Trecând prin Săcel

Ultima noastră vizită în Maramureş a fost scurtă: la notar şi la cimitir. La notar am semnat actele. La cimitir am aprins lumânări, am aşezat flori în vază, am depănat amintiri. Dacă tata ar fi trăit, în acea zi ar fi împlinit nouăzeci de ani. Sora mea nu i-a supravieţuit decât un an, iar mama a urmat-o la câteva zile.

Am zăbovit o vreme în casa părintească, alegând câteva cărţi, acte, notiţe şi fotografii.

Ne-am luat rămas-bun de la rudele care rămâneau în Vişeu şi am plecat. Voiam să urcăm Dealul Moiseiului cât timp mai era lumină. Drumul are multe curbe, unele destul de strânse, şi multe chiar în pantă. Aveam maşină numai de doi ani şi eram a patra oară cu maşina proprie pe acel drum.

După ce, în Săcel, am trecut pe sub linia ferată, am cotit la stânga, spre Dealul Ştefăniţei. Dacă până atunci am vorbit puţin, acum mi s-a dezlegat limba:

- Uite, în stânga e şcoala în care m-am născut! Doar din maşină am mai văzut-o de când am plecat din Săcel. Au trecut câţiva ani de atunci…

Am mai mers puţin pe drumul necirculat la acea oră. Pe marginea drumului se puteau vedea case vechi, din bârne, acoperite cu şindrilă, case tradiţionale, cu două camere şi tindă, cu târnaţ şi gospodărie simplă, având un grajd în care de obicei se afla câte o vacă. Mai rar câte o gospodărie care ţinea cai pentru a-i folosi la muncă şi drumurile pe care le făceau la oraş.

În ultima vreme, ici, colo se afla câte o casă mai mare, chiar cu un etaj. Erau case construite de cei care au lucrat în alte ţări. În curţi sau în marginea drumului, erau maşini cu numere de Italia.

- Uite, la dreapta, imediat după curbă, o să vezi casa mătuşii Ileana! Cea care e mai departe de drum, pe pantă… Să-ţi povestesc cum a decurs prima vizită pe care am făcut-o acolo! Eram în clasa a şaptea. Mătuşa Ileana ne-a reproşat că niciodată n-am fost să-i vedem gospodăria: „Veniţi de două, chiar de trei ori pe an în Săcel şi de fiecare dată plecaţi repede acasă. Nicoară vă duce cu sania sau cu căruţa la gară, dar niciodată nu v-a adus la noi. Acum, că aţi venit de dimineaţă şi aţi spus că mergeţi cu trenul de seară, puteţi să veniţi cu mine. Vă dau să gustaţi ceva ce n-aţi mai mâncat…” Am plecat de la bunici cu mătuşa Ileana. Fiind sărbătoare, Adormirea Maicii Domnului, la porţi şi pe drum erau foarte mulţi oameni. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine tradiţionale. Femeile în vârstă purtau şorţ negru şi pânzătură cu dungi negre şi roşii. Era un roşu sobru, nu vioi ca al celor de pe Vişeu, unde ultima modă era roşu aprins, ca jarul. Tinerele purtau fustă foarte largă, din caşmir, în trei laţi, cu flori multicolore. Cămăşile tuturor erau sobre, cusăturile de pe cămăşi erau în special în modele geometrice. Numai bătrânii mai erau încălţaţi cu opinci.
- Voi nu aveaţi haine populare. Vă deosebeaţi de localnici.
- Da, toată lumea ne remarca. Unii intrau în vorbă cu mătuşa şi ea le spunea cu mândrie: „sunt copiii lui Dumitru”. Toată lumea ştia cine e Dumitru Grad. Fusese directorul şcolii. De aceea m-am născut în şcoală.

Am întors capul privind spre casa aflată pe pantă şi am continuat să povestesc.

- Drumul a durat o jumătate de oră. Săcelul, situat în lungul Izei, se întinde pe câţiva kilometri. Gospodăria mătuşii era diferită de cea a bunicilor. Avea grajdul lângă drum. Casa era mai sus. De pe târnaţ puteau să vadă tot ce era în curte şi chiar o mare parte din drum. Casa nu era mai mare ca a bunicii. Tot doua camere, de-o parte şi de cealaltă a tindei. Spre stradă era „camera de zi”, în care se desfăşura activitatea obişnuită. În cealaltă cameră intrau mai rar, doar când aveau musafiri sau de sărbători.

- Aşa e la ţară, în tot Ardealul.
- Mătuşa ne-a arătat tot ce a crezut că ne-ar interesa. Ne-a îmbiat cu mai multe, dar noi eram sătui. Mâncaserăm la bunica. Am acceptat nişte corcoduşe. Până la urmă, ne-a propus să gustăm lapte acru de oi. Numai gândul că e lapte acru a fost suficient să mă determine să refuz. Am mulţumit politicos. Doru s-a oferit să guste. A luat o lingură din lapte, a înghiţit cam greu, a mai luat un pic şi s-a oprit. „E bun laptele acru?” întreabă mătuşa. Doru, făcând o pauză, răspunde: „E bun, e bun, da-i acru…”. Noi două am râs. O vreme, l-am tot tachinat pe Doru repetându-i „E bun, e bun, da-i acru…”.

Am făcut o pauză. Maşina depăşea o căruţă cu fân. După o vreme, am continuat:
- Mătuşa ne-a condus înapoi la bunici. Pe drum, am văzut că pe malul celălalt al Izei erau mulţi tineri. Am cerut lămuriri. „Acolo se ţine o şezătoare. Se adună tinerii, lucrează ceva şi apoi joacă. Jocul ţine până târziu.” Am întrebat dacă tăticul ne-ar lăsa să participăm, dar mătuşa ne-a spus că suntem prea mici. Şi, oricum, cu trenul de seară, trebuia să mergem la Vişeu.

- Şi chiar aţi plecat seara?
- Am preferat să merg cu trenul care ajungea după ora zece în Vişeu de Jos. Acolo, de cele mai multe ori găseam un autobuz sau o maşină care să ne ducă în oraş. Dacă nu, mergând pe jos, ajungeam acasă în cel mult o oră. Mergeam povestind, pe şosea, nu ne deranja. Era mai bine decât să dormim înghesuiţi la bunica. Nina se culca pe cuptor, uneori şi Doru. Eu preferam laiţa unde bunica îmi dădea suficiente cergi să nu mi se pară prea tare „patul”, dar laiţa era cam îngustă. Avea vreo 60 de centimetri. Am dormit numai iarna la bunici. Nu mi-a plăcut. In camera „domnească” făceau foc numai când mergeam noi. Şi scotea un fum soba aceea de cărămidă!
- Văd că vorbeşti cu drag despre oameni care nu mai sunt.
- Am amintiri frumoase, de la persoanele pe care la găseam în casa bunicilor, la peisajele pe care le vedeam, la poveştile spuse în lungile seri de iarnă…

Când am ajuns în vârful Pasului Şetref, se însera. Am făcut un scurt popas, doar cât să beam o gură de cafea şi să privim ultima dată Valea Izei, să respirăm aerul curat al Maramureşului şi să le mulţumim în gând celor care nu mai sunt.