Teiul copilăriei

În drum spre casă, trec prin parc. O bancă liberă sub un tei înflorit. Mă aşez şi închid ochii.

Mă văd la sfârşitul primului an de şcoală. Merg în grădină. Un tei înalt, cu tulpina groasă creşte lângă gard. Tata îmi dă câteva crengi şi îmi spune cum să adun florile.

În ziua următoare, plec singură în grădină, mă urc pe gardul a cărui bază e din bolovani. Mă ţin de barele de fier forjat şi mă apropii de trunchiul teiului. Încă puţin şi ajung între două crengi şi mă aşez comod. Am un punct de observaţie într-un loc înmiresmat, numai bun pentru a face planuri de viitor, un loc în care să nu fiu deranjată din meditaţie.

Deschid ochii. Sunt singură. Dar mă urmăreşte mireasma florilor de tei. Şi amintirile.

A-nflorit din nou
teiul copilăriei –
potop de gânduri