Teiul

În drum spre casă, trec prin parc. O bancă liberă sub un tei înflorit. Mă aşez şi închid ochii.

Mă văd la sfârşitul primului an de şcoală. Merg în grădină. Un tei înalt, cu tulpina groasă creşte lângă gard. Tata îmi dă câteva crengi şi îmi spune cum să adun florile.

În ziua următoare, plec singură în grădină, mă urc pe gardul a cărui bază e din bolovani. Mă ţin de barele de fier forjat şi mă reazăm de trunchiul teiului. Ajung pe stâlpul de la colţul străzii, unde se termină gardul. Încă puţin şi ajung între două crengi. Mă aşez comod. Am o ascunzătoare în frunzişul des, un loc secret, un loc înmiresmat, numai bun pentru a face planuri de viitor, un loc în care să nu fiu deranjată din meditaţie.

Din locul meu secret fac punct de observaţie. Vinerea, la Vişeu, e zi de târg. Vin oameni de pe Valea Izei, de pe Valea Vişeului şi aduc legume, porumb, obiecte lucrate în atelierele proprii şi animale. Dintre toate zilele săptămânii, vinerea e ziua cea mai aglomerată.

Într-o astfel de zi, eram în tei. La colţul străzii, s-au oprit două femei. Vorbeau de toate. Uneori, pentru scurt timp, li se alăturau alte femei. Am auzit o grămadă de lucruri care nu mă interesau. Mi se părea că bârfa nu se mai termină. Mă durea un picior şi nu puteam să mă mişc fără să le atrag atenţia „povestitoarelor”. Am mai rezistat câtorva „capitole”, dar a trebuit să mă mişc. Una dintre femei s-a speriat şi puţin a lipsit să nu mă blagoslovească cu câteva vorbe urâte. Am avut noroc cu cealaltă, care era mai blândă şi dotată cu simţul umorului:

- Păzi-ţi treaba, Ilişcă! Copila îi mică, nu cred că o interesează ce vorbim. S-o jucat şi s-o urcat în copac.

Am coborât şi m-am dus glonţ la tata să-i spun ce ispravă am mai făcut. Tata m-a sfătuit să fiu atentă, să nu cad. Ştia că nu voi renunţa la căţărat. Eram destul de băieţoasă.

Deschid ochii. Sunt singură, dar mă urmăreşte mireasma florilor de tei, iar amintirile se ţin scai de mine.