Francesca

- Vai, tu, Viorica, tu! Aşa sunt de supărată, tu!

Francesca se opri. Înghiţi de două ori, îşi şterse o lacrimă şi continuă:

- Aşa de supărată sunt! Ştii că ţi-am povestit de Leo…

- Da, mi-ai spus că e foarte drăguţ… Ce s-a întâmplat?

- Leo al meu… nu mai este. Cum pot să fie unii aşa?...

Şi Francesca începu să plângă. Viorica ştia că Francesca avusese mai mulţi pisoi. Într-o primăvară, venise tot aşa, supărată, şi-i povestise că Nero a murit. Nero fusese un motan negru, zdravăn, de care Francesca s-a ocupat după ce şi cel mai mic dintre copiii ei plecase la facultate. Se ataşase de ghemotocul de blană imediat ce îl primise. Atunci, Viorica i-a dat un pisoi negru, de o lună, pe care îl avusese Kitty, pisica ei. De câte ori venea Francesca, îi povestea Vioricăi ce giumbuşlucuri face Tano. Aşa îi pusese numele. Se obişnuise cu motănelul care o însoţea peste tot.

- Vai tu, Viorica! Toată săptămâna am plâns. Cum pot fi unii oameni aşa de răi? E al cincilea pisoi pe care mi-l otrăvesc.

- Şi mie mi-au murit doi motani: unul bătut de un criminal, fără glumă, chiar e închis acum, iar al doilea, otrăvit. Şi eu am fost foarte supărată. Cine crezi că face acest lucru oribil?

- Am un vecin rău. Nu suportă nici un animal. Leo era aşa de prietenos, intra în casă şi, dacă dormeam, îmi punea lăbuţele pe faţă, să mă trezesc.

Francesca îşi întoarse capul şi îşi şterse o lacrimă. Viorica nu spuse nimic. O urmărea cu îngăduinţă pe femeia din faţa ei.

- Cred că ştiu cine mi l-a otrăvit pe Leo. Am un vecin ursuz şi răutăcios. Nu suportă să-i intre nimeni în curte. Şi ceilalţi vecini au suferit din pricina lui. Poate îl ştii, este Vasile Brad, stă lângă noi, pe Scăunel.

- Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.

Între cele două femei, se aşternu liniştea. Francesca avea nasul roşu, arăta de parcă avea gripă.

- Nu de mult, ţi-am spus că am un pisoi tărcat. A trecut pe aici o fată, cred că era la liceu, l-a prins şi l-a mângâiat. Am întrebat-o dacă îi place. A spus că e foarte frumos şi prietenos. I-am spus că poate să îl ia. Era aşa de surprinsă că nu îndrăznea să spună nimic. I-am spus că e al pisicii mele şi că i-l dau bucuroasă. Fata a plecat cu pisoiul, care încă nu avea un nume, dar noi îi spuneam când Tigrişor, când Dunguliţă, când Miţu. Cu siguranţă, i-a dat ea un nume frumos.

- Tu, Viorica, sunt tare supărată! Nu pot să dorm, nu pot să mănânc. Aştept să vina Leo să-i dau şi lui ceva…

- Dacă am fi în altă ţară… Există o legislaţie care l-ar putea pedepsi pe acel Brad, dar la noi nu îi face nimeni nimic.

- Sigur, numai noi suferim…

De cele două femei, care vorbeau lângă poartă, se apropie un vecin.

- Bună ziua, doamnelor! Ce mai faceţi?

- Buna ziua, vecine! Povestim despre ale noastre.

- Doamna Francesca, păreţi bolnavă…

- Nu e bolnavă! E supărată! Cineva i-a otrăvit motanul.

Francesca îşi întoarse capul. Vecinul se apropie de Viorica şi, cu o voce scăzută îi spuse:

- Tocmai m-a vizitat Iulia. Şi ea era nervoasă. Nu ştia cine a sfâşiat motanul negru pe care mi se pare că Aurica îl avea chiar de la tine, vecino. Eu cred că ştiu cine a fost autorul. Bag mâna în foc că el e autorul! Dar nu am martori. Vecina e acum in Franţa şi Iulia, sora ei, a venit să îi dea ceva de mâncare pisoiului. L-a găsit… Nu se putea opri din plâns.

- Exact despre pisoi vorbeam cu Francesca. Chiar nu pot fi pedepsiţi aceşti indivizi fără inimă? 

Vecinul le făcu un semn de salut şi plecă. Nici el nu ştia cum să continue.

Cele două femei au tăcut o vreme. Viorica simţea că trebuie să spună ceva, să o încurajeze pe Francesca. Dar ce ar ajuta-o? Să-i spună că un alt pisoi ar mai înveseli-o? Totuşi, vecinul ei nu l-ar suporta. Şi nici Francesca nu e dispusă să mai treacă printr-o experienţă de acest gen.

Soţul Francescăi le trezi la realitate. Pornise motorul maşinii, semn că doamnele trebuie să pună capăt dezbaterii.