Lady de Venera City

            Nenea Ion, aşa-i spuneau toţi cei care îl cunoşteau, cumpărase la Vinerea o bucată de pământ pe care voia să o lucreze după ce se pensionase. Pleca aproape zilnic cu bicicleta pe care îşi lega de cu seara uneltele. Dimineaţa, îşi punea în rucsac un pachet cu mâncare şi o sticlă cu apă rece.

            Ajuns la terenul lui, nenea Ion observă un căţeluş care alerga spre el. Căţelul gâfâia şi dădea voios din coadă.

            Bărbatul îşi rezemă de un prun bicicleta şi scoase sticla cu apă.

            - Te pomeneşti că ţi-e sete…

            Căţelul dădea din coadă, parcă ar fi vrut să răspundă.

            - Să văd cum mă descurc! Stai aşa, că am o pungă de nailon în rucsac!

            Scoase punga, o aranjă într-o gropiţă în aşa fel încât să semene cu un castron şi puse puţină apă.

            - Vino de bea! Sigur ţi-e sete. Cine ştie de când eşti pe coclauri!?

            În câteva secunde, apa fu băută.

            - Stai, că îţi mai pun, dar să nu o verşi!

            Nenea Ion îşi luă sapa şi plecă la lucru. Noul lui prieten se aşeză la umbră şi, din când în când, lătra la câte un om care trecea pe cărarea din apropiere. Îşi luase în serios rolul de paznic.

            Soarele ardea şi nenea Ion obosise. Parcă îi era şi foame. În drum spre bicicletă, rupse două roşii şi un ardei. Din primăvară plantase câteva legume să nu le mai aducă de acasă. Mai avea acolo un strat cu ceapa, castraveţi, fasole şi dovlecei. Totuşi, cea mai mare parte din teren era ocupat cu porumb.

            Căţelul îi ieşi în întâmpinare.

            - Te pomeneşti că acum ţi-e foame… Hai să mâncăm! Am nişte brânză, nişte slănină…

            Cei doi îşi împărţiră mâncarea, nenea Ion îi mai puse apă căţelului şi se întinse pe iarbă lângă noul lui prieten.

            După ce se odihni, omul merse să sape. Nu mai avea acelaşi spor. Trecuse de amiază şi aerul ardea.

            - Măi, Cuţulică, nu ştiu cum te cheamă, eu plec!

            Ghemotocul cu blană se ataşase de cel care îi dăduse atenţie şi-l privea curios. Chiar trebuie să fie părăsit din nou? Lătră scurt şi dădu din coadă. Nenea Ion era milos din fire şi, cum tot nu avea acasă un câine, se gândi să rezolve două probleme în acelaşi timp:

            - Nu cumva vrei să vii cu mine?

            Căţelul parcă înţelegea. Dădu două ocoluri bicicletei lătrând vesel.

            Nenea Ion avea în raniţă, pentru orice eventualitate, o sacoşă de nailon. O scoase şi îi făcu semn căţeluşului să se apropie. Luă fiinţa drăgălaşă cu o mână şi îi făcu din pungă un culcuş comod şi sigur. Agăţă de ghidonul bicicletei sacoşa şi părăsi Vinerea. 

            Ajuns acasă, fu înconjurat rapid de nepoţi. Ghemotocul de blană scânci:

            - Uite ce ne-a adus bunicul! Un căţel!

            - Cum îl cheamă?, întrebau nepoţii.

            - Încă nu are nume.

            - Să-i spunem Bobby, propuse cel mai mic.

            - Iar Bobby?

            - Staţi aşa!, interveni cel mai mare dintre nepoţi. E căţel sau căţeluşă?

            - Nu ştiu, spuse nenea Ion. Să vedem!

            Bunicul le dădu vestea:

            - E căţeluşă! Cum îi punem numele?

            - Pamela!, striga cel mai mic.

            - Nu e bun, e prea lung! Găsiţi un nume mai scurt!, spuse bunicul.

            - Lady e bun?

            - Foarte bun! De azi, vom avea o Lady de Venera City!

            - Ce înseamnă asta?

            - E un nume de doamnă de familie. Hai să îţi explic!.

            - Să doarmă în cuşca lui Bobby!, propuse mijlociul.

            - Vino să mă ajuţi, îl invită bunicul. Curăţăm şi vopsim cuşca. O facem ca nouă!

            Copiii aveau o nouă şi plăcută activitate de vacanţă. Nenea Ion era mulţumit şi bucuros. Şedea pe scăunelul lui şi-şi privea cu drag nepoţii. Ograda lor răsuna din nou de strigătele vesele ale copiilor.