Fragment din cartea DE MÂNĂ CU TATA, aflată în lucru

A doua zi, a venit mama Mama cu Nina să-şi viziteze rudele, dar şi să se întoarcă la Vişeu cu mine.

Ca să aibă ocupaţie, mama îi dăduse Ninei o minge şi două beţişoare. O invită apoi să cânte. Nina începu imediat să cânte: „Trandafir de la Moldova…, trandafir de la Moldova…” Am ascultat un timp, dar aşteptam să continue.

- Nina, mai departe! Te-aş iubi, dar nu-ţi ştiu vorba. – insist eu.

- Nu! Atâta! Trandafir de la Moldova…

Privesc spre mama. Ea o încuraja pe Nina şi eu eram nedumerită.

- Ascultă cu atenţie! Ce descoperi?

Ascult mai atentă.

- Nina poate să-l spună pe r!

- Ai văzut? De aceea repetă numai acest vers.

- Dar nu cântă. Recită!

- E prea mică să poată cânta.

În timp ce noi o admiram pe Nina, se apropie bunica:

- Mânca-o-ar mamaia pe ea, fată frumoasă şi deşteaptă! Cine e frumoasă?

Nina ştie că ea e frumoasă, că e pistruiată, că are buze roşii. Mă uitam la Nina şi mă amuza tenacitatea cu care continua să „cânte”. Nina era frumoasă, avea buze roşii. Eu nu aveam nici pistrui, nici buze roşii, dar eram mai mare şi bronzată, ştiam să cânt, aveam încredere în forţele mele şi asta conta cel mai mult.

În timp ce aşteptam să ni se servească borşul, am început să cânt, încetinel şi să mă acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.

- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!

Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe seama mea.

- E prea mică, mamă. Numai din clasa a doua le primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie şi să citească!

- Eu ştiu literele! spun cu hotărâre.

- Nu e suficient. Nici la grădiniţă nu ai fost.

- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!

- Le cânţi colegilor de grădiniţă? întreabă bunica.

- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor voi să le cânt. E foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Ştiu ce voi fi când voi creşte!

- Ce vei fi? mă întreabă mama.

- Cântăreaţă! De operetă.

- Să mâncăm. Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un spectacol.

Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat şi vecinii.

Nu-mi mai amintesc drumul spre Vişeu chiar dacă atunci trebuia să schimbăm trenul în Gara de Nord, Beclean pe Someş, Salva… Cred că ceilalţi călători au ajutat-o pe mama să coboare şi să urce în tren. Pe atunci lumea era politicoasă, amabilă mai săritoare, chiar cu necunoscuţii.

Îmi amintesc că am asistat, fără să vreau, la o discuţie a mamei cu prietena ei.

- Dragă Lenuş, am stat la Constanţa numai câteva zile. Nina a făcut indigestie. Cred că era prea cald. Mama mi-a spus să duc fata acasă, să nu moară pe acolo. M-am speriat şi am plecat. Ajunse acasă, Nina s-a simţit mai bine. E drept că la Constanţa îmi dăduse un medic ceva pentru ea. A doua zi, am găsit-o în grădină, şezând pe stratul cu ceapă şi mâncând pere mălăieţe pline cu noroi. Ştii tu ce fel de pere se coc pe vremea asta. Mi se înmuiaseră genunchii. Am luat-o repede pe Nina, care striga că mai vrea pere. Abia am potolit-o. Dar uite, vezi că acum e veselă, se joacă, nu mai are nimic.

Îmi amintesc şi acum că, in faţa geamului de la bucătărie creştea un păr, dar nu mi-au plăcut niciodată fructele lui. La început erau tari, se îngălbeneau, nu apucau să se îndulcească. Miezul lor se colora în maro şi se înmuia. În acea pastă moale zăceau nişte biluţe tari, grunji. În lipsa altor fructe, mâncam din ele, dar le preferam pe cele necoapte.