Melcii

            Zi înnorată. Bunica e în grădină. Iulia, nepoţica ei, o zăreşte  şi se apropie.

            - Bunico, ce faci?

            - Adun melci.

            - De ce?

            - Uite, sunt foarte mulţi şi au început să roadă frunzele plantelor. Mai nou, chiar şi frunzele crizantemelor le plac. Vezi crizantema asta? E cea cu petale răsucite. 

            - Bine faci, bunico! Adună-i! Ce faci cu melcii?

            - Îi dau găinilor. Să mergem! Vezi că aşteaptă?

            Iulia priveşte atentă cum se reped găinile, cum sparg cochiliile melcilor, cum aleargă după cea care are deja un melc în cioc, râde şi bate din palme. 

            Când se face linişte, bunica, de mână cu Iulia, intră în casă. Câteva picături încep să cadă. Din depărtare se aud tunete.

            - Bunico, melcii ăştia sunt buni de mâncat?

            - Melcii cu cochilie se mănâncă.

            - Tu ai mâncat?

            - Să ne aşezăm pe canapea şi o să-ţi povestesc o întâmplare adevărată!

            Cele două se aşează comod, bunica ia ghemul şi bluziţa pe care o tricota pentru nepoţica ei. Fetiţa aşteaptă în linişte.

            - Cu mulţi ani în urmă, am mers cu mămica ta la bunica mea, la Eforie-Sud. Bunicii mei aveau casa vizavi de biserică. De câte ori mergeam la plajă, vedeam melcii de pe iarba aproape uscată. I-am spus mamei tale cât de mult îmi plăcea să culeg melci din curtea bisericii. Poarta era deschisă şi nimeni nu ne alunga.

            - Cred că mama a vrut să culeagă melci…

            - Da, mi-a cerut voie să meargă şi ea să culeagă. A venit cu un pahar de plastic plin cu melci. A văzut-o bunica mea şi ne-a spus că melcii de livadă se mănâncă.

            - Tu nu ştiai?

            - Ştiam că veneau italieni şi cumpărau de la Vinerea. Copiilor care au vrut să culeagă melci, persoana care se ocupa cu achiziţia melcilor le-a dat câte un inel şi le-a cerut numai melci care nu trec prin inel.

            - De ce, bunico?

            - Nu le trebuiau decât melci mari. Şi umblau copiii prin livezi şi cimitir! Au avut ocupaţie plăcută şi au adunat şi bani pentru „fondul clasei”.

            - Ce e „fondul clasei”?

            - Nişte bani pe care copiii îi foloseau pentru activităţi înafara orelor de şcoală, pentru serbări, pentru materiale, pentru reviste…

            - Am înţeles, bunico! Spune mai departe!

            - S-a întâmplat că într-o zi a plouat şi nu am mers la plajă. Am propus să culegem melci din iarba udă. Nu ne-am mulţumit cu cei din cimitir. Am făcut o plimbare mai lungă. De la bunica mea erau doar câteva case până la capătul oraşului.

            - Şi aţi găsit destui melci mari?

            - Am umplut un coşuleţ din papură. Bunica ne-a spus că melcii trebuie să stea câteva zile şi abia atunci pot fi gătiţi. Era seară, ploua încetişor, am văzut un film la televizor şi ne-am dus la culcare.

            Bunica numără ceva la tricotul ei şi fetiţa înţelege că trebuie să aştepte.

            - Nu se luminase bine de ziuă, când, ne-a trezit bunica: „Mioriţo, scoală, Mioriţo, să vezi ceva!” Am sărit din pat şi, frecându-ne la ochi, am văzut cum arăta veranda bunicii.

            - Cum arăta?

            - Peste tot, pe pereţi, pe podea, pe scaune, pe tavan erau urme de melci. Dârele pe care le lăsaseră sclipeau, iar melcii se opriseră în poziţii ciudate.

            - Şi ce-aţi făcut?

            - Ce să facem? Am râs cu toţii şi ne-am mobilizat să adunăm melcii. Era mai complicată operaţia de curăţare a urmelor lăsate de melci. Bunica spunea că trebuie să zugrăvească. Totuşi, a amânat operaţiunea până după plecarea noastră.

            - Aţi mai mâncat melcii?

            - Nici vorbă! A fost prea frumos spectacolul! Am mers la vecinul care avea cleşti speciale pentru melci şi i-am povestit ce am păţit. Mama ta a fost încântată să se dea în leagănul pe care îl avea vecinul şi pe care ne legănam şi noi când eram copii.

            - Cred că a fost frumos cu veranda pictată! Cum spunea bunica ta? „Mioriţo, scoală, Mioriţo…”

            - Şi avea bunica mea o voce subţire, ca o cântăreaţă de operă…

            - Mi-ar fi plăcut să o cunosc.

            - O adevărată doamnă. Pretenţioasă, elegantă, categorică şi gospodină.

            Între timp, a ieşit soarele. Iulia aleargă la poartă, unde o aşteptă prietenele de pe stradă. E nerăbdătoare să le povestească şi lor întâmplarea cu melci.