Primul învăţător pe care l-am cunoscut a fost tatăl meu.
Ştiam că fusese directorul şcolii din comuna lui natală, şi a mea, Săcel, din
Maramureş. După un timp, el a fost transferat la Vişeu de Sus, unde a organizat
ceea ce urma să devină Şcoală Medie Mixtă.
Locuiam în clădirea şcolii şi aveam ocazia să văd că era
apreciat de colegii lui, de elevi şi de părinţii elevilor. Şi eu eram printre
admiratorii lui şi eram foarte încântată să dezbat cu el probleme de tot soiul,
să învăţ din povestirile pe care mi le citea sau din ceea ce îmi povestea. De
mică mi-au plăcut problemele de logică şi de calcul pe care tata le propunea
când avea timp.
Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a
întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la
limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de
învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară,
aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.
Atunci, tata a început să
recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual
şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce
fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr
imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând,
eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe
rând povestitor, colonel şi sergent.
Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a
lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea
„glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau
scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau
pe ea / şi crucea «Sfântul Gheorghe» ,
ş-a «României Stea». “. Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi
drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai
departe.
După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar
mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era
„Steaua României”.
Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am
învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte
decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult
versurile lui Vasile Alecsandri.
Născut în 20 septembrie 1913, în comuna Săcel, fiu de
ţărani cu avere mijlocie, tata a urmat cursurile şcolii din comună şi apoi a
reuşit la examenul de admitere în Şcoala
Normală din Sighetul Marmaţiei. Ca tânăr absolvent, a lucrat cu întreruperi în
mai multe şcoli, apoi a deţinut funcţii de conducere. A participat ca ofiţer în
cel de-al doilea Război Mondial şi a fost
rănit, apoi decorat pentru fapte de vitejie. A fost apreciat în orice
domeniu a activat. A primit titlul de Învățător fruntaș, în 24 iunie 1960. A organizat și condus, în 1967, nou înființata Școală Specială Ajutătoare din Vișeul de Sus.
Am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana
României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi
să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii,
învăţătorului Dumitru Grad din oraşul Vişeu de Sus.
Anului 2002 a început frumos, cu bucurie, dar în câteva
zile, în urma unui atac cerebral, tata s-a stins. După un timp, am reuşit să
public memoriile pe care mi le lăsase în manuscris. Când mi-e dor de tata,
recitesc acea carte şi privesc fotografii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu