vineri, 1 martie 2013

Alimentara de vizavi


            - Bunico, îmi mai spui ceva despre copilăria ta?
            - Să ne aşezăm pe băncuţa de sub tei şi să povestim.
            Bunica şi Lucian s-au aşezat comod. Teiul înflorit îşi risipea mireasma…Bunica începu să povestească.
            - Când eram destul de mică, cam cât tine, eram foarte neastâmpărată. Nu făceam prostii mari, dar mă cocoţam în pomi, mergeam pe malul râului care curgea aproape de casa noastră şi căutam frăguţe, mă jucam cu puii de găină, făceam haine la păpuşi…
            - Nu îţi ajutai părinţii?
            - Ba da. Aduceam pătrunjel din grădină, dădeam mâncare la găini, păzeam puii, adunam fructele… Uneori, mergeam să aduc pâine de la Alimentara.
            - Ce e Alimentara? Un fel de mall?
            - Da, un magazin din care puteam să cumpărăm alimente, adică mâncare.
            - Spune-mi mai multe…
            - Alimentara la care mergeam cel mai des era vizavi de casa noastră, adică în faţa casei. Urcam o treaptă şi deschideam o uşă. Intram într-o cameră cam cât sufrageria noastră de acum. În faţă, era o masă lungă. Pe masă găseam un cub mare de glucoză.
            - Cum, glucoza era un cub mare?
            - Da, atunci şi untul era adus tot aşa, o bucată mare, şi marmelada era adusă în lădiţă.
            - Bunico, ce e marmelada?
            - O dulceaţă mai groasă, făcută din prune, mere, pere, din mai multe fructe, curăţate şi fierte. Ai văzut cum fac eu dulceaţa. Marmelada se făcea la fabrică, se făcea multă. Într-o lădiţă cât un sertar al dulapului din bucătărie, se punea o foaie mare de hârtie, se turna marmelada caldă, se acoperea cu o altă foaie de hârtie şi se bătea în cuie un capac de lemn. Vânzătoarea desfăcea capacul şi cântărea marmelada pe care noi o cumpăram. Dimineaţa, mama ne ungea câte o felie de pâine cu marmeladă şi ne dădea câte o cană cu lapte. Era foarte bun micul dejun. Noi nu mâncam cereale şi nu făceam mofturi. Îmi amintesc ce desert bun era o felie de pâine cu unt şi marmeladă, mai rapid şi mai uşor de făcut decât un croissant.
            - Tot nu înţeleg cum era cu glucoza…
            - Tu ai văzut numai tabletă de glucoză. Noi mergeam şi cumpăram glucoză de un leu. Vânzătoarea avea un ciocan şi cu el spărgea bucăţi din cubul acela mare. Ne dădea glucoza într-un cornet din hârtie, pentru că încă nu erau pungi de nailon. Copiii îi spuneau „grumpi ţucăr”, adică zahăr din cartofi. Şi luam o bucată din care rodeam până când ne ustura limba.
            - Bine, acum am înţeles. Ce mai era la Alimentara?
            - Făina, zahărul şi orezul erau aduse în saci. Vânzătoarea cântărea şi îi servea pe cumpărători. Uleiul era adus în butoaie care aveau câte un robinet. Fiecare cumpărător mergea cu sticla şi vânzătoarea îi umplea sticla cu ulei. Pâinea se vindea în partea dreaptă, la altă masă. Era pâine neagră. Abia când am avut zece ani am văzut pâine semi… Voi nu aţi mâncat decât pâine albă, dar era mai bună pâinea neagră. Şi mai sănătoasă. Noi puteam să cumpărăm franzelă albă, dar numai când aveam musafiri mâncam franzelă.
            - Alte dulciuri nu erau?
            - Ba da, erau şi bomboane. Le ţineau în borcane cu capac. Erau dropsuri, bomboane tari, şi drajeuri cu ciocolată.
            - Tu mâncai bomboane, bunico?
            - Nu cred că sunt copii care să nu fie tentaţi să mănânce dulciuri. Ştii ce am făcut o dată? Ceva ce nu pot să uit.
            - De bine sau de rău?
            - Tot m-ai întrebat dacă am fost cuminte… Tata mi-a dat un leu. I-am spus că o să îmi cumpăr bomboane. Am plecat la Alimentara. Era închis. Oblonul era tras…
            - Ce oblon?
            - În faţa uşii, se trăgea o foaie ondulată din tablă. Cam aşa cum sunt roletele de la ferestrele casei vecinului din dreapta. Jos, era pus lacătul. M-am învârtit, m-am plimbat… Nu venea nimeni să deschidă. La un moment dat, m-am plictisit. Am văzut că între oblon şi prag era un spaţiu în care încăpea un deget. Am pus acolo leul şi am plecat acasă. Pe drum, mă gândeam că vânzătoarea îl va găsi şi îmi va aduce acasă bomboanele.
            - Ţi le-a adus?
            - Fii serios! De unde să ştie cine e atât de visător?!
            - Nu te-au certat părinţii?
            - Cred că s-au distrat. Lor nu le-ar fi trecut prin minte una ca asta. M-au întrebat unde sunt bomboanele şi eu le-am spus ce am făcut. A fost o lecţie bună pentru mine.
            - Deci, nu ai fost foarte cuminte…
            - Am învăţat din greşeli. Se poate spune că asta e cuminţenia copiilor.
            - Şi eu învăţ!
            - Da, din povestirile mele şi ale celorlalţi. E bine şi aşa. Acum, hai să mergem. Uite, soarele a coborât!
            Lucian era foarte încântat de ceea ce îi povestea bunica. De aceea îi plăcea să o viziteze. 
           

Niciun comentariu: