Într-o zi, tata a adus o cutie de carton. Cutia avea câteva găuri.
- Ce-i în cutie? De ce e găurită?
- Ascultaţi! Ce credeţi că e în cutie?
Am tăcut. Se auzea ceva, dar nu eram sigure… Tata a mişcat puţin cutia.
- Aud ceva… Sunt păsărele?
- Da şi nu.
Tata prelungea intenţionat momentul în care să deschidă cutia. Tăceam şi ascultam. Erau păsărele.
- Ne arăţi ce e acolo?
Tata ridică încet capacul. În cutie erau pui de găină. Mici, gălbiori, numai puf.
- Ce frumoşi sunt! Mama lor unde este?
- Cloşca este o maşină.
- Nu se poate! Glumeşti.
- Nu glumesc. Sunt pui scoşi de un incubator. Într-o zi vom merge să vedeţi clocitoarea. Dar acum trebuie să avem grijă de pui, că nu se descurcă singuri.
- Noi vom fi cloşca, spune Nina.
- Eu aduc făina de mălai.
- În ce să le punem apă?
- Sunt mici. Apă le punem într-o farfurioară, făină în altă farfurioară şi totul va sta în lădiţa de pe coridor. Cine aduce lădiţa?
Alerg după lădiţă. Mă gândesc că puii care au cloşcă nu trebuie înveliţi. Nu le va frig noaptea? Cum o să-i chemăm?
Tata ne învaţă:
- Aţi văzut cum face cloşca atunci când vrea să cheme puii. Bate cu ciocul în ceva. Să batem cu un deget în cutie. Cam aşa, nu prea tare. Când puii dorm, cloşca le cântă.
- Cum le cântă? sare Nina.
- Ascultaţi!
Şi tata spune un fel de frrr. Puii se adună într-un colţ al lădiţei. Tata ia o bucată de pânză şi le face un „cort” în care vor dormi, sprijinind o parte a cârpei de colţul lăzii şi aşezând cealaltă parte pe fundul lăzii.
- Puii au numai o zi. Încă nu mănâncă. De mâine, ne vom ocupa de ei. Le vom da ou fiert, făină de mălai şi apă. Acum, lăsaţi-i să doarmă!
Am plecat în linişte. Eram bucuroase că avem o activitate nouă.
Puii creşteau frumos. Le apăruseră primele pene. Tata ne-a spus că puii cu codiţe sunt puicuţe, iar cei fără codiţe sunt cocoşei. Mergeam în grădină şi le aduceam iarbă. Tata o tăia să o poată mânca puii. Ziua îi lăsam în curte să scurme, să alerge, să ciugulească nisip. Sarcina noastră era să nu-i lăsăm să se împrăştie prea mult şi să îi păzim de vreo pisică flămândă.
Într-o zi, eram pe treptele din faţa bucătăriei. Mama lăsase un lighean cu apă şi vorbea cu cineva lângă gard. Puii erau în apropiere. Am luat o scândurică şi am aşezat pe ea un pui.
- Hai, curaj! Treci peste apă! Să spunem că eşti pe o punte…
Puiul nu se mişca. Eu îi încurajam. Îl dirijam cu mâna. Îl luam, îl puneam puţin mai în faţă… Dar puiul se oprea. Am insistat. Puiul a căzut în apă. L-am scos viu din lighean, dar mi-era teamă… Aşa m-a găsit mama.
- Ce-ai făcut, Mioara?
- Puiul a căzut în apă. Ce să fac acuma?
- Să-l punem la uscat. Uite, aici, în blăniţa asta de miel.
- Nu se îmbolnăveşte? L-am scos la timp…
Când a venit acasă, tata a găsit puiul înfăşurat în blăniţă. Bănuia că eu am făcut o experienţă. Ştia că fac tot felul de încercări.
- Ce-ai vrut să faci? Ai vrut să-l înveţi să înoate?
- Nu, am vrut să-l învăţ să meargă pe punte. Dar e prea mic. Nu mai încerc…
O vreme, am fost cuminte. Dar nu prea mult timp.
