.
Într-o cratiţă am pus puţin ulei, un strat de mămăligă, unul de brânză de burduf, apoi mămăligă, brânză... Deasupra, am pus smântână din belşug. Apoi, am băgat cratiţa în cuptor, aşa cum o văzusem pe mama.

Aşteptam glumind pe seama talentului nostru de gospodine. La un moment dat, tanti Tulbu a bătut la uşă.

- Ce faceţi, fetelor?

- Am făcut mâncare.

- V-a reuşit?

- Imediat vine tata şi mâncăm. Dacă vreţi, gustaţi! spun eu şi-i dau doamnei o furculiţă.

Păturile arătau îmbietor. Doamna Tulbu ia puţin, suflă, gustă, apoi mai ia puţin... Nu spune nimic. Noi ne uitam când la ea, când ne aruncam priviri pe furiş. Ştiam cum a decurs procesul de fierbere a mămăligii.

După timpul necesar deliberării, auzim verdictul:

- Aţi făcut o mâncare foarte bună. Credeam că nu vă pricepeţi, dar chiar e foarte bună mâncarea voastră. Şi mai luă o dată din cratiţă.

- Ai văzut, Nina, că e bună?

- Trebuia să fie bună!

Vecina a ieşit voioasă. Noi ne-am abţinut până când ea a închis uşa apartamentului său. Apoi, am luat câte o furculiţă şi am început să o imităm. La început cu grijă, apoi cu curaj. Mămăliga cu brânză chiar era bună.

În timp ce râdeam, a venit tata. Ne-a întrebat de ce suntem atât de vesele. I-am servit, cu un aer serios, masa şi, când l-am văzut că ne laudă, am prins curaj. I-am povestit tot ce am păţit, insistând pe faza cu gustarea preparatului.

- Chiar dacă mămăliga nu era destul de fiartă, cât timp a stat în cuptor, mălaiul s-a umflat destul. Păturile voastre sunt foarte bune.

Prima zi de preparare a prânzului a fost o experienţă reuşită. Aceasta ne-a dat curajul să mai încercăm să facem şi alte preparate. Au urmat budincile în fiecare zi de marţi şi clătitele cu brânză de vaci. Dar de primele pături ne-am amintit peste ani, revăzând scena în care doamna Tulbu a gustat din „preparatul” nostru.