Ai putea…

 În Cluj, la bloc, vara e foarte cald şi plictisitor. Nimic interesant. Roxana s-a bucurat foarte mult atunci când mama ei i-a propus să meargă la bunici. La ţară sunt pomi ale căror fructe au dat în pârg, în grădina bunicilor cresc legume, râul e aproape şi poate să meargă să facă baie când e cald.

Într-o zi, bunica îi spune Roxanei că vrea să spele haine şi o roagă să-i dea pantalonaşii scurţi pe care îi purtase cu o zi înainte. Şi maioul cu buline.

- Nu trebuie spălaţi, protestează Roxana.

- Dă-mi-i, că nu e frumos să umbli cu ei murdari. Râd copiii de tine.

- Nu ţi-i dau!

- Bine! Îi iau eu, spune bunica şi o rostogoleşte pe Roxana în pat. Dintr-o mişcare, pantalonaşii sunt în mâna bunicii. Maioul încă nu fusese îmbrăcat. A fost mai uşor de luat.

- Dă-mi pantalonii înapoi!, striga Roxana. Cu ce să mă îmbrac?

- Ia rochiţa galbenă!

- Nu vreau.

Bunica nu avea timp de pierdut. Ieşi din cameră şi, în câteva minute, pe sârmă se legănau hăinuţele nepoatei. În adierea dimineţii, sub un soare din ce în ce mai cald, parcă dansau tango.

Roxana văzu pantalonaşii pe care bunica îi pusese în cel mai înalt loc de pe sârmă şi îşi făcu planul să-i dea jos cu o şipcă pe care o văzuse lângă magazie.

Bunica era ocupată, dar i se păru că aude zgomote ciudate şi se îndreptă spre curte. Ceea ce văzu îi produse un zâmbet. Roxana sărea, lovea sârma cu şipca, sărea din nou şi icnea. 

Fetiţa obosise, dar nu voia să se dea bătută. Întoarse capul şi o zări pe bunica ei.

- Nu te mai obosi degeaba! Imediat se vor usca hainele. Le-am stors bine la maşină şi le-am pus la soare…

- Lasă-mă în pace!

Bunica merse la bucătărie să-i pregătească ceva bun nepoatei. Se uită după un timp în curte. Roxana nu era acolo. Nu venise nici la bucătărie. Ieşi să o caute.

O găsi în pat, acoperită cu pătura, vorbind la telefon.

- Cu cine vorbeşti?

Drept răspuns, Roxana se întoarse cu spatele spre bunica.

- Dacă nu vorbeşti cu mine, plec!

După un timp, Roxana îşi călcă pe mândrie şi merse la bunica. Avea un deget înfăşurat într-un şerveţel ud.

- Bunico, ai putea să îmi scoţi aşchia din deget?

- Aş putea, dacă m-ai ruga.

Roxana ezita, iar bunica avea de lucru. În sfârşit, Roxana spuse aproape şoptit:

- Te rog, bunico!

- Să-mi iau ochelarii şi un ac!

- Să nu mă doară!

- Nu te doare mai mult decât te-a durut când ţi-a intrat aşchia în deget. Poate nici atât. Vino aici!

- Ştii, bunico, nu m-a durut deloc!

- Asta e în loc de „mulţumesc”?

- Mulţumesc, bunico!

- Uneori, e bine să asculţi ce îţi spun… Vino, să adunăm hainele!

- S-au uscat deja?

- Aşa e vara.

- Tu ştii de toate. De acum, o să te ascult.

- Şi nu uita să spui „te rog” şi „mulţumesc”!

- Nu mai uit! Promit!

După acea întâmplare, Roxana a devenit mai ascultătoare. Vorbea zilnic la telefon cu mama, dar era veselă şi încântată de tot ce găsea în gospodăria bunicilor. De multe ori, se oferea să o ajute pe bunica în gospodărie. Dădea mâncare şi apă găinilor, aduna merele care cădeau noaptea, ajuta la aranjarea mesei…

Când nu-i era solicitat ajutorul, Roxana se juca cu pisoii. Îi aranja în şir, ca la grădiniţă, îi servea cu mâncare, le spunea poveşti şi-i încuraja să sară peste obstacolele pe care fetiţa le găsea prin gospodăria bunicilor: o perie, o cutie în care fusese îngheţată, o periniţă sau chiar bucăţele de lemn rămase de la atelierul bunicului.

Când ploua, Roxana lua o carte din bibliotecă şi-l ruga pe bunicul ei să-i citească o poveste sau îşi lua caietul şi cutia cu creioane colorate şi-şi „făcea lecţiile”. Alteori, ea era doamna, iar pisoii şi păpuşile erau copiii din grădiniţă.

Într-o zi, fetiţa alergă să-i dea bunicii vestea: venea mama. Vacanţa se termina, dar Roxana se bucura că avea ce să le povestească colegilor ei din grădiniţă.