- Ce-i în cutie? De ce e găurită?
- Ascultaţi! Ce credeţi că e în cutie?
Am tăcut. Se auzea ceva, dar nu eram sigure… Tata a mişcat puţin cutia.
- Aud ceva… Sunt păsărele?
- Da şi nu.
Tata prelungea intenţionat momentul în care să deschidă cutia. Tăceam şi ascultam. Erau păsărele.
- Ne arăţi ce e acolo?
Tata ridică încet capacul. În cutie erau pui de găină. Mici, gălbiori, numai puf.
- Ce frumoşi sunt! Mama lor unde este?
- Cloşca este o maşină.
- Nu se poate! Glumeşti.
- Nu glumesc. Sunt pui scoşi de un incubator. Într-o zi vom merge să vedeţi clocitoarea. Dar acum trebuie să avem grijă de pui, că nu se descurcă singuri.
- Noi vom fi cloşca, spune Nina.
- Eu aduc făina de mălai.
- În ce să le punem apă?
- Sunt mici. Apă le punem într-o farfurioară, făină în altă farfurioară şi totul va sta în lădiţa de pe coridor. Cine aduce lădiţa?
Alerg după lădiţă. Mă gândesc că puii care au cloşcă nu trebuie înveliţi. Nu le va frig noaptea? Cum o să-i chemăm?
Tata ne învaţă:
- Aţi văzut cum face cloşca atunci când vrea să cheme puii. Bate cu ciocul în ceva. Să batem cu un deget în cutie. Cam aşa, nu prea tare. Când puii dorm, cloşca le cântă.
- Cum le cântă? sare Nina.
- Ascultaţi!
Şi tata spune un fel de frrr. Puii se adună într-un colţ al lădiţei. Tata ia o bucată de pânză şi le face un „cort” în care vor dormi, sprijinind o parte a cârpei de colţul lăzii şi aşezând cealaltă parte pe fundul lăzii.
- Puii au numai o zi. Încă nu mănâncă. De mâine, ne vom ocupa de ei. Le vom da ou fiert, făină de mălai şi apă. Acum, lăsaţi-i să doarmă!
Am plecat în linişte. Eram bucuroase că avem o activitate nouă.
Puii creşteau frumos. Le apăruseră primele pene. Tata ne-a spus că puii cu codiţe sunt puicuţe, iar cei fără codiţe sunt cocoşei. Mergeam în grădină şi le aduceam iarbă. Tata o tăia să o poată mânca puii. Ziua îi lăsam în curte să scurme, să alerge, să ciugulească nisip. Sarcina noastră era să nu-i lăsăm să se împrăştie prea mult şi să îi păzim de vreo pisică flămândă.
Într-o zi, eram pe treptele din faţa bucătăriei. Mama lăsase un lighean cu apă şi vorbea cu cineva lângă gard. Puii erau în apropiere. Am luat o scândurică şi am aşezat pe ea un pui.
- Hai, curaj! Treci peste apă! Să spunem că eşti pe o punte…
Puiul nu se mişca. Eu îi încurajam. Îl dirijam cu mâna. Îl luam, îl puneam puţin mai în faţă… Dar puiul se oprea. Am insistat. Puiul a căzut în apă. L-am scos viu din lighean, dar mi-era teamă… Aşa m-a găsit mama.
- Ce-ai făcut, Mioara?
- Puiul a căzut în apă. Ce să fac acuma?
- Să-l punem la uscat. Uite, aici, în blăniţa asta de miel.
- Nu se îmbolnăveşte? L-am scos la timp…
Când a venit acasă, tata a găsit puiul înfăşurat în blăniţă. Bănuia că eu am făcut o experienţă. Ştia că fac tot felul de încercări.
- Ce-ai vrut să faci? Ai vrut să-l înveţi să înoate?
- Nu, am vrut să-l învăţ să meargă pe punte. Dar e prea mic. Nu mai încerc…
O vreme, am fost cuminte. Dar nu prea mult timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu