Visătoare, privea pe geam. Privea, iar gândurile
ei erau un stol de vrăbii.
Se uită la ceas:
- Mă odihnesc până la patru. Apoi mă apuc de teme.
O jumătate de oră pentru matematică, o oră pentru română, o oră pentru
celelalte. Deci, cel târziu la şapte sunt gata. Apoi…
Tresări. Zgomot de paşi pe trotuar. Din ce în ce mai aproape. Spera
să fie „Tipul”. Obrajii Ioanei ardeau.
În sfârşit,
îl zări. Inima bătea în pieptul ei mai, mai să-i sară afară. Lăsă perdeaua şi
fugi, ca un hoţ ,de la geam.
- De nu m-ar fi văzut!...
Abia îşi reveni şi auzi soneria. Deschise Doru,
fratele ei. Întâmplător, se afla în hol.
La uşa era Veronica, prietena cea mai bună a Ioanei.
Ioana, la masa de lucru, răsfoia un caiet.
- Te-ai şi apucat de teme?
- Nu încă, dar, dacă tot ai venit, hai să facem
împreună problema pentru mâine!
- Las-o-ncolo de problemă! Mai este timp!
- Atunci ce-ai vrea să facem?
- Să discutăm.
- Ai un subiect interesant?
- Da.
Veronica îi povesti Ioanei că, în urmă cu câteva
minute, la colţul străzii, povestea cu Nicu. Pe lângă ei, a trecut băiatul pe
care i-l arătase Ioana. Îl întrebă, ca-ntr-o doară pe Nicu: „Cine o fi tipu’
ăsta ?”. Nicu s-a făcut foc. De supărare, i-a promis ca aranjează, chiar
deseară, o întâlnire cu tipul.
- Aşa că, am rămas înţeleşi să treacă pe la mine
la ora şapte. Venim apoi să te luăm la plimbare.
- Bine. Atunci, să facem problema şi să terminăm
lecţiile ca să putem fi punctuale!
- La treabă!
Fetele rezolvară problema, învăţară la celelalte
materii şi făcură planul pentru tema de la limba romană. Apoi, Veronica plecă.
La ora şapte, Nicu sună la uşa Veronicăi. Aceasta
îşi îmbrăcă repede pardesiul şi ieşi. Nicu i-l prezentă pe Mircea. Discutând se
apropiară de casa prietenei lor.
Ioana era cu Doru. Numai aşa obţinuse permisiunea
de a pleca la plimbare.
Cei doi se alăturară primului grup şi, discutând
verzi şi uscate, se îndreptară spre parc.
Nu mică le-a fost mirarea când se întâlniră cu
profesoara lor de matematică. După ce se îndepărtară, Veronica şopti:
- Cine răspunde mâine?
Tinerii se plimbară până la ora opt, apoi,
pretextând ca e un film bun la televizor, Veronica le ceru s-o conducă acasă.
Nicu se încinse într-o dezbatere cu Doru. Ioana îşi văzu astfel îndeplinită
dorinţa de a discuta cu Mircea.
După ce susţinuse examen de admitere şi reuşise.
Mircea a primit ordinul de încorporare. Din septembrie, era soldat T.R.- ist la
Bistriţa.
Ioana se pregătea pentru admitere la Fizică. Mai
erau două luni până la bacalaureat.
- Ai să-mi scrii? – întrebă Ioana când ajunseră în
faţa porţii.
- Da. Numai
că…
- Ce te
împiedică?, izbucni Ioana .
- Nu-ţi ştiu
numele de familie.
- Asta era? Brad, spuse Ioana.
- Bradul e
copacul meu preferat.
- Adresa o ştii…
- Staţi cu
două case mai jos ca mătuşa mea. Deci, aveţi numărul şapte.
- Chiar
pleci dimineaţă?
- Trebuie
sa fiu la Bistriţa mâine la amiază.
- Atunci, aştept
scrisoarea!
A doua zi. Dimineaţa la ora opt. Profesoara de
matematică intră în clasă. Cu o privire severă, o invită pe Ioana la tablă.
Fata era pregătită: ştia lecţia, îşi rezolvase tema, rezolvase şi problemele
suplimentare…
Profesoara zâmbi. Le spuse elevilor:
- Aseară,
când mă întorceam de la o şedinţă, m-am întâlnit cu Ioana. Nu era singură. Se
plimba. Ca de obicei, a răspuns foarte bine. Este un bun exemplu pentru voi.
Ioana roşi, dar, în sinea ei, era mândră că
devenise eroina zilei. De la Nicu, colegii ei aflaseră ce se întâmplase în
seara precedentă.
Publicata in Opinia, revista Colegiului Tehnic "Ion D. Lazarescu"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu