marți, 1 iunie 2010

Cum se recită o poezie

Iarna pusese stăpânire pe oraş. Îmi terminasem lecţiile pentru a doua zi. La lumina veiozei, citeam „Omul invizibil”.

Uşa se deschide şi intră mama. Ne repezim să o ajutăm. Are câteva pachete. După ce aşează cumpărăturile, mama deschide coletul primit de la bunicii din Constanţa. Suntem numai ochi.

Câteva dulciuri, o maşinuţă şi două cămăşuţe de noapte. Cea roz e mai mică. O ia Nina. Eu o iau pe cea bleu.

- Bunica ştie că mie îmi place albastrul, spun cu bucurie. Ce de volănaşe! Ce frumoasă e!

Tata se apropie de noi:

- Cămăşi ca de prinţese. De relon. Sunt sigur că vă plac.

- Şi a mea e foarte frumoasă, spune Nina.

- Să le probăm! Eu nu mai am răbdare!

- Aveţi timp şi după ce mâncăm. Până când mămica aşează masa, vă povestesc ceva. Văd că Doru e ocupat cu maşinuţa.

- Foarte bine! Abia aştept! Îmi plac poveştile tale.

- În timpul războiului, spune tata, ruşii au trecut pe la noi prin ţară, urmărindu-i pe nemţi. Femeile din armata sovietică au văzut un magazin de galanterie şi au făcut cumpărături. Seara, la bal, s-au îmbracat cu rochii cu dantele şi volane. Nu ştiau că sunt cămăşi de noapte.

Râdea Nina, dar eu râdeam în hohote. Îmi aminteam cât ne străduiam noi să ne facem rochii de prinţese pentru serbările şcolare, dar nu ne-am imaginat că ne-am putea îmbrăca în cămăşi de noapte, ca în filmele americane.

Tata ne-a lăsat să râdem. După un timp, am observat că e serios.

- La ce te gândeşti? îl întreb.

- Mi-am amintit ceva.

- Ne spui şi nouă? Masa nu e gata.

Tata ne întreabă dacă ştim poezia: „Păsărică albă-n cioc...”. Nina ne aruncă o privire de reproş. „Cine nu ştie!?”

- Hai şi recit-o frumos!

Nina se codeşte. Mă ridic, improvizez o scenă şi încep:

- „Păsărică albă-n cioc” (şi arăt spre cioc), „Subţirică la mijloc!”(îmi întind gâtul şi mă înalţ pe vârfuri, de parcă nu aş fi destul de deşirată), „Trag cu puşca” (în acest timp întind mâna stângă şi cu dreapta mă prefac că pun degetul aratător pe trăgaci), „Nu ia foc” (spun cu un aer dezamăgit), „Păsărica-i cu noroc!” (iau un aer fericit).

- Destul de bine! Ştii să faci o reverenţă? mă întreabă tata.

- Cum fac reginele din filme?

- Cam aşa.

Şi o imit pe doamna din filmul pe care îl văzusem cu câteva zile în urmă. Dar tata nu e vesel. Încerc să aflu motivul. Le ce se gândeşte?

După un timp, tata îmi face semn să mă aşez lângă el. Şi începe povestirea.

- Eram în spitalul de campanie. În patul de la geam se afla un aviator rănit. A doua zi de când a fost adus, primeşte o vizită: soţia, soacra şi fetiţa lui de 4-5 ani. În câteva minute, fetiţa pleacă de lângă patul tatălui ei. O chem lângă mine. Astfel, cele doua femei pot să vorbească în linişte cu aviatorul. O întreb pe fetiţă cum o cheamă. Nu mai ştiu cum mi-a răspuns. O întreb dacă ştie poezia pe care tocmai ai recitat-o. Ea mi-o spune pe nerăsuflate. Atunci, încerc să fac pe regizorul cu ea. Îi explic cum să facă o reverenţă şi cum să recite artistic. Fata înţelege şi, după două repetiţii, aleargă să-i recite şi tatălui ei poezia. Toţi cei care se aflau în salon o aplaudă.

- A mai venit şi a doua zi?

- Nu. A doua zi, aviatorul nu mai era în salon.

- S-a făcut bine? întreabă Nina.

- Acum, nu-l mai doare nimic.

- Atunci, e bine.

- A doua zi, a murit.

Îmi stăpânesc emoţia şi întreb: „Mai ştii cum îl chema?”. Tata îmi spune un nume. Nu-l reţin.

Mama ne cheamă la masă.

* * *

După mulţi ani, tata îmi dă dosarul în care a scris ceea ce şi-a mai amintit. A trecut prin multe. Citesc pe nerăsuflate cele 120 de pagini dactilografiate.

A doua zi, de dimineaţă, la o cafea:

- Am citit aseară tot ce ai scris. Nu am găsit povestirea cu „artista” pe care ai învăţat-o să spună poezii.

- Sunt şi alte evenimente despre care nu am scris.

- Poate completezi...

- Nu mai scriu, mă înterupe tata. Scrie tu!

- Eu nu ştiu să scriu.

- Poţi să încerci.

- Cum se numea aviatorul?

- Nu ştiu exact: Andreescu, Alexandrescu... Au trecut aproape 50 de ani. Am uitat multe...

Niciun comentariu: